La hotarul cu veșnicia - Lomănarii din Munții Șureanu

Matei Florian
"Haidați înăuntru!"

Ana și Ioan ne des­chid o poartă, ne deschid o lume. Lu­mea lor, lumea lomănarilor. Iar lu­mea asta se îmblânzește odată ce Ioan întinde brațul spre cer și de­se­nează cu el un cerc nevăzut, în care adună laolaltă culmi, fâneață, pământuri și păduri. Aici, și aici, și aici: Pleși, Tonea și Loman. Satele astea înalte și uitate, aflate între Valea Sebeșului și Valea Pianului, din comuna Săsciori, Alba. Ulti­mele prelungiri spre nord ale Mun­ților Șureanu. Ultimul refugiu al tihnei adevărate, locul unde magia încă mai trăiește în oameni și pe pământ. Mâna asta de oameni care stăpânește mai departe un munte stăvechi și dacic. Lomănarii ne-au primit, lumea a fost îmblânzită, am pătruns înăuntrul ei.

O șură de zăpadă

Ana și Ioan Stancu n-au mai văzut de mult străini veniți așa de departe. Aici, în satele astea de deasupra lumii, lupii care se furișează la oi îți sunt mai cunoscuți decât oamenii care vin de la București. Ne simțim priviți cu luare-aminte, iscodiți până în măduva oaselor. E o întrebare simplă în privirea asta, cu un răspuns al naibii de complicat: om fi buni sau om fi răi? Nu e sigur, dar există o șansă ca bucu­reștenii să fie ceva mai blânzi decât lupii. În orice caz, după câteva clipe, Ana ne zâmbește, iar Ioan ne bate pe umăr. Au primit răspunsul pe care îl căutau, li s-au luminat ochii și chipurile, și-au risipit întrebările. "Haidați înăuntru!" Ioan e un munte de om, cu o veselie de copil. Ana e mărun­țică și își păstrează zâmbetul pe dinăuntru; îi apare când și când, la colțul ochilor, cât să știi că e acolo. Din Săsciori, comuna de la poale, am tot urcat în serpentine înguste, pe un drum asfaltat, până în Loman, iar apoi, pe un drum de pământ bătut, până aici, în Pleși. Cincisprezece familii mai locuiesc în sat, cinci copii merg la școală. "Eeeei, numa' să vedeți 'mniavoastră cum o fost iarna ast' la noi!". Ioan își întinde iar brațul, ca să arate acum spre șura casei. "No! Vedeți șura? Până acolo sus o fost zăpada!" Ai crede că ar trebui să fie furie în omul ăsta. Sau măcar supă­rare. Supărare pe iarna grea care tocmai a trecut, supărare pe drumul ăsta rău, care n-a fost asfaltat niciodată. Dar te înșeli. În Ioan Stancu e nu­mai bucurie, bucuria aceea pură, vie, sănă­toasă, de copil. "Ăăi, ce fain o fost! De când tot așteptam o iarnă ca asta, adevărată! Să simți așa frigu', să tot faci cărări în zăpa­dă!". Te miri că mai există atâta bucurie într-un om. Dar Ioan se miră de altceva: "No, cum începe satul nost', taman d-acolo era și ză­pada mare! Parcă era vorbită să vie la noi! În Loman, numa'așa, petice. Jos, în Săsciori, uscat ca în palmă. Apăi, și iarna asta vine la ăi care știu a se descurca cu ea! Eeeee! Nouă așa ne pla­ce! Cum să nu-ți placă, când ai tot ce îți trebe?! Chimnița o fost plină, om făcut pâine la cuptor, de muncă nu ne-am as­cuns niciodată... Păi, cum?!". E o altă lume aici, sus, unde Șureanu își mângâie ultimele culmi înainte de a co­borî în vale. Lumea lor, a lomănarilor, unde toc­mai mi-a fost deschisă o poartă. Spre cer, spre pământuri, spre inimi. E rândul nostru să-i privim pe acești oameni ca pe o minune nemaivăzută, încet, cu luare-aminte, până în măduva oaselor.

