Părintele Vasile Vasilache - "Am simţit prezenţa lui Iisus în celulă. Era acolo, cu noi"

Nesfinţii sfinţi

Doi fraţi întru Hristos

Părintele Vasile Vasilache a venit pe lume pe 28 ianuarie 1909, în satul Idrici, din Ţinutul Fălciului (azi judeţul Vaslui), o regiune a Moldovei care i-a dat ţării pe Dimitrie Cantemir, Veniamin Costache, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălni­ceanu. Tatăl său, Gheorghe Vasilache, a fost un preot cu totul dăruit lui Hristos. Vasile a fost al treilea copil al său. "Încă din anii de pruncie", avea să scrie părin­tele, "scumpa noas­tră Mamă, Presvitera Aglaia, m-a hă­răzit în faţa Icoanei Dom­nului Iisus Hristos, să fiu numai în slujba Bise­ricii". Din şapte prunci, câţi au avut părintele Gheor­ghe şi preoteasa Aglaia, cinci s-au jertfit pentru neam. Doi au mu­rit pe front, unul în Transnistria, celă­lalt în Crimeea, iar trei au înfundat temniţele comuniste - Vasile, Haralam­bie şi Mi­hai. Din gulagul roşu s-au în­tors doar doi - Vasile şi Mihai, ultimul murind după eli­berarea din închisoarea Gherla. Părintele Haralambie (a cărui viaţă a apărut în nu­mărul revistei noas­tre 1355, din luna februarie) a sfârşit la Gherla, ca un martir al credinţei în Hristos. El i-a fost părin­telui Vasile frate mai mic, de care îl des­părţea doar un an de viaţă. Împreună au urmat şco­lile teologice, împreună au apucat pe calea slujirii lui Hristos, nevoindu-se în viaţa călugărească, iar apoi în temniţă. Au fost ca două suflete gemene, unite de aceeaşi dragoste pentru cer. Doi intelectuali pro­funzi, ambii cu doctorate în teologie şi cărţi scri­se la scurt timp după terminarea facultăţii. Dacă peste ţară nu ar fi venit viforniţa roşie, poate că Haralam­bie şi Vasile ar fi sfârşit ca mari dascăli de teologie şi ierarhi de seamă ai bisericii. Dar vremile au fost potrivnice, iar ei au răs­puns pe măsura vre­milor, deve­nind martiri.

Ocrotitorul Rugului Aprins

În timpul celui de-al doilea război mondial, pă­rintele Vasile Vasilache a slujit la Catedrala Patriar­hală din Bucureşti. 400 de predici a rostit, multe din­tre ele transmise în direct la radio, vorbind despre nenorocirile din Uniunea Sovietică. Au fost cu­vinte de foc, cuvinte profetice, spuse într-o vreme în care mai nimeni nu se gândea că, după Rusia, va veni rândul României. Iar părintele le rostea într-o at­mo­sferă de apocalipsă, în Bucu­reştiul măcinat de bombarda­men­tele aliaţi­lor, când mii de oameni piereau sub dărâmături sau ucişi de bombe şi în incendiile care se ţineau lanţ. "Totul părea un mor­mânt deschis" - scria părin­tele Vasile Vasilache. În vălmăşagul acesta cumplit a primit o ascultare înaltă: stăreţia Mânăs­tirii An­tim. Era primăvara lui 1944, iar turlele bisericii, din lemn, stăteau să cadă. Era o nebunie să încerci să le refaci, dar părintele Vasile a strâns în jurul său un grup de credincioşi cu care a pornit lucrarea. Dar cel mai mare miracol abia urma să se întâmple.
În anii aceia cumpliţi, ai sfârşitului războiului, pe sub bolta de intrare a Mânăstirii Antim trecea ade­sea un bărbat în pute­rea vârstei, cu frunte înal­tă şi o barbă neagră, tunsă scurt: Sandu Tu­dor, zia­rist şi polemist redutabil al epocii. După o călă­torie la Muntele Athos, re­nunţase la larma gaze­telor, pentru pacea ini­mii. În final i-a cerut pă­rin­telui stareţ Vasile Va­si­lache să intre în obştea Mânăstirii Antim. Pentru restaurarea bisericii şi-a vândut casele de pe Calea Victoriei şi toţi banii i-a dăruit obştii. Cu gândul la lumea din care venea, Sandu Tudor i-a propus pă­rin­telui stareţ ca intelectualii apropiaţi de biserică să se strângă împreună cu călugării, pentru sfat şi rugăciune. Aşa a luat naştere Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim. Primele întâlniri s-au ţinut chiar în chilia părintelui stareţ Vasile Vasilache. Dar secu­ri­tatea, sluga întunericului, nu putea răbda asta. În anul 1948, a desfiinţat mişcarea şi l-a trimis pe sta­reţul ei pribeag prin ţară. Mânăstirile aveau ordin să nu îl primească. Într-un târziu, bătrâna lavră a Neam­ţului, unde depusese voturile călugăreşti, i-a deschis, totuşi, porţile. În scurtă vreme, avea să a­jun­­gă egumen al Schitului Pocrov, o sihăstrie arun­ca­tă în vârful munţilor, din care, după spusa părin­te­lui, nimeni nu pleca şi mai nimeni nu putea să vină.

