Dacă vremea era bună, de Florii, prima sărbătoare mai mare a primăverii, mergeam în pădure cu tot familionul. Unchi și mătuși, veri și văruțe, urcam toți pe drumul vechi forestier și țineam firul repezit al apei, până ajungeam în umbra muntelui. Unii dintre ei veneau direct de la biserică, fără să mai treacă pe-acasă, și purtau în brațe ramuri sfințite de salcie. Era aproape amiază când ne așezam într-o poiană în care razele soarelui își făceau loc printre crengile brazilor uriași. Toți câți eram, în afară de Buna, care era femeie serioasă și nu-și punea mintea cu noi, încercam apoi să prindem păstrăvi care treceau ca niște năluci printre pietrele din pârâu. N-aveam undițe, ne chinuiam cu coșurile în care duceam merindea și cu niște bețe de alun în vârful cărora agățam ace de siguranță, "bumbuște", pe care Buna le purta prinse de șurță și ni le împrumuta. Ne luptam voioși și gălăgioși cu iuțeala peștilor și cu răceala de gheață a apelor, care parcă te frigea pe piele. N-am prins niciodată nimic, niciun păstrăv, deși îi visam în fiecare an, tot mai mari și mai colorați, așteptându-ne ca să-și râdă de noi, ascunși pe sub pietrele vineții. De fapt, pescuitul era doar un prilej de a ne bucura că eram împreună și că a venit primăvara. Ne jucam mari și mici și ne bucuram de soare.
Câtă vreme noi pândeam peștii, care săgetau apa cu zvâcniri argintii, Buna își desfășura bunătățurile aduse în coș. Dispărea apoi o vreme și când se întorcea, ne striga bucuroasă, la "cacao kremmel" și la "lapte de pasăre". Prima era un fel de înghețată pe care o făcea din lapte gros de bivoliță, în care amesteca ouă, nuci, miere și cacao. Aproape de locul în care ne așezam, era o vale îngustă și întunecată, umbrită de niște stânci. Întotdeauna, cât a fost copilăria de lungă, țin minte că de fiecare dată găseam acolo, până pe la începutul lui mai, locuri cu zăpadă netopită. Buna căuta un asemenea loc în care punea la înghețat crema aceea minunată și-o tot amesteca apoi multă vreme, ca să se întărească. Până să ne plictisim noi de prins pești, înghețata era gata. Era o minunăție, pe care n-am mai regăsit-o de atunci. Era meșteră mare Buna și, dincolo de asta, avea o mare bunăvoință de a ne bucura cu tot felul de bunătăți. Traista ei nu se golea niciodată. Avea mereu câte ceva bun pus deoparte, ca să ușureze mâhnirea oricărui prunc.
Gata era și suplimentul din "lapte de pasăre", pe care-l fierbea într-un ceaun uriaș. În crema gălbuie pluteau înfoiate albușurile bătute spumă. Peste ele presăra Buna semințe dintr-o păstaie mare, de vanilie, care-i dădea laptelui o aromă de înnebuneai, nu altceva. Lăsai și coșuri și pești în plata lor, ca să ajungi mai repede lângă foc, să-ți primești porția. "Dar unde-i pasărea care ți-a dat laptele?", o întrebam și Buna ne trimitea râzând s-o căutăm printre crengile înmugurite ale copacilor.
Floriile erau prima sărbătoare din an petrecută în pădure, și întotdeauna, pe marginea cărărilor, erau înfloriți brebeneii, măcrișul-iepurelui, țâța-vacii, ciuboțica-cucului și mălinul-sălbatic. Pe crestele muntelui era uneori zăpadă, dar lângă noi aerul era moale, de-abia încălzit de soare. Într-un an, mătușa Cornelia a băgat în pământ crengile de salcie aduse de la biserică. În anul următor, tot de Florii, am văzut că dintr-o ramură de aceea s-a înălțat o sălcioară firavă.
Ospăț cu muguri
O dată pe an, după ce brândușile și păscuțele se uscau și intrau în pământ, atunci când primăvara era aproape pe terminate, mergeam după muguri de brad, din care Buna făcea un sirop gros, auriu, roșcat. Mai întâi îi ținea o vreme într-o oală mare, cu miere, adusă de uncheșul Pavăl. Apoi storcea siropul în două sticle mari, burtoase, le punea "astupuș" de plută, le lega cu sfoară și le aranja cu grijă în credențul mare. Stăteau acolo lângă alte butelci și leacuri, numai bune pentru când mă uitam mai galeș, ori pentru atunci când nu prea aveam chef de mâncare.