Lapte, cenușă și dragoste

Ioan Stancu îmi arată animalele. Un cal, nouă vaci, câțiva porci, o mână de oi, "așa, să fie pen­tru casă, să nu uităm că ne tragem din baci și băcițe." E tot mai greu să pleci cu oile în munte. Nu mai găsești ciobani pe care să-i tocmești, lâna nu o mai ia nimeni, nu ai loc de desfacere pentru brânză. Iar munca e grea, e un fel de a fi, nu o meserie. "Apăi, doar dacă ai turmă mare, de la o sută de capete în sus, începe să merite ciobănia azi". Subvențiile nu le-au primit nici anul ăsta. Greu așa. "Pușa, pușa", își cheamă Ioan berbe­cuțul mare, iar berbecul vine, întocmai ca un câine credincios, ca să fie scărmănat între coarne. E mândria lui, batalul ăsta! N-are nici un an și a trecut de 50 de kilograme. L-a crescut cu bibe­ronul, ca pe copil. "Îi rasă spaniolească, d-asta îi așa mare. Da' astelalte tot țurcane d-ale noas­tre îs! Îs cel mai bun soi. Îs rezistente, obișnuite cu muntele, cu ploaia, cu frigul, îți merg de n-ai treabă, pușa, pușa!". Apoi brațul lui Ioan desenează din nou cercul acela în aer. Aici sunt livezile cu pruni, peri și meri, aici holda cu cartofi, aici răsa­du­rile pentru roșii și cea­pă, aici fâneața, aici afumătoarea pentru pas­tramă. O familie că­reia nu-i lipsește nimic. Doar banii. "De unde bani? De subvenții v-am zis. Faci drumul pân' la Sebeș doar ca să-ți spună că nu-s. Laptele îl dai jos în comună cu 1 leu 50. Târgurile s-or închis de când cu pesta, n-ai unde să mai vinzi un porc. Cartofii nu ți-i ia nimeni, și dacă îi dai cu 2 lei kilu, îi bine tare. Nu-s bani". Oameni bogați fără bani. Oamenii care nu și-au pierdut, însă, cea mai mare avere: bucuria. "No, stați numa' să v-arăt ceva", zice Ioan și dispare în pivnița casei. Se întoarce, fața îi strălucește: "Numa' ziceți dacă ați mai văzut așa ceva!". N-am mai văzut. În palma dreaptă, Ioan ține un măr galben cât o gutuie uriașă, iar în cea stângă, o ceapă roșie de peste un kilogram. "Ca să vedeți ce pământ bun îi la noi!". Nu e doar pământul. E toată dragostea cu care oamenii ăștia se îngrijesc de el. Laptele pe care îl toarnă la rădăcina legu­melor, ca să le apere de mană, cenușa din lemn de fag pe care o presară în strat subțire deasupra. Roade crescute cu lapte și cenușă, roade crescute cu dragoste și bucurie. O lume veche, neschim­bată, care îți dăruiește, în schimb, dragostea ei. Roadele astea nemaivăzute, mici miracole ale unei lumi de poveste.
Ana a pregătit masa. Cartofi perpeliți pe vatră, pastramă pusă pe jar, brânza untoasă, ceapa aceea de poveste. Ioan toarnă în păhăruțe o țuică gal­benă ca mierea. Mâncăm pentru bucuria lor de a ne privi, mâncăm pentru bucuria noastră de a simți ce înseamnă hrană curată și dragostea de viață. Ana ne povestește de copilăria ei, atunci când singura lumină din noapte venea de la o lampă cu petrol și de la focul din vatră. Nu era nici apă trasă pe atunci, îmi spune, plecau pe măgari la un șipot din vale ca să o aducă. Acum e și apă. Au adus-o ei, lomănarii, din munte, de la mai bine de 20 de kilometri depărtare, tocmai de la Mânăstirea Țețu. Ca să vină cu putere, de sus, altfel nu se putea. "Aia-i". Stăm și ne zâm­bim unul altuia, nu ne-am mai da duși. Ioan și Ana ne-au lăsat singuri, au ieșit în curte să poto­lească dulăii. Acum, abia, singuri, tăcuți, simțim cu adevărat ce înseamnă liniștea de aici, din Pleși. Lumea a amuțit. Toată. Tot ce se mai aude e ticăitul ceasului de pe perete, un lătrat care se în­depărtează, tros­netul vreascu­ri­lor din vatră. Sub ceas, pe perete, e o fotografie de la care nu-mi pot lua ochii. De aco­lo, dinăuntru, mă privește un bărbat cu clop de cioban, mustață mică, surtuc ne­gru și ițari albi. În colțul buzei păstrează o aș­chie de țigară. În mână ține o trais­tă și dârlogii unui cal alb. Acolo, pe cal, pe o pătură, lângă o desagă plină, stă un copil. Mă pri­vește și el, încre­menit în liniștea asta, în care se mai aud doar se­cundele asur­zi­toa­re ale unui ceas și limba ve­che, neștiută, a unui foc de vreascuri. Ei sunt lomănarii, ei sunt oamenii care au rămas, chiar dacă bărbatul probabil că s-a dus, chiar dacă băiatul de pe calul alb e acum un munte de om, Ioan Stancu din Pleși.
Ana și Ioan se întorc. "Ieee, io mi-s acolo, cu tata lu' tătâne-meu, Dumnezeu să-l odihneas­că!". Îl întreb unde îi e locul de căpătâi, îmi spune că-i în Loman, "un' să fie altundeva, cu stâlpul lui la cap, ca toți lomănarii noștri care s-or dus în cea lume". Le promit Anei și lui Ioan că ne vom întoarce în vară, să mergem la stâna lor de la Cărări, "să vedem acolo Șureanu, să vedem acolo frumusețea!" Cu oamenii oameni rămâi întotdeauna prieten. Ieșim, ne strângem mâinile, ne îmbrățișăm. O luăm ușor la vale, spre asfalt, spre Loman, acolo unde bărbații de odi­nioară au rămas să se odihnească în pământul ăsta binecuvântat, legați de cer printr-un stâlp de lemn mai vechi decât timpul.