Raiul din vârful muntelui

"Se află un schit în munte, deasupra chinoviei de la Neamţu. Când ajungi sus, găseşti o poiană, căreia noi i-am spus Poiana Raiu­lui. Schit, căsuţe, arhondaric, trebuie să le cercetezi ca să ţi se umple sufletul de dul­ceaţă". Rândurile aces­tea sunt scrise de Mihail Sadoveanu, care, de dragul părin­telui Vasilache, lua deseori calea muntelui, pentru a-l vedea la locul în care se sihăs­trise împreună cu fratele său, Haralambie. Era un loc binecuvântat, cu un har aparte, locuit de sfinţi. Când părintele Vasile a ajuns aici, schitul din Poiana Raiului era lo­cuit de câţiva bătrâni care nu se mişca­seră cu anii din vârful muntelui. De lo­cuit locuiau mai mult în adâncul inimii, decât în chiliile lor. Aici cred eu că s-a împlinit părin­tele Vasile. Ziua lucra la traducerea Bibliei după originalul gre­cesc, sau se ocu­pa de administrarea schitului, iar nopţile se adâncea în ru­gă­ciune. Luni întregi, schitul era cu totul pogorât sub nămeţi. Nimeni nu venea, nimeni nu pleca. În liniştea aceea albă, deplină, inima i s-a putut apleca cu totul spre adâncul Sfintei Treimi. Aici a avut pri­mele vederi ale luminii dum­nezeieşti, iar iubirea aceea curată şi înaltă avea să îl pregătească pentru chinurile cumplite care îi vor fi aşternute înainte de regimul comunist. "În taina mare a singurătăţii exilului de la Po­crov, am primit, fără să cer, viziu­nea unei lumini, care se re­vărsa din paraclis în chilia noas­tră. Eram trezit de o inundaţie puter­nică de lumină care venea prin fereastra de la paraclis şi care era deasupra capului meu. Acea lumi­nă nu avea nimic ma­terial, nimic din ce poate da pă­mântul ca lu­mină. Avea o trans­parenţă supra­firească, avea ceva divin în gloria ei. Nu avea o stră­lucire orbitoare, ci era lină, o lumină pe care nu o pot avea nici soarele, nici stelele, nici electri­citatea. Nu venea în scânteieri, ci ca o grabnică re­văr­sare care um­plea chilia. Erau în ea puritate şi sfinţenie. Aş putea spune că era o lumină a gloriei. Toate acestea le vedeam nu cu pleoapele ochilor ridicate, ci în­chise. Prin pleoapele închise vedeam în această lumină orişice. Ea îmi umplea sufletul de o cu totul neobişnuită desfătare, ca de rai. Mă simţeam ca într-un rai de lumină! Eram într-o su­premă fericire suprafirească!". Încet, ţăranii din împrejurimi i-au aflat sfinţenia, pentru care neamul nostru are un simţ aparte. Găseau în cuvintele fraţi­lor Vasilache o apă vie, care le odihnea sufletul. Cu ei au început să urce şi intelectualii de la Bucureşti, care nu fuse­seră încă întemniţaţi. Iar dragostea creş­tinilor a adus cu ea şi ura securităţii. În acele vre­muri, nu se putea altfel. În luna aprilie a anului 1959, fraţilor Vasi­lache li s-a spus că trebuie să ple­ce din mânăstire. Şi că nu mai aveau voie în nicio alta. Statul îi con­damnase să nu mai fie călugări. Pentru ei, asta era imposibil, aşa că au plecat acasă şi au continuat să trăiască în satul natal, aşa cum o făceau şi la mâ­năstire - în rugăciune. Nu pentru mult timp...

