Cerul din microscop
O plăcuţă cât palma. De sticlă sau plastic transparent. Mânjită pe amândouă feţele, cu o substanţă cafenie. Atât. Fiziciana mă lasă să o ating. Sunt celebrele emulsii nucleare. "Pătrăţelul ăsta e ca o «carte» în care poţi citi Universul", zice. "În el poţi vedea tainele lumii, uneori chiar de la facerea ei... Particule elementare necunoscute, care ajung la noi prin raze cosmice, de la sute de mii de ani lumină..." Elena Firu nu-şi dă seama că tot ce spune lasă un om de rând cu gura căscată. "Citeşte" ştiri din Univers... Visează să găsească neutrinul Tau, ce poate aduce informaţii chiar de la Big Bang... Priveşte în microscop lumi fabuloase. Sunt stele acolo. Galaxii, fâşii halucinante de radiaţii... Un cer întreg, într-un chenar. Pe-o fotografie cu fundal verde, făcută în microscop, îmi arată ce este înăuntrul unei raze cosmice. Văzută chiar aici, în plăcuţa asta. "Uitaţi raza! Dunga asta întunecată... Ea vine de sus, din cosmos, vineee... Şi aici ciocneşte placa! Vedeţi?... E o stea! Chiar aşa le zicem: «stele». În puncul ăsta e reacţia cu emulsia nucleară întinsă pe placă!... Şi se desface în alte raze, mai mici, mai miiici... Le vedeţi, punctate?... Unu, doi, trei, patru.... Astea-s particule elementare, cu energii uriaşe, care se desprind, după ciocnire, din raza cosmică. Aşa am găsit particule complet noi pentru planeta Pământ. Ele vin din stele şi le vedem în stele...".
Râde de uimirea mea. Nici când vin copiii în vizită aici, la Institutul de Ştiinţe Spaţiale (ISS), nu ştie să-i lămurească altfel. Decât să îi pună să vadă "stelele din microscop". E suficient, ca să te uimeşti. Căci le vezi cu ochii tăi. Altfel nu ştie să explice. Acum nici nu prea are chef, căci abia a venit din pauza de masă şi-ar lenevi niţel. Vestita "masă a fizicienilor", cu meniul de 15 lei, de la restaurantul vechiului hotel "Măgurele", unde se adună toată elita cercetătorilor de pe platformă - la masa asta, din discuţii la o bere, s-au născut şi idei de premiul Nobel. Elena e şi ea cercetător de rang mondial. Unul dintre puţinii fizicieni europeni admişi să lucreze cu Nagoya, vestita universitate japoneză unde se fac emulsiile nucleare. În România, Elena Firu e specialistul no.1. Cu doctorat în emulsii, încă de la 30 de ani. Colaborează cu savanţii marilor acceleratoare de particule de la CERN (Geneva) sau Berna. Este chemată la proiecte de anvergură internaţională. Nu-ţi vine să crezi, când o priveşti. Dac-ai întâlni-o pe stradă pe această femeie în blugi şi hanorac gri, lăbărţat, ce vorbeşte repezit şi băieţos, fără să-şi aleagă cuvintele, ai putea zice că-i o fostă rockeriţă rebelă, acum mămică, poate. Nu-i pasă de cum arată, nu-i dă nimeni ordine, nu i se impune un program de lucru... Într-adevăr, un om "cu mintea în stele". Acum 20 de ani, de când a început să studieze neîntrerupt aceste plăcuţe cu emulsii nucleare, a învăţat o singură lecţie: "Nu poţi face cercetare fără pasiune... Pasiune nebună!... Altfel nu are rost..." Asta i-a spus maestra ei, vestita fiziciană dr. Maria Haiduc care, la rându-i, a aflat-o de la maestrul Horia Hulubei, pe când era şi ea tânără: "Măi, fetiţo, tu ştii ce înseamă cercetare? Dacă intri în meseria asta, trebuie să te gândeşti tot timpul la problemele de care te ocupi. Când te scoli, când mănânci, când mergi, când te speli pe dinţi... Şi chiar dacă nu te speli pe dinţi!"