Stâlpi, cruci și păsări

E o lumină lăptoasă, între pâclă, abur, lapte și ceață în cimitirul din Loman, locul unde oameni din trei sate s-au strâns împreună, ca să-și doarmă somnul de veci. Aici e bătrânul lui Ioan Stancu, care și-a tot purtat nepotul pe calul acela alb, l-a dus departe, l-a făcut să fie omul adevărat de azi. I-a lăsat cel mai de preț lucru al vieții noastre pe pământ, i-a lăsat bucuria. O lume mai veche decât lumea s-a așezat aici pentru totdeauna. O lume cu stâlpi și cruci și păsări. Păsări de lemn, așezate ici și colo, pe câte un stâlp răzleț, odihnindu-se, și ele, pe bijuteriile astea măiestrit lucrate. Sunt desene încrustate pe stâlpi, semne geometrice care se ridică spre cer, un grai vechi, uitat, care se mai păstrează doar în cimitirul ăsta, ultima prelungire a Munților Șureanu. "Bărbatul e stâl­pul, femeia e crucea", mi-a spus Ioan. "Așa e de când lumea și nu suntem noi oamenii care să schimbe datina". O lume bătrânească, neschim­bată, a unor ciobani de acum mii de ani, cei care au rânduit lumea de aici, dacii. "Păsările pe stâlpi îs numa' ale feciorilor, flăcăii pe care i-o luat Domnul înainte de în­su­rătoare". Doar aici, la lomă­nari, minunea asta veche încă se păstrea­ză, doar aici băr­batului i se mai așază stâlp la căpătâi, iar feciorului, pasăre. Nu te mai întrebi de ce. Im­portant e că încă există. Că vechiul e la fel de nou. Nu de ce vrei să afli, ci cum și cine. Lumina aceea ca lap­tele se așea­ză pes­te blândețea mângâietoare a cru­cilor femei, peste tăria și vigoarea dreaptă a stâlpilor bărbați. Femeie și bărbat sunt tot aici, împreună, pre­schim­bați în lemn cioplit. Tandrețe și forță, dragoste și dreptate, cruce și stâlp, femeie și bărbat. Te închini, mergi mai departe, bați la poarta lui Ovidiu Lun­can, omul îți deschide.