În rând cu bandiţii

Cinci luni mai târziu, cincisprezece securişti dădeau năvală în casa părintească pentru a-i aresta. 22 de manuscrise i-au confiscat părintelui Vasile, printre care şi "Viaţa lui Hristos", de 2000 de pa­gini, cu excepţia traducerii Sfintei Scripturi. Pe ea au aruncat-o în glodul bătăturii şi au călcat-o în pi­cioare... La interogatorii, părintele avea să scrie că "anchetatorii încercau să extragă forţat «mărturii»". Din smerenie, nu scrie cum a fost torturat, dar ştim asta de la ceilalţi deţinuţi politici - anchete nesfâr­şite, bătăi la tălpi până la leşin, lipsa somnului şi te­roa­rea de a aşeza vina pe umerii întregii familii. "Am rămas uimit să văd «mărturii» scrise de mar­tori care mă acuzau de lucruri la care niciodată nu m-am gândit. Acuzaţia era ori inventată, ori fără înţeles". Procesul în sine a fost o mascaradă. Judecătorul i-a acu­zat pe fraţii Vasilache pentru că "au ţinut predici la Schitul Pocrov, cu conţinut duşmănos". În final, jus­tiţia comunistă i-a condamnat pe pă­rintele Vasile la opt ani de închi­soa­re, iar pe părintele Haralambie, la şapte ani. Din temniţă avea să iasă viu doar părintele Vasile.

În temniţă cu Iisus

"Temniţa era o vale a morţii. Sin­gura rază de speranţă venea la noi prin puterea rugăciunii. Din pricina suferinţelor de tot soiul, trupeşti sau lăuntrice, era uşor să cazi în dispe­rare. În aseme­nea momente, m-am rugat Domnului cu aceleaşi cu­vinte cu care Iisus I-a vorbit Tatălui Ce­resc în Gră­dina Ghetsimani. M-am rugat în felul acesta, pen­tru că suferinţa mă zdrobea şi I-am simţit prezenţa chiar acolo, în celulă. Iisus era închis împreună cu noi". În temniţă, părintele Va­sile a fost un martor al Învierii lui Iisus. Suferinţele prin care au trecut nu au fost zadarnice. Închişi în celulele strâmte şi îngheţate, înfometaţi până la moarte şi rupţi de cei iubiţi, deţinuţii politici aveau un singur loc în care puteau fi liberi - în cer. Iar spre cer, părintele Vasile ştia să călăuzească aşa cum nimeni altul nu putea, pentru că el iubise lumea lui Dumnezeu întreaga viaţă. Părintelui nu i-a fost uşor. Slujirea aproapelui prin rugăciune era pedepsită repede şi aspru în în­chisoare. "Datorită predicilor mele, am suferit mai mult ca alţi prizonieri", măr­turisea părintele Va­sile. "De multe ori eram arun­cat în celula pedepsei, carcera. Dar aici nu eram niciodată singur. Nicio­dată! Mântuitorul şi Domnul erau tot timpul cu mine". În final, a ieşit din în­chisoare mai liber decât intrase. Nu-şi mai aparţinea defel sieşi. Era doar al lui Dumnezeu şi nu mai avea decât un singur dor - acela de a sluji lui Hristos şi fraţilor săi întru cre­dinţă.

