La hotarul cu veşnicia - Lomănarii din Munţii Şureanu

"Haidaţi înăuntru!"

Ana şi Ioan ne des­chid o poartă, ne deschid o lume. Lu­mea lor, lumea lomănarilor. Iar lu­mea asta se îmblânzeşte odată ce Ioan întinde braţul spre cer şi de­se­nează cu el un cerc nevăzut, în care adună laolaltă culmi, fâneaţă, pământuri şi păduri. Aici, şi aici, şi aici: Pleşi, Tonea şi Loman. Satele astea înalte şi uitate, aflate între Valea Sebeşului şi Valea Pianului, din comuna Săsciori, Alba. Ulti­mele prelungiri spre nord ale Mun­ţilor Şureanu. Ultimul refugiu al tihnei adevărate, locul unde magia încă mai trăieşte în oameni şi pe pământ. Mâna asta de oameni care stăpâneşte mai departe un munte stăvechi şi dacic. Lomănarii ne-au primit, lumea a fost îmblânzită, am pătruns înăuntrul ei.

O şură de zăpadă

Ana şi Ioan Stancu n-au mai văzut de mult străini veniţi aşa de departe. Aici, în satele astea de deasupra lumii, lupii care se furişează la oi îţi sunt mai cunoscuţi decât oamenii care vin de la Bucureşti. Ne simţim priviţi cu luare-aminte, iscodiţi până în măduva oaselor. E o întrebare simplă în privirea asta, cu un răspuns al naibii de complicat: om fi buni sau om fi răi? Nu e sigur, dar există o şansă ca bucu­reştenii să fie ceva mai blânzi decât lupii. În orice caz, după câteva clipe, Ana ne zâmbeşte, iar Ioan ne bate pe umăr.Au primit răspunsul pe care îl căutau, li s-au luminat ochii şi chipurile, şi-au risipit întrebările. "Haidaţi înăuntru!" Ioan e un munte de om, cu o veselie de copil. Ana e mărun­ţică şi îşi păstrează zâmbetul pe dinăuntru; îi apare când şi când, la colţul ochilor, cât să ştii că e acolo. Din Săsciori, comuna de la poale, am tot urcat în serpentine înguste, pe un drum asfaltat, până în Loman, iar apoi, pe un drum de pământ bătut, până aici, în Pleşi. Cincisprezece familii mai locuiesc în sat, cinci copii merg la şcoală. "Eeeei, numa' să vedeţi 'mniavoastră cum o fost iarna ast' la noi!". Ioan îşi întinde iar braţul, ca să arate acum spre şura casei. "No! Vedeţi şura? Până acolo sus o fost zăpada!" Ai crede că ar trebui să fie furie în omul ăsta. Sau măcar supă­rare. Supărare pe iarna grea care tocmai a trecut, supărare pe drumul ăsta rău, care n-a fost asfaltat niciodată. Dar te înşeli. În Ioan Stancu e nu­mai bucurie, bucuria aceea pură, vie, sănă­toasă, de copil. "Ăăi, ce fain o fost! De când tot aşteptam o iarnă ca asta, adevărată! Să simţi aşa frigu', să tot faci cărări în zăpa­dă!". Te miri că mai există atâta bucurie într-un om. Dar Ioan se miră de altceva: "No, cum începe satul nost', taman d-acolo era şi ză­pada mare! Parcă era vorbită să vie la noi! În Loman, numa'aşa, petice. Jos, în Săsciori, uscat ca în palmă. Apăi, şi iarna asta vine la ăi care ştiu a se descurca cu ea! Eeeee! Nouă aşa ne pla­ce! Cum să nu-ţi placă, când ai tot ce îţi trebe?! Chimniţa o fost plină, om făcut pâine la cuptor, de muncă nu ne-am as­cuns niciodată... Păi, cum?!". E o altă lume aici, sus, unde Şureanu îşi mângâie ultimele culmi înainte de a co­borî în vale. Lumea lor, a lomănarilor, unde toc­mai mi-a fost deschisă o poartă. Spre cer, spre pământuri, spre inimi. E rândul nostru să-i privim pe aceşti oameni ca pe o minune nemaivăzută, încet, cu luare-aminte, până în măduva oaselor.

