Prezenţa la vot, destul de scăzută la trecutele sesiuni de alegeri europene, indica faptul că românii nu erau foarte interesaţi de reprezentarea într-o instituţie situată departe de malurile Dâmboviţei. În 2019, aceste alegeri au devenit, brusc, extrem de importante. Toate partidele, de la cele mai mari, la cele care abia se lansează sau se relansează pe scena politică, îşi asaltează electoratul ţintă şi încearcă să atragă, prin orice mijloace, noi susţinători. În acest context, se pune problema cauzelor care au generat activarea atât de masivă a actorilor politici din România. Devansând alegerile prezidenţiale din toamnă, europarlamentarele sunt, evident, un "barometru" al intenţiilor de vot pentru funcţia supremă în stat. Pe fondul polarizării accentuate a societăţii româneşti, ele dau un indiciu asupra orientărilor ideologice ale acesteia. Chiar mai mult decât atât, ele dezvăluie schimbările care s-au produs în societatea noastră în ultimii ani, nivelul ei de integrare în uniunea continentală, poziţiile ei faţă de mişcările politice şi economice de care aceasta este marcată. Diaspora românească (cea mai mare din interiorul UE) are şi ea un rol major, românii din ţările-gazdă dorind să se ştie reprezentaţi în Parlamentul Uniunii de politicieni care le apără interesele. Bătălia dintre curentul integrator şi cel suveranist (care şi-a mărit ponderea, mai ales în Estul continentului) îi afectează pe toţi şi îi mobilizează să se pronunţe într-o măsură mai mare decât în trecut.
Europarlamentarele din România au însă o semnificaţie mai largă şi pentru că, dincolo de orientarea alegătorilor spre un curent vizând creşterea integrării continentale şi a asumării setului de valori al democraţiei occidentale sau, dimpotrivă, spre suveranismul secesionist, ele dezvăluie tipul de statalitate spre care aspiră cetăţenii ţării. De doi ani şi jumătate, de când au preluat guvernarea, PSD şi ALDE, sprijinite interesat de UDMR, au căutat continuu să schimbe structurile instituţionale ale statului român, modificând relaţia de echilibru între puterile care îl definesc. Constituţia ţării, adaptată cerinţelor participării la marile organizaţii internaţionale ale momentului, UE şi NATO, prevede o separaţie funcţională între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, controlul reciproc dintre ele evitând excesele uneia sau alteia. Înainte de 1989, politicul domina, prin executiv, celelalte două centre de putere socială. Ca să fie admisă în cele două organizaţii, care îi garantează graniţele teritoriale şi stabilitatea economică şi socială, România a trebuit să accepte separarea şi controlul reciproc al puterilor statului, împreună cu valorile şi principiile de guvernare occidentale, care fac - prin transpunerea lor în modele comportamentale - predictibilă şi sigură viaţa cetăţenilor. Sub comunişti, dictatura politicului făcea posibil arbitrariul celor ce deţineau puterea. Lipsa libertăţilor cetăţeneşti a fost compensată prin nepotism şi corupţie, transformate în mijloace de asigurare a mobilităţii şi ascensiunii sociale. România comunistă a fost grav afectată de aceste forme de supravieţuire socială, devenite endemice pe fondul penuriei şi al crizei tot mai accentuate a "economiei socialiste". Răsturnarea dictaturii comuniste, de după 1989, părea a schimba situaţia.
Instalat la putere după alegerile din 2016, PSD-ul (autoproclamat partid socialist european şi modern), anunţa că aduce bunăstarea românilor prin generoase creşteri de venituri individuale şi, în acelaşi timp, bunăstarea ţării, prin propunerea unor "mari proiecte" de investiţii, care trebuiau să fructifice creşterea economică. S-a vădit, însă, imediat, că promisiunile electorale erau "perdele de fum", destinate mascării tentativei de a supune puterea judecătorească voinţei arbitrare a liderilor partidelor ce deţineau deja puterea legislativă şi executivă. Dragnea şi Tăriceanu, şefii PSD şi ALDE, având ambii probleme penale, au "utilizat" discreţionar averea şi bunurile statului. Exemplul "şefilor" a fost preluat, "natural", şi de subordonaţii lor. Drept urmare, de doi ani şi jumătate, statul român este scena unei bătălii împotriva Justiţiei, bătălie menită să le asigure impunitatea celor interesaţi, "albirea" lor şi chiar onorabilitatea faţă de partenerii străini. Reacţiile societăţii civile (care a sperat mereu la integrarea României în Occidentul modern) şi ale UE şi NATO (la care România a aspirat şi în care a fost, destul de greu, admisă) nu au întârziat să apară. Dezvăluirea intenţiilor celor doi lideri PSD-ALDE cu probleme penale şi stoparea încercării lor de a subordona dintr-o lovitură Justiţia, i-a împins la alinierea la curentul suveranist din UE, prin afişarea unui naţionalism antieuropean accentuat (cu lozinci însuşite de la comunişti împotriva Occidentului) şi, concomitent, la preluarea în forţă a tuturor instituţiilor statului, pentru a putea reprima împotrivirea societăţii civile. 10 august 2018 a fost, din această perspectivă, un exemplu de abuz al puterii împotriva cetăţenilor, tot aşa cum răspunsul "suveranist" al premierului de paie, Viorica Dăncilă, la scrisoarea a doisprezece ambasadori din UE, împotriva adoptării unor modificări ale codurilor Justiţiei prin OUG, a fost un exemplu de naţionalism găunos şi formal. UE şi NATO (prin "vocea" SUA) au condamnat asaltul împotriva Justiţiei, ştiind că un stat cu lideri corupţi poate trăda oricând interesul comun al membrilor săi.
PES (partidul socialiştilor europeni) şi ALDE (gruparea liberală din PE) au anunţat sancţionarea (ce poate merge până la excludere) a omoloagelor lor româneşti. PSD şi ALDE (din România) vor să demonstreze că românii le acceptă "obiceiurile" şi că-i susţin în demersul lor antijustiţie. De aceea, votul la "europarlamentare" este esenţial pentru puterea de aici. O înfrângere a lor, prin prezenţa masivă şi conştientă la vot a cetăţenilor, va arăta că România vrea normalitate (în sensul democratic, occidental) şi va declanşa un "efect de cascadă". 26 mai 2019 este pentru România un moment de răscruce.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
