BISERICA DE ACASĂ

- Noi răspunsuri la ancheta publicată în nr. 1354 al revistei -

COSTION NICOLESCU
"Biserica este un lăcaş al luminii de multe feluri"

Eu am ajuns să merg la biserică la îndem­nul poetului Ioan Alexandru. Am ales o biserică din apro­pierea casei, una cu hram de bunici: "Sfinţii Ioachim şi Ana", de lân­gă Foişorul de Foc. Am in­trat prima dată cu destulă sfială, aşa cum intri într-o casă străină, căreia nu-i ştii rânduielile şi n-ai vrea să le încalci. Am con­ti­nuat apoi să merg în fiecare dumi­nică, dimineaţa devreme, de la începutul Utreniei. Nu înţelegeam absolut nimic din ceea ce se petrecea, dar sesizam din tonul cântărilor şi al rugăciunilor, care sunt momentele de mai mare intensitate litur­gică. Pe vre­mea aceea, bisericile nu erau atât de pline ca în zilele noastre. Plutea o atmosferă de pace şi de taină care m-a cu­cerit. Am început să mă simt tot mai bine, ca într-o altă ca­să a mea. Am cău­tat să citesc şi să învăţ câte ceva despre struc­­tura şi conţinutul rân­duielii liturgice. Des­tul de repede, mersul la bi­serică a intrat în firescul vieţii mele, am devenit "de­pen­dent" de el. Dădea vieţii mele o pulsaţie care-i lipsise. În toate ale sale, viaţa înseamnă rit­mare (bătăile inimii, res­piraţia, ciclurile naturii etc.). Avem nevoie de "no­duri şi semne", cum scria Poetul. Tânjim după un timp care să iasă din cotidian, din diurn, de un timp care să vizeze pere­nul, eternitatea. Or, acest timp, la rândul lui, are nevoie de un spaţiu pe măsură, de un spaţiu sacru. Biserica este cadrul adecvat şi dedicat realizării acestei ritmări. Te ajută să reali­zezi saltul de la timpul profan la cel sacru, de la ceea ce este de zi cu zi, la ceea ce este de sărbătoare.

"Mă duc la biserică pentru că aflu în ea frumuseţe şi bucurie"

Ce este de aflat în biserică şi nu poate fi aflat în altă parte? În biserică, concentrarea la comunicarea cu Dumnezeu este facilitată şi mai intensă. De acolo vine chemarea toacei şi a clopotelor, limpezind ae­rul. Acolo descoperi sublimul textelor liturgice, cu poezia lor extraordinară. Acolo afli dulceaţa slujbe­lor de seară sau de noapte, înlesnită şi de o blândă atmosferă de taină, în penumbra dată de pâlpâirea mierie a candelelor şi în curgerea învăluitoare a litaniilor. Dacă ajungi la o slujbă mai de dimineaţă, te bucuri ca un copil de raza de soare care pătrunde prin ferestruica altarului dinspre răsărit, ca un semn de salut mistic şi voios din partea lui Dumnezeu. Căci biserica este un locaş al luminii de multe feluri: de noapte şi de zi, interioară şi exterioară, fizică şi spirituală. Dar mai ales al Luminii line a sfintei slave a Tatălui ceresc. Acolo sunt prietenii lui Hristos, sfinţii din toată lumea şi din toate timpurile, privindu-te pilduitor şi ocrotitor din fresce şi din icoane. Acolo pot să-ţi fie prieteni sau oameni dragi. Acolo este cel mai adesea Duhov­nicul, părintele tău duhovnicesc, cel cu care te în­so­ţeşti ca să ajungi la o bună comunicare perso­nală cu Dumnezeu. Acolo şi numai acolo poţi răspunde invitaţiei lui Hristos la Cina Sa cea de Taină. Şi să te bucuri de întâlnirea cu El, prin cu­minecare, aducând Jertfă nesân­geroasă în cuvânt - Jertfa Laudei. Toate acestea fac ca experierile mistice ulti­me să fie mai degrabă de trăit în biserică.
Mă duc la biserică şi pentru că mă simt bine în ea, pentru că îmi răspunde unor nevoi vitale, pentru că aflu în ea frumuseţe şi bucurie. Mă duc la bise­rică şi pentru că ea generează cultură şi cultivă ar­tele. (Pentru noi, cu totul remarcabil este, în acest sens, exemplul culturii ţărăneşti tradiţionale, frumos năs­cute şi crescute în umbra luminoasă a Bisericii.) Mă duc la biserică pentru că găsesc în ea punctul de sprijin care mă ajută să mă redresez atunci când stau să cad sau când o iau pe arătură. Biserica mă validează existenţial.
Toate cele de mai sus reprezintă, desigur, situaţia ideală. Sunt momente de minim şi momente de maxim. Pe cele de maxim nu le poţi afla decât parti­cipând cu regularitate la programul liturgic şi depă­şindu-le pe cele de minim. Subiectiv, pot apărea şi stări de inconfort, de oboseală. Îţi pot fugi gându­rile. Se poate ca vecinii să te tulbure, dintr-o pricină sau alta. Obiectiv, ştim că în bisericile noastre este adesea şi multă vân­zo­leală, că în multe locuri cân­tarea este precară, că arhitec­tura nu este uneori prea izbutită, iar pic­tura destul de aproxi­ma­tivă, că preo­tul slu­jitor poate fi mai modest în slujirea sa. Dar, chiar şi în aceste situaţii, trebuie să încerci să depă­şeşti într-un fel sau altul precarităţile, fie cău­tând un loc mai po­trivit, fie printr-o maximă interiorizare (ce-i drept, un lucru mai dificil pentru cei aflaţi la început de drum).
De aceea, se cere să ne referim nu numai la mersul la biserică în general, dar şi mersul la o bi­serică a ta, la una de care te-ai ataşat şi o simţi ca atare. Pentru a maximaliza toate bine­fa­cerile enu­merate, ai nevoie de o biserică pe care s-o simţi (mai) potrivită ţie: ca ambian­ţă, ca spaţiu, ca împo­dobire ("Binecu­vântea­ză, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!", spune o rugă­ciu­ne de la sfârşitul litur­ghiei), ca "spectacol" liturgic şi, deloc în ultimul rând, prin slujitorul sau slujitorii ei.
S-a vorbit mult, începând cu ultima parte a vea­cului trecut, de liturghia de după liturghie, de im­portanţa unei împreună-petreceri a comunităţii după terminarea liturghiei, în prelungirea şi în spiritul ei. Astfel încât comunitatea parohială să se cunoască mai bine, să se consolideze, să devină mai solidară în faţa a tot felul de încercări care-l pot afecta pe unul sau altul dintre membrii ei. Să se construiască punţi personale. În vremurile mai vechi, în satele noastre, lucrul acesta era unul intrat în firescul social. Ţăranii adăstau încă destul timp în preajma bisericii lor la terminarea slujbei, comunicând ca într-o agora. Biserica se cere să funcţioneze şi ca inimă comunitară. Să adune credincioşii între zidu­rile ei, să îi încarce pozitiv din punct de vedere spi­ritual, iar apoi să iasă în lume prin ei şi să încerce să o facă să funcţioneze cum se cuvine. Totodată, Biserica poate şi trebuie să fie un rodnic formator de conştiinţă. Crizele spirituale de astăzi provin în mare măsură şi dintr-o deteriorare a nivelului de conştientizare a derapajelor de tot felul şi, în con­secinţă, a dorinţei de îndreptare.