Descoperiri epocale, într-o plăcuţă
- Hm... Păi, ele ne ajută să vedem din ce e făcut Universul. E puţin lucru, ăsta? Uitaţi-vă, am aicea un tabel cu opt particule până acum necunoscute pe Pământ, pe care le-am găsit cu ajutorul emulsiilor nucleare, rezultate la care Institutul nostru a colaborat cu cercetătorii japonezi de la "Nagoya University". Au nume proprii, Kaonul, Sigma, Mezonul Pi... Pe toate le-am descifrat în emulsii nucleare. Şi coborâm tot mai adânc în materie. Vrem să găsim neutrinii. În special mult-doritul neutrin Tau!... Este, efectiv, "o altă fizică", nu ştiu să explic. Acest neutrin ne poate aduce informaţii de la creaţia lumii. "Particula fantomă", cum i s-a zis, căci ei sunt peste tot, dar n-au putut fi văzuţi până acum cu detectoarele clasice, decât într-un procent foarte slab, au masă foarte mică şi pot trece cu uşurinţă prin orice materie. Ei vin din spaţiu şi trec prin orice metal, prin orice moleculă a corpului omenesc, prin toată planeta Pământ, fără a interacţiona cu acestea... Cu noile generaţii de emulsii, împreună cu japonezii, sperăm să îl găsim. Acum vom duce plăcuţele la CERN, să le iradiem cu protoni în marele accelerator de particule... E o premieră mondială, la care participă direct România. Tot o premieră mondială e că în toamnă sperăm să urcăm emulsiile pe Staţia Spaţială Internaţională, în cadrul noului proiect BARTOLOMEU. Raza cosmică o captezi cel mai bine la mari înălţimi. Până nu demult, se duceau plăcuţele pe vârfurile munţilor sau în baloane care pluteau prin atmosferă. Acum vrem şi mai sus! Au mai fost câteva tentative, dar eşuate - plăcuţele s-au întors "negre". De data asta e ceva complet nou. Am depus toată documentaţia, tot proiectul. Dacă ne iese ce avem în cap, eu şi băieţii japonezi, ar fi o descoperire... imensă. Iar acum încercăm să folosim această plăcuţă şi pentru arheologie. Vom face aceste experienţe pentru prima dată în România. Putem găsi camere subterane, vestigii, fără a fi nevoie de nicio săpătură, fără să mişcăm o piatră. Şi nu doar arheologie, ci şi în geologie. Va fi ceva inedit, fiindcă razele cosmice, intrând în pământ, ne pot da informaţii despre ce minereu se află acolo, în funcţie de cum se reflectă în emulsie, în ce unghi, ce sarcină are... Toate astea doar într-o plăcuţă. E ieftin, n-ai nevoie de alte detectoare, de prize sau fire electrice să le cari cu tine.... Doar iei cu tine plăcuţa asta în buzunar, o aşezi pe pământ şi vezi totul.