Îmblân­zirea munților

"Haidați în casă că ne fuge mâțul!". E un bărbat puternic nea Ovidiu la cei 73 de ani ai lui. Are vocea aceea tunătoare, melodioasă, de om care a cântat o viață în biserică, mersul sprinten, al omului deprins cu muntele, că doar a ciobănit în Șureanu atâta amar de ani, o vorbă hâtră, de povestitor înnăscut, și smerenia și cinstea de stâlp îndreptat spre cer. Lomănar adevărat, care a avut odată 400 de stupi, 28 de perechi de boi, 500 și mai bine de oi, porci, vaci, pământ cât să nu-l poți cuprinde cu privirea. Și a muncit pentru toate as­tea, a muncit pentru cei șase copii, a muncit cu suflet, a muncit o viață, o viață pe care a trăit-o drept ca un stâlp, o viață în care nu-i pare rău de nimic. "Pen­tru primul fecior, la nuntă, am cumpărat o casă acolo-n deal. 100 de oi, numa' mioare și străinioare am plătit pe ea. La al doi­lea fecior, era deja altă treabă. M-o costat casa lui 200 de mioare și un miel. Că mă întrebați ce am fă­cut cu oile... Iaca, în cășile feciorilor mi-s oile de acu­ma! Și încă ceva. Acu câți­va ani, 12 lei se plătea kilu' de oaie în viu. Câțiva ani or trecut, s-o făcut 10, du­pă alții, 8, 6, și acu' îi doar 4. Păi treabă-i asta? Vă întreb și eu? Cum să mai ții oi?! Că, tu-i oaia lui Noe!, acolo pe munte, când se pune negura aia, o tai cu cuțitu', și numa' după clopote mai știi un-ți-e turma! Apăi, așe! Două ore dacă dor­meai la stână, era mult! Și om fo și noi tineri, om fo și noi vii, mai fugeam și noi la dragoste cu câte o bă­ciță! Fluierai să te știe, o culcai pe un cojoc și fuga înapoi la oi. Aspră viață!". Dar acolo, în mun­te, copil, a învățat nea Ovidiu să cânte la fluier, de la ciobanii bătrâni. "Apăi să știți de la mine că oaia se ție după cântec. Cât de năroadă o fi, dacă-i zici din fluieră, odată se îmblânzește și umblă după tine! Și uite așa, te pui în față și zici cântec și turma toată te ascultă ca pe sfinți. Păi, și munții se îmblânzesc cu fluier!". Are două fluiere nea Ovidiu. Unul mare, căruia degetele abia îi pot atinge găurile, și altul mai mic, obiș­nuit. Dar în mâinile lui, și fluierul mare și cel mic se îmblânzesc și devin vrăjite. Ne cântă nea Ovi­diu, iar în cântecul lui simți muntele, dimineața, devreme, când soarele abia a răsărit, când stelele au coborât pe pământ și s-au preschimbat în rouă, miliarde de stropi de rouă care strălucesc ca măr­gă­ritarele, când norii pornesc încet, împreună cu turma de oi, pufoși și albi, încărcați și ei de o lână mițoasă, de abur, când între pământ și cer, izvoare și culmi, nu mai există decât fluierul, clo­potele mioarelor și strigătul berbecilor. Fluierul lui nea Ovidiu îmblânzește lumea, o odihnește, o face simplă și tămăduitoare, o lume ca o pâine caldă, fierbinte, plină de viață. Dumnezeu trebuie să ne ierte păcatele noastre, ale tuturor, când aude cân­tecul ciobanilor la oi.