Revărsarea dragostei

În luna decembrie a anului 1964, un părinte slă­buţ lua în piept troienele satului Bobâlna, de lân­gă Dej. Peregrinase prin multe eparhii, încercând să primească un altar la care să slujească, însă porţile i se închideau iar, cei care ar fi trebuit să îl îmbră­ţişeze îl pri­veau cu frică. Era un puşcăriaş, unul care în­frun­tase regimul, un proscris care nu ajun­sese încă în cer, iar pe pământ nu mai avea niciun loc. În cele din urmă, l-a primit arhi­epis­copul Teofil Heri­neanu de la Cluj şi i-a dat spre păstorire satul Bobâlna. A fost dra­gos­te la prima vedere. Lu­creţia Stuparu îşi amin­tea: "Părintele o fost un om foarte bun. Ra­reori mai gaseşti un om ca el. De smerenie, nu avem cuvinte să vă spu­nem cât de smerit era. Era şi un bun tămă­duitor. Venea multă lume la dânsul, ca să-şi afle tămăduirea sufletească şi trupească. I-o ajutat pe foarte mulţi". Seara, când se întorceau de la truda câmpului, bobâlnenii ve­deau întunericul bisericii străpuns de lumina firavă a câtorva lumânări. La început nu au ştiut ce se întâmplă. Cine va mai fi văzut slujbe noaptea în sat? Era părintele Vasile, care se ruga pentru ei. Încet, prinşi în plasa dragos­tei lui, au început să vină şi ei la slujbele sale, fie de noapte, fie de zi. Aşa s-au înfrăţit. Scanda­lizat, directorul şcolii din sat, un comunist înrăit, îl turna la Securitate: "Nu ştiu de ce nu se iau măsuri îm­potriva acestui preot Vasila­che. De când a venit în această comună, biserica a devenit mai puternică decât oricare for politic, economic sau adminis­trativ din cadrul comunei. A reuşit într-o perioadă de timp foarte scurtă să atragă în jurul lui 95% din populaţia comunei. Ba mai mult, a atras pe lângă această biserică credin­cioşi din toate regiunile ţă­rii, a venit în comuna Bobâlna cu o faimă de ne­maipomenit. Primeşte tot ce vrea de pomană şi dă de pomană la locuitorii satului. Nu există om care să intre în casa lui să nu i se dăruiască.Degeaba ne străduim în şcoală să facem copiilor educaţie ateistă!" Sătenii îl iubeau, într-adevăr, foarte mult. Augustin Faur, un om în anii aceia în plină putere, la parastasul de şapte ani al părintelui, îşi amintea de el de parcă ar fi slujit în urmă cu câteva zile. "Părintele avea o privire atât de dulce, un suflet cald, era de o blân­deţe ieşită din comun. Când intrai la dânsul în biserică, nu ieşeai niciodată fără să-ţi dea ceva, orice găsea îţi dădea, ajuta oamenii foarte mult. Când a plecat Părintele, au rămas aici oameni cu datorii mari faţă de dânsul. Avea atâtă bunătate, era atât de plă­cut, avea o privire ca de... sfânt! Ţi-era mai mare dragul să-l priveşti! Dacă intrai la dânsul în casă, vedeai numai rafturi de cărţi, în rest n-avea mai nimic". Părintele a slujit la Bobâlna doar cinci ani, dar sătenii îşi amintesc de el de parcă l-ar fi avut alături o viaţă de om. În 1969, a fost chemat de Ar­hi­episcopul Victorin Ursache, care îi păstorea pe românii din America. Dându-i voie să plece, regi­mul ceauşist a obţinut două lucruri - scăpa de un preot care îi deranja în ţară şi arăta occidentului că e deschis către el. La fel au plecat în anii aceia în Ame­rica şi alţi membri ai Rugului Aprins, printre care părinţii Roman Bra­ga şi Felix Dubneac. "Noi nu vom putea să-l uităm niciodată pe Părintele Va­silache. A fost o tragedie când a plecat de la noi! Efectiv n-a putut să iasă de-aici din cauza mulţimii. Toată lumea plângea!". "D-apoi nu vă spun, când o plecat de la noi în Ame­rica, nu vă puteţi imagina, de la copil pân' la cel mai bătrân om, toţi or fost aici. Şi-apoi s-o suit Pă­rintele acolea pe fântană şi ne-o vorbit. Plângeam cu toţii. Fiecare copil, fie­care om, toţi ne-am dus şi l-am sărutat, iar Pă­rintele ne-o dat la fiecare câte un cadou, din ce-o avut, câte o cărticică, o iconiţă, ceva la fie­care... Lumea îl înconjurase şi plângea şi nu-l lăsa să se urce în maşina care-l aştepta. Nu-ţi poţi închipui ce-o fost aicea, ce s-o întâmplat cu Părintele aista! Şi s-o suit acolea, nu-l uit în veci, o făcut cu mâna şi-o zis: «Bobâl­na şi bobâlnenii vor fi în inima mea şi în sufletul meu, în toată viaţa mea»".