"Japonezii mi-au zis: «Acum ar trebui să te împuşcăm»"
- De 20 de ani le studiez şi încă nu pot spune că ştiu. Emulsia nucleară este de fapt o... placă fotografică. O memorie a unei interacţii nucleare. Sovieticii erau cei mai buni din lume, făceau emulsii la Dubna, un vestit oraş ştiinţific din URSS. România era atunci "mâna dreaptă" a ruşilor, o forţă mondială în studiul emulsiilor nucleare. Am fost chemată la Dubna, unde încă se fabrică emulsii. Tehnica ei a trecut apoi printr-o perioadă de declin, de când cu acceleratoarele astea şmechere, în care se investesc miliarde de euro. Abia recent, cu noile descoperiri ale japonezilor, lumea şi-a dat seama că tot emulsia nucleară rămâne cel mai stabil detector, care "vede" cu cea mai bună rezoluţie şi acurateţe. În domeniul emulsiilor, japonezii de la Nagoya sunt astăzi cei mai tari din lume. Ei o fabrică şi o trimit gata făcută în toate marile centre de cercetare ale mapamondului. Dar e o mare lipsă de specialişti în domeniu. E o muncă migăloasă şi grea, ce presupune calcule şi programare informatizată, dar şi multă migală fizică. Sunt uneori perioade de luni de zile, în timpul unor experimente, în care abia reuşesc să dorm câteva ore pe noapte. Trebuie să plec mereu, la CERN, Berna, apoi imediat în celălalt capăt al planetei, la Nagoya, pentru a urmări tot traseul acestor plăcuţe, de la iradiere, developare, scanare şi apoi la interpretarea datelor. Deseori trebuie efectiv să le curăţăm "la mână" pe fiecare, de bromură de argint, după developare. Am curăţat şi 400 de plăcuţe într-o lună, centimetru cu centimetru. Ce e înăuntrul lor? Un amestec de bromură de argint cu oxigen, carbon, neon, 80% apă... Dar procentajul, "reţeta" pentru fiecare tip de experiment e secretă. Deşi eu, stând în laboratoarele lor, am văzut-o. Şi-au dat şi ei seama de asta, într-un târziu...
- Vreţi să spuneţi că ştiţi formula plăcuţelor cosmice, secretul lor de stat?
"Dacă spargi placa asta, e salariul tău pe 10 ani!"
Cercetătorii emulsiilor nucleare lucrează într-o odaie cam părăginită a unui conac din veacul al XIX-lea. Elena are biroul de la fereastra balconului. Deasupra computerului, lipite direct pe zid, sunt câteva poze hazlii, cu fiica ei, în vârstă de 7 ani, Teodora. O inimă în creion şi alte desene naive făcute pentru mama. Lângă uşă, e un frigider gri. Are uşa lipită cu scotch, căci nu stă bine închisă. Un frigider din ăsta normal, de alimente. Elena Firu dezlipeşte scociul şi îmi arată: toate rafturile sunt goale, cu excepţia celui din mijloc, pe care sunt puse, unul peste altul, mai multe pacheţele de hârtie. Ca nişte sandvişuri. Cele de sus au hârtia veche, îngălbenită. Aici, în frigiderul ăsta, sunt toate descoperirile în materie de emulsii nucleare, făcute de 60 de ani încoace. Împachetate în hârtie de caiet, toate plăcuţele în care savanţii români au citit tainele lumii.
"Sub aripa doamnei Maria Haiduc"
- În facultatea mea nu, a trebuit s-o iau iar de la zero. Eu am terminat şcoala în "Fizica Solidului", un domeniu mult mai... "pământean". Nici nu prea ştiam ce-s emulsiile nucleare, habar n-aveam nici unde e Măgurele când am venit de acasă, de la Curtea de Argeş, să mă înscriu la Fizică. Eram vai de capul meu pe-aicea, prin cămin. După ce-am terminat studiile, nu ştiam încotro s-o apuc. Intrasem într-o depresie, mă gândeam că urma să devin profesoară, pe undeva, pe la ţară. Dar am avut noroc. Sorin Zgură (actualul director ISS) mi-a spus că se fac nişte angajări aici, la Fizică Atomică. A crezut în