Lapte, cenuşă şi dragoste

Ioan Stancu îmi arată animalele. Un cal, nouă vaci, câţiva porci, o mână de oi, "aşa, să fie pen­tru casă, să nu uităm că ne tragem din baci şi băciţe." E tot mai greu să pleci cu oile în munte. Nu mai găseşti ciobani pe care să-i tocmeşti, lâna nu o mai ia nimeni, nu ai loc de desfacere pentru brânză. Iar munca e grea, e un fel de a fi, nu o meserie. "Apăi, doar dacă ai turmă mare, de la o sută de capete în sus, începe să merite ciobănia azi". Subvenţiile nu le-au primit nici anul ăsta. Greu aşa. "Puşa, puşa", îşi cheamă Ioan berbe­cuţul mare, iar berbecul vine, întocmai ca un câine credincios, ca să fie scărmănat între coarne. E mândria lui, batalul ăsta! N-are nici un an şi a trecut de 50 de kilograme. L-a crescut cu bibe­ronul, ca pe copil. "Îi rasă spaniolească, d-asta îi aşa mare. Da' astelalte tot ţurcane d-ale noas­tre îs! Îs cel mai bun soi. Îs rezistente, obişnuite cu muntele, cu ploaia, cu frigul, îţi merg de n-ai treabă, puşa, puşa!". Apoi braţul lui Ioan desenează din nou cercul acela în aer. Aici sunt livezile cu pruni, peri şi meri, aici holda cu cartofi, aici răsa­du­rile pentru roşii şi cea­pă, aici fâneaţa, aici afumătoarea pentru pas­tramă. O familie că­reia nu-i lipseşte nimic.Doar banii. "De unde bani? De subvenţii v-am zis. Faci drumul pân' la Sebeş doar ca să-ţi spună că nu-s. Laptele îl dai jos în comună cu 1 leu 50. Târgurile s-or închis de când cu pesta, n-ai unde să mai vinzi un porc. Cartofii nu ţi-i ia nimeni, şi dacă îi dai cu 2 lei kilu, îi bine tare. Nu-s bani". Oameni bogaţi fără bani. Oamenii care nu şi-au pierdut, însă, cea mai mare avere: bucuria. "No, staţi numa' să v-arăt ceva", zice Ioan şi dispare în pivniţa casei. Se întoarce, faţa îi străluceşte: "Numa' ziceţi dacă aţi mai văzut aşa ceva!". N-am mai văzut. În palma dreaptă, Ioan ţine un măr galben cât o gutuie uriaşă, iar în cea stângă, o ceapă roşie de peste un kilogram. "Ca să vedeţi ce pământ bun îi la noi!". Nu e doar pământul. E toată dragostea cu care oamenii ăştia se îngrijesc de el. Laptele pe care îl toarnă la rădăcina legu­melor, ca să le apere de mană, cenuşa din lemn de fag pe care o presară în strat subţire deasupra. Roade crescute cu lapte şi cenuşă, roade crescute cu dragoste şi bucurie. O lume veche, neschim­bată, care îţi dăruieşte, în schimb, dragostea ei. Roadele astea nemaivăzute, mici miracole ale unei lumi de poveste.
Ana a pregătit masa. Cartofi perpeliţi pe vatră, pastramă pusă pe jar, brânza untoasă, ceapa aceea de poveste. Ioan toarnă în păhăruţe o ţuică gal­benă ca mierea. Mâncăm pentru bucuria lor de a ne privi, mâncăm pentru bucuria noastră de a simţi ce înseamnă hrană curată şi dragostea de viaţă. Ana ne povesteşte de copilăria ei, atunci când singura lumină din noapte venea de la o lampă cu petrol şi de la focul din vatră. Nu era nici apă trasă pe atunci, îmi spune, plecau pe măgari la un şipot din vale ca să o aducă. Acum e şi apă. Au adus-o ei, lomănarii, din munte, de la mai bine de 20 de kilometri depărtare, tocmai de la Mânăstirea Ţeţu. Ca să vină cu putere, de sus, altfel nu se putea. "Aia-i". Stăm şi ne zâm­bim unul altuia, nu ne-am mai da duşi. Ioan şi Ana ne-au lăsat singuri, au ieşit în curte să poto­lească dulăii. Acum, abia, singuri, tăcuţi, simţim cu adevărat ce înseamnă liniştea de aici, din Pleşi. Lumea a amuţit. Toată. Tot ce se mai aude e ticăitul ceasului de pe perete, un lătrat care se în­depărtează, tros­netul vreascu­ri­lor din vatră. Sub ceas, pe perete, e o fotografie de la care nu-mi pot lua ochii. De aco­lo, dinăuntru, mă priveşte un bărbat cu clop de cioban, mustaţă mică, surtuc ne­gru şi iţari albi. În colţul buzei păstrează o aş­chie de ţigară. În mână ţine o trais­tă şi dârlogii unui cal alb. Acolo, pe cal, pe o pătură, lângă o desagă plină, stă un copil. Mă pri­veşte şi el, încre­menit în liniştea asta, în care se mai aud doar se­cundele asur­zi­toa­re ale unui ceas şi limba ve­che, neştiută, a unui foc de vreascuri. Ei sunt lomănarii, ei sunt oamenii care au rămas, chiar dacă bărbatul probabil că s-a dus, chiar dacă băiatul de pe calul alb e acum un munte de om, Ioan Stancu din Pleşi.
Ana şi Ioan se întorc. "Ieee, io mi-s acolo, cu tata lu' tătâne-meu, Dumnezeu să-l odihneas­că!". Îl întreb unde îi e locul de căpătâi, îmi spune că-i în Loman, "un' să fie altundeva, cu stâlpul lui la cap, ca toţi lomănarii noştri care s-or dus în cea lume". Le promit Anei şi lui Ioan că ne vom întoarce în vară, să mergem la stâna lor de la Cărări, "să vedem acolo Şureanu, să vedem acolo frumuseţea!" Cu oamenii oameni rămâi întotdeauna prieten. Ieşim, ne strângem mâinile, ne îmbrăţişăm. O luăm uşor la vale, spre asfalt, spre Loman, acolo unde bărbaţii de odi­nioară au rămas să se odihnească în pământul ăsta binecuvântat, legaţi de cer printr-un stâlp de lemn mai vechi decât timpul.