Apostolul Americii

Pe Noul Continent, ispitele nu l-au pără­sit. Dacă în ţară era acuzat mereu că e un reacţionar anticomunist, un popă-bandit, acolo a nimerit în viesparul emi­graţiei noas­tre, care îl suspecta că e omul Securităţii! El, care îndurase torturile anchetelor şi aproape pierise ucis de boli în temniţele de la Jilava, Gherla sau în lagărele de muncă forţată de la Giurgeni şi Ostrov, s-a trezit cu secera şi ciocanul lipite pe portretul său, în biserica în care slujea! Dar nu a ripostat, nu s-a plâns, ci i-a iertat pe toţi.
În tot răstimpul petrecut în America, părintele nu a avut răgaz. La fel ca şi în ţară, la Antim, Pocrov sau Bobâlna, a ctitorit şi rectitorit biserici, a predicat şi a scris enorm. El, care îşi văzuse un volum de 2000 de pagini despre viaţa lui Hristos aruncat în foc de Securitate, a avut mereu răbdare să o ia de la capăt. Mereu, în fiecare zi, chiar dacă toată viaţa a avut de suferit. Şi-a urmat până la capăt crezul - "Şi în Ţară, şi în America, ochii mi-au fost aţintiţi me­reu la Domnul nostru Iisus Hristos, să văd ce a fă­cut El când a venit pe pământ, ca să mântuie pe oa­meni, şi ce ar fi făcut El acuma în împrejurările în care ne aflam. În aceste trei iubiri - de Dumnezeu, de Biserică şi de Neam, se cuprinde tot idealul sublim de viaţă al omenirii întregi şi al fiecărui om în parte". Părintele Vasile Vasilache a murit aşa cum a trăit. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie a anului 2003, a slujit Boboteaza şi, după slujbă, s-a dus la cer. Avea 94 de ani. Din ei, 67 i-a petrecut slujind altarului - 33 în România şi alţi 34 în America.


Mulţumirile mele doamnei Dorina Zdroba şi domnului Adrian Petcu, cer­cetător CNSAS, pentru sprijinul acordat pentru scrierea acestui reportaj.