"Gâj, iote și cirte"

Omul ăsta își mișcă degetele ca într-o vrajă, iar din degetele lui se naște mu­zica, se înlăn­țu­iesc cântece, unul după altul. "Să schimbi ze­ce învârtite din­tr-un foc, ăla e fluierașul!", i-a zis un baci bă­trân lui Ovidiu când s-a apucat să cânte. Băiatul a ținut minte, a făcut întocmai și chiar mai mult de atât. "Apăi, că la o Nedee de-a noastră, din Șurean, or venit și ciobanii regă­țeni cu cavalele. Și, no, tot nu ne-om potrivit în cântec. Cavalele ziceau gros, noi, cu fluiera, sub­țire, nici nu ne auzeam. Și a­tunci o trebuit să facem ceva, să ne punem împre­ună, și om inventat gâjul din fluier să fim mai la un ton aproape de caval". Și nea Ovidiu începe să cânte cu gâj, un sunet straniu, un gâjâit care face cântecul să coboare, îl înăsprește, fără să-i piardă melodia sau blândețea de fluier. El, omul ăsta, e ultimul care mai păstrează secretul acesta, pe care nimeni, până la el, nu l-a aflat vreodată. "Apăi, nu e ca și cum n-aș vrea să-l dau mai departe. Numa' că ficiorii mei n-or vrut să învețe când or văzut că nu-i simplu, și cu totul om ră­mas numa' patru fluierași... Geaba iau eu premii, dacă n-am cui să dau cântecul mai departe!". Fluierul mare are aproape 50 de ani de când ascultă de degetele lui Ovidiu Luncan. Nu s-a tocit, nu s-a știrbit și cântă mai departe. Oftează nea Ovidiu: "că mâine, poimâine mă așteaptă și pe mine stâlpul...". Îl întreb de stâlpi. "Iee, stâlpii. Ce-i cu ei?". Îl întreb de ce numai ei, lomănarii, oamenii din trei sate - Loman, Pleși și Tonea - îl mai păstrează și azi. "Nu știu. Știu doar că la Cartea Sfântă scrie în cirilice că nici o cirtă și nici o iotă să nu se schimbe. Iar noi, lomănarii, suntem oameni cu credință - apăi, că nici iotă, nici cirtă nu schimbăm din ce a fost dat! Că în biserică om fost botezați, în biserică om fost nuntiți, în biserică ni s-o cânta prohodul. Tot din biserică om venit, tot în bise­rică ne-om duce". Îmi povestește că su­fletul rămâne pe pământ 40 de zile. Că înainte de răsăritul soarelui, trebuie să fii la cimitir și să tămâiezi aerul. Să aduci apă proaspătă, neîn­cepută. Că sufletul, apoi, se desprinde de pă­mânt și se duce la cer, pasăre. Că umblă vorba în sat că Brâncuși a făcut Coloana Infinitului după ce a văzut stâlpii puși la morminte din cimitirul din Loman. Că "îi simplu tare. Stâl­pul spre cer se ridică. Ca sufletul omului pus în mormânt. Iar ciopliturile de pe stâlp îs trep­tele văzduhului, tot ce ne e dat să trecem când ne-om duce înspre rai. Apăi, că un meșter nu știe să vă spună exact, el simte, cum simt și eu, că așa trebuie să fie". Îmi spune nea Ovidiu că trebuie să stau de vorbă și cu Eugen Ga­vrilă, ultimul lomănar care mai cioplește stâlpi și păsări. Și mai îmi spune încet, în șoaptă, că nevăzutul e tot aici, cu noi, și că rugăciunile vechi, rostite cu dreptate și credință, ți-l pot face văzut. "No. C-o fost un om la noi în sat, Ion Păcurar, care s-o obișnuit să ieie și ce nu e al lui. Eu am văzut că el o fost omul de mi-o luat toporul și firizul, l-am văzut cum te văd pe 'mnea­ta, în ciu­bărul cu apă dus la biserică. Da! Îi o slujbă veche pe care o spune preotul mai mul­te zile și apa se face ca o o­glindă și omul care ți-a făcut răul apare aco­lo, zugrăvit. A­poi, îi altă sluj­bă, să-l faci pe om să aducă înapoi ce a fu­rat. Și om făcut și slujba aia, și, la două zile, to­porul și firizul meu erau îna­poi în șopru. Tre să ții post, să faci pres­cu­ră, să nu hră­nești animale de­cât după ră­să­ritul soarelui, să ție post și ele. Și tre să ai curățenie, că alt­fel nu se poa­te. Dar, altfel, noi n-am știut de miliție. Tot cu rugăciune ne-om făcut dreptate".