Stâlpi, cruci şi păsări

E o lumină lăptoasă, între pâclă, abur, lapte şi ceaţă în cimitirul din Loman, locul unde oameni din trei sate s-au strâns împreună, ca să-şi doarmă somnul de veci. Aici e bătrânul lui Ioan Stancu, care şi-a tot purtat nepotul pe calul acela alb, l-a dus departe, l-a făcut să fie omul adevărat de azi. I-a lăsat cel mai de preţ lucru al vieţii noastre pe pământ, i-a lăsat bucuria. O lume mai veche decât lumea s-a aşezat aici pentru totdeauna. O lume cu stâlpi şi cruci şi păsări. Păsări de lemn, aşezate ici şi colo, pe câte un stâlp răzleţ, odihnindu-se, şi ele, pe bijuteriile astea măiestrit lucrate. Sunt desene încrustate pe stâlpi, semne geometrice care se ridică spre cer, un grai vechi, uitat, care se mai păstrează doar în cimitirul ăsta, ultima prelungire a Munţilor Şureanu. "Bărbatul e stâl­pul, femeia e crucea", mi-a spus Ioan. "Aşa e de când lumea şi nu suntem noi oamenii care să schimbe datina". O lume bătrânească, neschim­bată, a unor ciobani de acum mii de ani, cei care au rânduit lumea de aici, dacii. "Păsările pe stâlpi îs numa' ale feciorilor, flăcăii pe care i-o luat Domnul înainte de în­su­rătoare". Doar aici, la lomă­nari, minunea asta veche încă se păstrea­ză, doar aici băr­batului i se mai aşază stâlp la căpătâi, iar feciorului, pasăre. Nu te mai întrebi de ce. Im­portant e că încă există. Că vechiul e la fel de nou. Nu de ce vrei să afli, ci cum şi cine. Lumina aceea ca lap­tele se aşea­ză pes­te blândeţea mângâietoare a cru­cilor femei, peste tăria şi vigoarea dreaptă a stâlpilor bărbaţi. Femeie şi bărbat sunt tot aici, împreună, pre­schim­baţi în lemn cioplit. Tandreţe şi forţă, dragoste şi dreptate, cruce şi stâlp, femeie şi bărbat. Te închini, mergi mai departe, baţi la poarta lui Ovidiu Lun­can, omul îţi deschide.