Ca să găsim muguri, urcam pe malul Văii Albe, până sub Dealul Paltinului. Acolo se mai vedeau încă urmele jgheabului uriaș pe care, înainte de război, coborau la vale buștenii împinși pe apă de oamenii care-i agățau cu cârlige mari de fier. "La Plevașcă" se chema locul acela și era numai bun pentru ceea ce voiam noi. Pe lângă jgheab, creșteau, cât vedeai cu ochii, brazi tineri, cu crengile aproape de pământ, încărcați de muguri verzulii, cu gust acrișor, răcoritor. Culegeam mugurii într-un coșuleț împletit, pe care Buna mi-l lega la brâu, ca să am mâinile libere și să pot, vezi Doamne, culege mai repede. Numai că eu mai mult mâncam decât să pun mugurii în coș. Nici nu se putea altfel. Nu se putea, căci erau tare buni mugurii aceia aromați și moi. Puneam mugurele verzui, țepos, grăsuliu pe limbă, închideam gura și-l țineam așa, cu buzele strânse. În vremea asta, puteam să mă uit la cer, să văd cum se mișcă norii, să ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi, sau puteam să caut urme de bursuci ori de arici. Și numai atunci când simțeam că mai-mai că mi-a amorțit limba, numai atunci trebuia să mestec de două, trei ori, și să-l înghit repede, repede, ca și cum nici n-ar fi fost. Multă vreme după aceea simțeam pe buze o răcoare catifelată.
Mesteacănul, fratele meu
Uncheșul Pavăl nu stătea departe de casa Bunii. Grădina lui începea dincolo de cireșul pădureț, acela care făcea fructe mici și amare, ce rămâneau coapte până prin august. Avea mulți stupi la care se ducea îmbrăcat cu o cămeșoaie mare, albă, iar pe cap își punea o pălărie de paie, de care avea cusută o perdea, ca să nu-i intre albinele în ochi. La brâu purta mereu legat un păhăraș în care își scurgea câte un pic de miere, ori de câte ori ridica ramele cu albine din stupi, ca să se uite la ele, să vadă dacă nu cumva au pățit ceva. Se așeza apoi pe un scăunaș și mânca mierea, uitându-se la nori sau la pădurea ce se oprea în capătul grădinii. Nu se despărțea unchiașul de păhăraș nici când pleca în sat, ori prin vecini, ori după alte cele. Îl avea cu el și când venea pe la Buna, să-i aducă vreun fagure plin de miere, înfășurat în frunze de hrean. Atunci Buna îi umplea păhărașul, o dată sau de două ori, nu mai mult, de rachiu cu chimin. Se așezau amândoi la povești, ca doi frați buni ce erau, și povesteau până ce se lăsa seara.
Într-o primăvară, li s-a părut lor cum că parcă, parcă, eram cam palidă și s-au sfătuit să mă doftorească. Lecuirea a început chiar de a doua zi dimineață. Unchiașul m-a luat cu el în pădure, unde m-a pus să-mi aleg un mesteacăn care-mi place mai mult și mai mult și să-l țin în brațe, ca să nu-l doară, câtă vreme el a făcut cu briceagul o găurică în tulpina lui. A legat apoi sub tăietură un jgheab mic dintr-o scândurică, pe care am dus-o cu noi de acasă. Și sub scândurică a legat o sticlă. Am așteptat un pic și apoi am văzut cum din tăietura făcută de unchiaș se scurge în sticlă un fel de zeamă, "lacrimile" mesteacănului. Am stat acolo lângă el până când s-a umplut sticla pe jumătate, unchiașul a turnat zeama aceea în păhărașul lui și mi-a dat s-o beau.
În primăvara aceea, unchiașul m-a dus în pădure de multe ori și am băut amândoi apă de mesteacăn. Câtă vreme se umplea sticluța legată de copac, îmi arăta tot felul de tufe, de flori, de frunze și de păsări, pe care le imita, făcându-le să vină aproape, aproape de noi. Odată am văzut zglivoace, pești din aceia cu capul mare și turtit, altădată m-a dus până aproape de cuibul unei vulpi și m-a lăsat să mă uit la puii ei. Când ne întorceam acasă, mă ducea în grădina lui, îmi punea în cap pălăria de paie cu perdea și mergeam să luăm o bucată de fagure din stup, pe care trebuia s-o mănânc chiar acolo, în fața lui, ca nu cumva să-mi vină vreun gând năstrușnic și s-o dau la furnici, printre ierburi, cum m-a prins el odată, într-o zi. Așa m-a lecuit uncheșul în primăvara aceea și-așa am rămas de atunci legată pe veci de fratele meu mesteacăn. Acum câțiva ani, am fost să-l văd și m-am bucurat când l-am găsit încă în picioare, neatins de boli și secure.
Am ajuns lângă el după ce soarele s-a înălțat peste dealul împădurit. Deasupra pământului, în jurul lui, se vedeau ca niște artere uriașe, rădăcinile ascunse sub iarbă. Chiar lângă tulpină stătea la soare o șopârlă verde, albăstrie. O clipă a durat cât am reușit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primăverii.