Pasăre de lemn, pasăre cu suflet

Credințele vechi și biserica sunt lao­laltă în satele astea. Cum laolaltă sunt și crucea și stâlpul din cimitir. Împreună. Neschimbate. La fel de adevărate. Ieșim în curtea casei. Ovi­diu Luncan dese­nea­ză și el un cerc cu brațul spre o lume de dincolo de nori. "Îs șase munți ai noștri, ai lomănarilor: Cârpa, Canciu, Aușelu', Clăbucetu', Bilele și Măgura. Apăi, că da, Șureanu ar cam fi al nos­tru". Ei sunt oamenii. Acesta e muntele. Dar Șu­reanu nu e al lor, lomănarii sunt Șureanu!
Am ajuns la Eugen Gavrilă, ultimul meșter care mai cioplește stâlpi și păsări. Primul stâlp l-a făcut la 20 și un pic de ani, atunci când i-a murit un frate. I-a pus și pasăre deasupra. Fratele era nenuntit, a fost răpus de o boală înainte de a împlini 18 ani. Știe și el povestea cum că Brân­cuși și-ar fi luat inspirația din stâlpii cimitirului lor. Nu știe dacă e adevărată sau nu. Eugen Ga­vrilă știe altceva, că sufletul e, într-adevăr, o pasăre, că pasărea asta tot dă târcoale lumii pe care a cunoscut-o vreme de 40 de zile, până când se înalță. Că trebuie să te porți cu grijă cu sufletul celui care s-a dus, să-i pui apă la fereastră, ca să aibă ce bea atunci când trece, iar, nevăzut, pragul casei. Că da, sunt dimineți în care găsești paharul aproape gol, semn că sufletul pasăre a fost înse­tat. Silvia, soția, doar știe bine. Bunicul ei tocmai ce s-a prăpădit, iar cana cu apă a fost pusă la fereastră. Timp de 40 de zile, din cana aceea s-a tot băut. E stingherit Eugen Gavrilă dacă îl în­trebi de ce se pun stâlpii la mormânt. De ce nu se mai știe. De ce doar se mai simte. E mai sim­plu să răspunzi cum. "Vine omul și te tocmește. De 30 și ceva de ani de când tot cioplesc stâlpi și cruci și păsări, un singur bărbat mi-o zis că el vrea cruce în loc de stâlp, cum e obiceiul jos, la câmpie. Că primești un miel sau ajutor la fân, asta nu mai contează. Două zile tot lucru, și zi, și noapte. Cioplesc numa' în salcâm sau stejar, să fie lemnul tare, ca să rămână. Iar modelele le fac și p-ale bătrânești, și altele, pe care le simt". Îl întreb cum simte, ce simte. Eugen Gavrilă e iarăși stânjenit, privește în jos și zâmbește ruși­nat. "Eee, că asta chiar n-am spus-o la nimeni. Apăi, că simt că stâlpul ăsta îi lemn cu suflet, nu coadă pentru topor. Simt că el îl ajută pe om să ajungă dincolo. Și atunci mă rog. Și dacă mă rog cu adevărat, apăi, că simt ce trebuie să cioplesc. Îmi apar desenele în minte, de parcă le-aș ști de undeva. Iar mâinile parcă cioplesc singure, înțelegeți? Îi taină mare acolo, nu știu mai mult să vă explic".
Și el, ca și Ovidiu Luncan, are marele regret că n-a putut da mai departe feciorilor ceea ce știe. "Ei lucrează jos, la oraș, la Mercedes, când vin acasă tot pe telefonu' ăla stau. Asta-i". Silvia, soția, îmi arată ia la care lucrează, cămășile. "Că numai pe astea le îmbrăcăm la sărbătoare, la bi­se­rică, păi, nu se poate altfel!". Ies în curte cu Eu­­­gen, să-mi arate stâlpul cu pasăre pe care toc­mai îl cioplește. A ieșit soarele, luminează lumea. Țin în mână o pasăre mică, de lemn, atent, ca nu cumva să-și ia zborul. Închid o clipă ochii și o aud înăuntru, vie, cum se ri­dică peste dealurile lomănarilor și se duce departe, tot mai departe, spre cul­mile vrăjite ale Șureanului.

Foto: Florentin Popa