Îmblân­zirea munţilor

"Haidaţi în casă că ne fuge mâţul!". E un bărbat puternic nea Ovidiu la cei 73 de ani ai lui. Are vocea aceea tunătoare, melodioasă, de om care a cântat o viaţă în biserică, mersul sprinten, al omului deprins cu muntele, că doar a ciobănit în Şureanu atâta amar de ani, o vorbă hâtră, de povestitor înnăscut, şi smerenia şi cinstea de stâlp îndreptat spre cer. Lomănar adevărat, care a avut odată 400 de stupi, 28 de perechi de boi, 500 şi mai bine de oi, porci, vaci, pământ cât să nu-l poţi cuprinde cu privirea. Şi a muncit pentru toate as­tea, a muncit pentru cei şase copii, a muncit cu suflet, a muncit o viaţă, o viaţă pe care a trăit-o drept ca un stâlp, o viaţă în care nu-i pare rău de nimic. "Pen­tru primul fecior, la nuntă, am cumpărat o casă acolo-n deal. 100 de oi, numa' mioare şi străinioare am plătit pe ea. La al doi­lea fecior, era deja altă treabă. M-o costat casa lui 200 de mioare şi un miel. Că mă întrebaţi ce am fă­cut cu oile... Iaca, în căşile feciorilor mi-s oile de acu­ma! Şi încă ceva. Acu câţi­va ani, 12 lei se plătea kilu' de oaie în viu. Câţiva ani or trecut, s-o făcut 10, du­pă alţii, 8, 6, şi acu' îi doar 4. Păi treabă-i asta? Vă întreb şi eu? Cum să mai ţii oi?! Că, tu-i oaia lui Noe!, acolo pe munte, când se pune negura aia, o tai cu cuţitu', şi numa' după clopote mai ştii un-ţi-e turma! Apăi, aşe! Două ore dacă dor­meai la stână, era mult! Şi om fo şi noi tineri, om fo şi noi vii, mai fugeam şi noi la dragoste cu câte o bă­ciţă!Fluierai să te ştie, o culcai pe un cojoc şi fuga înapoi la oi. Aspră viaţă!". Dar acolo, în mun­te, copil, a învăţat nea Ovidiu să cânte la fluier, de la ciobanii bătrâni. "Apăi să ştiţi de la mine că oaia se ţie după cântec. Cât de năroadă o fi, dacă-i zici din fluieră, odată se îmblânzeşte şi umblă după tine! Şi uite aşa, te pui în faţă şi zici cântec şi turma toată te ascultă ca pe sfinţi. Păi, şi munţii se îmblânzesc cu fluier!". Are două fluiere nea Ovidiu. Unul mare, căruia degetele abia îi pot atinge găurile, şi altul mai mic, obiş­nuit. Dar în mâinile lui, şi fluierul mare şi cel mic se îmblânzesc şi devin vrăjite. Ne cântă nea Ovi­diu, iar în cântecul lui simţi muntele, dimineaţa, devreme, când soarele abia a răsărit, când stelele au coborât pe pământ şi s-au preschimbat în rouă, miliarde de stropi de rouă care strălucesc ca măr­gă­ritarele, când norii pornesc încet, împreună cu turma de oi, pufoşi şi albi, încărcaţi şi ei de o lână miţoasă, de abur, când între pământ şi cer, izvoare şi culmi, nu mai există decât fluierul, clo­potele mioarelor şi strigătul berbecilor. Fluierul lui nea Ovidiu îmblânzeşte lumea, o odihneşte, o face simplă şi tămăduitoare, o lume ca o pâine caldă, fierbinte, plină de viaţă. Dumnezeu trebuie să ne ierte păcatele noastre, ale tuturor, când aude cân­tecul ciobanilor la oi.