mine şi îi voi fi datoare mereu. Când am venit aici, eram o biată copilă speriată, mi-era ruşine şi să dau ochii cu cercetătorii ăia mari. Am intrat în camera asta şi Sorin m-a prezentat direct doamnei Maria Haiduc. Am încremenit! Dumneaei era deja o legendă, o somitate! Avea peste 60 de ani atunci şi conducea întreg laboratorul de "Fizică Nucleară". S-a uitat la mine aşa, relaxată, zâmbind, şi-a zis: "Mda, aş vrea să mâncăm mai întâi, apoi vedem ce facem... Vii la masă cu noi?". N-o să uit cât trăiesc clipa asta. Eu, moartă de ruşinată: "Nuuu, nu mănânc, rămân aici, vă aştept...". Atunci s-a băgat Sorin: "Hai la masă cu noi!...". Speriată, m-am dus. Au fost primele mele clipe la ISS. Mai apoi am fost întrebată în ce vreau să lucrez: în proiectul ALICE, de la CERN, sau în emulsii nucleare? Pfff, nu ştiam ce-nseamnă nici una nici alta. Dacă vă daţi seama, nu văzusem până atunci, în 2000, niciodată un computer în viaţa mea, decât la vreun internet-cafe. Am ales "emulsii nucleare", fiindcă mi-a plăcut cum sună. Şi fiindcă îmi plăcea tot mai mult de doamna Haiduc. Îmi plăcea că lucra cot la cot cu noi, şi mult peste program, nu avea absolut nicio aroganţă de şefă. Ne chema la masă, la o bere pe banii ei, discutam.... Câte petreceri nu am făcut la dumneaei acasă!... Au fost ani de neuitat. Pasiune. Pasiune nebună pentru ştiinţă! O admir imens pe această femeie, care şi acum, la 83 de ani, vine aici şi mă ajută. Ţin minte când m-a pus prima dată la microscop şi mi-a dat o plăcuţă de sticlă cu emulsii nucleare. A zis: "Fii atentă, dacă o spargi p-asta, înseamnă salariul tău pe 10 ani şi o plăteşti!". Mi-a îngheţat sângele în mine. Bineînţeles că a fost o glumă, dar m-a făcut să conştientizez că munca de cercetare nu are preţ, când vrei să afli ceva. Că munca asta e nepreţuită...
- Să mă iertaţi că vă pun o întrebare mai pământeană, dar oare un cercetător de talia dvs. are în România preţuirea pe care o merită, confortul unui om care să nu-şi ocupe mintea cu probleme cotidiene?
- Cam ştiu ce vreţi să mă întrebaţi: clasica problemă cu dacă n-am fost tentată să plec. Nu, n-am fost. Aici mă simt mai liberă, vreau să îmi formez o echipă care să-mi ducă munca mai departe, la fel cum a făcut doamna Haiduc cu mine. Nu vreau să depind de nimeni, doar de ştiinţa mea. Noi, cercetătorii, suntem plătiţi în funcţie de proiectele pe care le aducem. Ce pot să vă zic? Stau cu fetiţa mea într-un apartament de-aici, din Măgurele, ca să pot fi cât mai aproape de Institut. Am divorţat de soţul meu, gătesc, spăl, fac cumpărături, plătesc facturi... Regret că nu pot sta cu Teodora atât cât aş vrea. M-a întristat odată când a zis că "mama mea uită de multe ori de mine..." Nu am încotro. Am avut noroc cu o doamnă pensionară care-a lucrat în Institut şi care îmi înţelege "nebunia" pentru ştiinţă. Ea stă mai mult cu fetiţa, fără ajutorul ei n-aş fi rezistat. Am şi eu greutăţile mele, tristeţile mele...
- Totuşi, călătoria printre stele continuă. Care este etapa viitoare?
- Acum, în iulie, vom lansa în spaţiu, la Constanţa, prima rachetă 100% românească. În ea vom pune emulsii nucleare ce vor străbate întreaga atmosferă, interacţionând cu particule elementare din raze cosmice, apoi vom recupera plăcuţele cu ajutorul paraşutei. O idee şi o tehnologie complet noi, colaborare între mine şi băieţii din Institut care lucrează pentru Agenţia Spaţială Europeană.
- Dar ce însemnătate ar avea, măcar teoretic?
- Ar fi... Un Nobel.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
