Prezența la vot, destul de scăzută la trecutele sesiuni de alegeri europene, indica faptul că românii nu erau foarte interesați de reprezentarea într-o instituție situată departe de malurile Dâmboviței. În 2019, aceste alegeri au devenit, brusc, extrem de importante. Toate partidele, de la cele mai mari, la cele care abia se lansează sau se relansează pe scena politică, își asaltează electoratul țintă și încearcă să atragă, prin orice mijloace, noi susținători. În acest context, se pune problema cauzelor care au generat activarea atât de masivă a actorilor politici din România. Devansând alegerile prezidențiale din toamnă, europarlamentarele sunt, evident, un "barometru" al intențiilor de vot pentru funcția supremă în stat. Pe fondul polarizării accentuate a societății românești, ele dau un indiciu asupra orientărilor ideologice ale acesteia. Chiar mai mult decât atât, ele dezvăluie schimbările care s-au produs în societatea noastră în ultimii ani, nivelul ei de integrare în uniunea continentală, pozițiile ei față de mișcările politice și economice de care aceasta este marcată. Diaspora românească (cea mai mare din interiorul UE) are și ea un rol major, românii din țările-gazdă dorind să se știe reprezentați în Parlamentul Uniunii de politicieni care le apără interesele. Bătălia dintre curentul integrator și cel suveranist (care și-a mărit ponderea, mai ales în Estul continentului) îi afectează pe toți și îi mobilizează să se pronunțe într-o măsură mai mare decât în trecut.
Europarlamentarele din România au însă o semnificație mai largă și pentru că, dincolo de orientarea alegătorilor spre un curent vizând creșterea integrării continentale și a asumării setului de valori al democrației occidentale sau, dimpotrivă, spre suveranismul secesionist, ele dezvăluie tipul de statalitate spre care aspiră cetățenii țării. De doi ani și jumătate, de când au preluat guvernarea, PSD și ALDE, sprijinite interesat de UDMR, au căutat continuu să schimbe structurile instituționale ale statului român, modificând relația de echilibru între puterile care îl definesc. Constituția țării, adaptată cerințelor participării la marile organizații internaționale ale momentului, UE și NATO, prevede o separație funcțională între puterile legislativă, executivă și judecătorească, controlul reciproc dintre ele evitând excesele uneia sau alteia. Înainte de 1989, politicul domina, prin executiv, celelalte două centre de putere socială. Ca să fie admisă în cele două organizații, care îi garantează granițele teritoriale și stabilitatea economică și socială, România a trebuit să accepte separarea și controlul reciproc al puterilor statului, împreună cu valorile și principiile de guvernare occidentale, care fac - prin transpunerea lor în modele comportamentale - predictibilă și sigură viața cetățenilor. Sub comuniști, dictatura politicului făcea posibil arbitrariul celor ce dețineau puterea. Lipsa libertăților cetățenești a fost compensată prin nepotism și corupție, transformate în mijloace de asigurare a mobilității și ascensiunii sociale. România comunistă a fost grav afectată de aceste forme de supraviețuire socială, devenite endemice pe fondul penuriei și al crizei tot mai accentuate a "economiei socialiste". Răsturnarea dictaturii comuniste, de după 1989, părea a schimba situația.
Instalat la putere după alegerile din 2016, PSD-ul (autoproclamat partid socialist european și modern), anunța că aduce bunăstarea românilor prin generoase creșteri de venituri individuale și, în același timp, bunăstarea țării, prin propunerea unor "mari proiecte" de investiții, care trebuiau să fructifice creșterea economică. S-a vădit, însă, imediat, că promisiunile electorale erau "perdele de fum", destinate mascării tentativei de a supune puterea judecătorească voinței arbitrare a liderilor partidelor ce dețineau deja puterea legislativă și executivă. Dragnea și Tăriceanu, șefii PSD și ALDE, având ambii probleme penale, au "utilizat" discreționar averea și bunurile statului. Exemplul "șefilor" a fost preluat, "natural", și de subordonații lor. Drept urmare, de doi ani și jumătate, statul român este scena unei bătălii împotriva Justiției, bătălie menită să le asigure impunitatea celor interesați, "albirea" lor și chiar onorabilitatea față de partenerii străini. Reacțiile societății civile (care a sperat mereu la integrarea României în Occidentul modern) și ale UE și NATO (la care România a aspirat și în care a fost, destul de greu, admisă) nu au întârziat să apară. Dezvăluirea intențiilor celor doi lideri PSD-ALDE cu probleme penale și stoparea încercării lor de a subordona dintr-o lovitură Justiția, i-a împins la alinierea la curentul suveranist din UE, prin afișarea unui naționalism antieuropean accentuat (cu lozinci însușite de la comuniști împotriva Occidentului) și, concomitent, la preluarea în forță a tuturor instituțiilor statului, pentru a putea reprima împotrivirea societății civile. 10 august 2018 a fost, din această perspectivă, un exemplu de abuz al puterii împotriva cetățenilor, tot așa cum răspunsul "suveranist" al premierului de paie, Viorica Dăncilă, la scrisoarea a doisprezece ambasadori din UE, împotriva adoptării unor modificări ale codurilor Justiției prin OUG, a fost un exemplu de naționalism găunos și formal. UE și NATO (prin "vocea" SUA) au condamnat asaltul împotriva Justiției, știind că un stat cu lideri corupți poate trăda oricând interesul comun al membrilor săi.
PES (partidul socialiștilor europeni) și ALDE (gruparea liberală din PE) au anunțat sancționarea (ce poate merge până la excludere) a omoloagelor lor românești. PSD și ALDE (din România) vor să demonstreze că românii le acceptă "obiceiurile" și că-i susțin în demersul lor antijustiție. De aceea, votul la "europarlamentare" este esențial pentru puterea de aici. O înfrângere a lor, prin prezența masivă și conștientă la vot a cetățenilor, va arăta că România vrea normalitate (în sensul democratic, occidental) și va declanșa un "efect de cascadă". 26 mai 2019 este pentru România un moment de răscruce.