"Gâj, iote şi cirte"

Omul ăsta îşi mişcă degetele ca într-o vrajă, iar din degetele lui se naşte mu­zica, se înlăn­ţu­iesc cântece, unul după altul. "Să schimbi ze­ce învârtite din­tr-un foc, ăla e fluieraşul!", i-a zis un baci bă­trân lui Ovidiu când s-a apucat să cânte. Băiatul a ţinut minte, a făcut întocmai şi chiar mai mult de atât. "Apăi, că la o Nedee de-a noastră, din Şurean, or venit şi ciobanii regă­ţeni cu cavalele. Şi, no, tot nu ne-om potrivit în cântec. Cavalele ziceau gros, noi, cu fluiera, sub­ţire, nici nu ne auzeam. Şi a­tunci o trebuit să facem ceva, să ne punem împre­ună, şi om inventat gâjul din fluier să fim mai la un ton aproape de caval". Şi nea Ovidiu începe să cânte cu gâj, un sunet straniu, un gâjâit care face cântecul să coboare, îl înăspreşte, fără să-i piardă melodia sau blândeţea de fluier. El, omul ăsta, e ultimul care mai păstrează secretul acesta, pe care nimeni, până la el, nu l-a aflat vreodată. "Apăi, nu e ca şi cum n-aş vrea să-l dau mai departe. Numa' că ficiorii mei n-or vrut să înveţe când or văzut că nu-i simplu, şi cu totul om ră­mas numa' patru fluieraşi... Geaba iau eu premii, dacă n-am cui să dau cântecul mai departe!". Fluierul mare are aproape 50 de ani de când ascultă de degetele lui Ovidiu Luncan. Nu s-a tocit, nu s-a ştirbit şi cântă mai departe. Oftează nea Ovidiu: "că mâine, poimâine mă aşteaptă şi pe mine stâlpul...". Îl întreb de stâlpi. "Iee, stâlpii. Ce-i cu ei?". Îl întreb de ce numai ei, lomănarii, oamenii din trei sate - Loman, Pleşi şi Tonea - îl mai păstrează şi azi. "Nu ştiu. Ştiu doar că la Cartea Sfântă scrie în cirilice că nici o cirtă şi nici o iotă să nu se schimbe. Iar noi, lomănarii, suntem oameni cu credinţă - apăi, că nici iotă, nici cirtă nu schimbăm din ce a fost dat! Că în biserică om fost botezaţi, în biserică om fost nuntiţi, în biserică ni s-o cânta prohodul. Tot din biserică om venit, tot în bise­rică ne-om duce". Îmi povesteşte că su­fletul rămâne pe pământ 40 de zile. Că înainte de răsăritul soarelui, trebuie să fii la cimitir şi să tămâiezi aerul. Să aduci apă proaspătă, neîn­cepută. Că sufletul, apoi, se desprinde de pă­mânt şi se duce la cer, pasăre. Că umblă vorba în sat că Brâncuşi a făcut Coloana Infinitului după ce a văzut stâlpii puşi la morminte din cimitirul din Loman. Că "îi simplu tare. Stâl­pul spre cer se ridică. Ca sufletul omului pus în mormânt. Iar ciopliturile de pe stâlp îs trep­tele văzduhului, tot ce ne e dat să trecem când ne-om duce înspre rai. Apăi, că un meşter nu ştie să vă spună exact, el simte, cum simt şi eu, că aşa trebuie să fie".Îmi spune nea Ovidiu că trebuie să stau de vorbă şi cu Eugen Ga­vrilă, ultimul lomănar care mai ciopleşte stâlpi şi păsări. Şi mai îmi spune încet, în şoaptă, că nevăzutul e tot aici, cu noi, şi că rugăciunile vechi, rostite cu dreptate şi credinţă, ţi-l pot face văzut. "No. C-o fost un om la noi în sat, Ion Păcurar, care s-o obişnuit să ieie şi ce nu e al lui. Eu am văzut că el o fost omul de mi-o luat toporul şi firizul, l-am văzut cum te văd pe 'mnea­ta, în ciu­bărul cu apă dus la biserică. Da! Îi o slujbă veche pe care o spune preotul mai mul­te zile şi apa se face ca o o­glindă şi omul care ţi-a făcut răul apare aco­lo, zugrăvit. A­poi, îi altă sluj­bă, să-l faci pe om să aducă înapoi ce a fu­rat. Şi om făcut şi slujba aia, şi, la două zile, to­porul şi firizul meu erau îna­poi în şopru. Tre să ţii post, să faci pres­cu­ră, să nu hră­neşti animale de­cât după ră­să­ritul soarelui, să ţie post şi ele. Şi tre să ai curăţenie, că alt­fel nu se poa­te. Dar, altfel, noi n-am ştiut de miliţie. Tot cu rugăciune ne-om făcut dreptate".

Pasăre de lemn, pasăre cu suflet

Credinţele vechi şi biserica sunt lao­laltă în satele astea. Cum laolaltă sunt şi crucea şi stâlpul din cimitir. Împreună. Neschimbate. La fel de adevărate. Ieşim în curtea casei. Ovi­diu Luncan dese­nea­ză şi el un cerc cu braţul spre o lume de dincolo de nori. "Îs şase munţi ai noştri, ai lomănarilor: Cârpa, Canciu, Auşelu', Clăbucetu', Bilele şi Măgura. Apăi, că da, Şureanu ar cam fi al nos­tru". Ei sunt oamenii. Acesta e muntele. Dar Şu­reanu nu e al lor, lomănarii sunt Şureanu!
Am ajuns la Eugen Gavrilă, ultimul meşter care mai ciopleşte stâlpi şi păsări. Primul stâlp l-a făcut la 20 şi un pic de ani, atunci când i-a murit un frate. I-a pus şi pasăre deasupra. Fratele era nenuntit, a fost răpus de o boală înainte de a împlini 18 ani. Ştie şi el povestea cum că Brân­cuşi şi-ar fi luat inspiraţia din stâlpii cimitirului lor. Nu ştie dacă e adevărată sau nu. Eugen Ga­vrilă ştie altceva, că sufletul e, într-adevăr, o pasăre, că pasărea asta tot dă târcoale lumii pe care a cunoscut-o vreme de 40 de zile, până când se înalţă. Că trebuie să te porţi cu grijă cu sufletul celui care s-a dus, să-i pui apă la fereastră, ca să aibă ce bea atunci când trece, iar, nevăzut, pragul casei. Că da, sunt dimineţi în care găseşti paharul aproape gol, semn că sufletul pasăre a fost înse­tat. Silvia, soţia, doar ştie bine. Bunicul ei tocmai ce s-a prăpădit, iar cana cu apă a fost pusă la fereastră. Timp de 40 de zile, din cana aceea s-a tot băut. E stingherit Eugen Gavrilă dacă îl în­trebi de ce se pun stâlpii la mormânt. De ce nu se mai ştie. De ce doar se mai simte. E mai sim­plu să răspunzi cum. "Vine omul şi te tocmeşte. De 30 şi ceva de ani de când tot cioplesc stâlpi şi cruci şi păsări, un singur bărbat mi-o zis că el vrea cruce în loc de stâlp, cum e obiceiul jos, la câmpie. Că primeşti un miel sau ajutor la fân, asta nu mai contează. Două zile tot lucru, şi zi, şi noapte. Cioplesc numa' în salcâm sau stejar, să fie lemnul tare, ca să rămână. Iar modelele le fac şi p-ale bătrâneşti, şi altele, pe care le simt". Îl întreb cum simte, ce simte. Eugen Gavrilă e iarăşi stânjenit, priveşte în jos şi zâmbeşte ruşi­nat. "Eee, că asta chiar n-am spus-o la nimeni. Apăi, că simt că stâlpul ăsta îi lemn cu suflet, nu coadă pentru topor. Simt că el îl ajută pe om să ajungă dincolo. Şi atunci mă rog. Şi dacă mă rog cu adevărat, apăi, că simt ce trebuie să cioplesc. Îmi apar desenele în minte, de parcă le-aş şti de undeva. Iar mâinile parcă cioplesc singure, înţelegeţi? Îi taină mare acolo, nu ştiu mai mult să vă explic".
Şi el, ca şi Ovidiu Luncan, are marele regret că n-a putut da mai departe feciorilor ceea ce ştie. "Ei lucrează jos, la oraş, la Mercedes, când vin acasă tot pe telefonu' ăla stau. Asta-i". Silvia, soţia, îmi arată ia la care lucrează, cămăşile. "Că numai pe astea le îmbrăcăm la sărbătoare, la bi­se­rică, păi, nu se poate altfel!". Ies în curte cu Eu­­­gen, să-mi arate stâlpul cu pasăre pe care toc­mai îl ciopleşte. A ieşit soarele, luminează lumea. Ţin în mână o pasăre mică, de lemn, atent, ca nu cumva să-şi ia zborul. Închid o clipă ochii şi o aud înăuntru, vie, cum se ri­dică peste dealurile lomănarilor şi se duce departe, tot mai departe, spre cul­mile vrăjite ale Şureanului.

Foto: Florentin Popa