"E bine când te duci la biserică însetat de ea"

Ce este, în fond, bise­rica? Un răspuns simplu, la îndemâna celor mai mulţi credincioşi, este acela că biserica este Casa lui Dumnezeu. Aici lo­cuieşte (mai uşor sesi­zabil) Hristos. Ca atare, într-o logică simplă, te duci la biserică să-L vizitezi pe Dumne­zeu, să-L întâl­neşti şi să comunici mai apropiat cu El, chiar dacă El, prin Duhul Sfânt, pretutindenea este (şi toate le împlineşte). La rândul Lui, Dumne­zeu te poate vizita. Acasă la tine, dar nu numai. Pretutindeni! Pentru cel înscris cu devoţiune în res­piraţia Bisericii, biserica este mai mult decât o casă. Acela murmură cu fior mistic: "În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare...". Aceasta îi dă caracterul cu totul şi cu totul deosebit, faptul că este a slavei. În prelungire, a slă­virii. Întru înălţare spirituală. În plus, dacă Dumnezeu este acolo unde unul sau doi sunt împreună în numele Lui, cu atât mai mult este acolo unde această bună însoţire este mai generoasă. Maxima comuniune se petrece la Potirul împărtăşaniei. Împărtăşindu-se din acelaşi potir, enoriaşii devin, în chip mistic, rude de sânge. O familie în Hristos! De fapt, sunt în acest raport cu credincioşii de pretutindeni, care mărturisesc acelaşi crez. Fiecare biserică este o parte a Bisericii celei una şi nedespărţite. Frecventarea bisericii şi înscrierea în respiraţia ei liturgică ne pune în co­muniunea cea mai intimă cu credincioşii de pre­tutindeni şi din toate timpurile.

"Este-o scară de argint,
Se scoboară Domnul Sfânt"

Un canon vechi (de la Sinodul VI ecumenic, ţi­nut la 680-681) prescrie, pentru credinciosul ca­re lipseşte de la biserică fără motive înte­me­iate, mai mult de trei duminici la rând, să fie afurisit. În zile­le noastre, nu se mai pune în practică acest canon, dar este destul de clar că prin absenţă, sin­gur te ex­cluzi, de facto, din comunitatea Bisericii, nefiind în comu­niune liturgică cu Hristos şi cu ceilalţi credincioşi. În acelaşi timp, este lim­pede că Biserica va fi tot­deauna în căutarea oiţelor celor rătăcite, în aştep­tarea cu braţele deschise a fiilor ei risipitori.
În lipsa unei legături organice cu Biserica, ori eşti în cultivarea unui dumnezeu-idee, filosofic, ab­stract, ori te afli în posesia unui dumnezeu-idol, con­struit după chipul şi asemănarea ta, posibil de ma­nipulat după cum îţi convine şi ţi-e comod.
Este bine când mersul la biserică devine, din obligaţie, nevoie vitală, când te duci la ea voios, cu plăcere şi cu bucurie. Însetat de ea. Pentru un cre­dincios, a nu merge la biserică, duminica sau la marile sărbători, reprezintă o rupere dureroasă de ritm spiritual, o suferinţă. Chiar dacă, din înţele­gă­toare dragoste, Biserica se roagă pentru cei care ab­sen­tează "din binecuvântate pricini". Dimpotrivă, pentru un om a cărui credinţă are un caracter apro­ximativ, iar apartenenţa la o confesiune, unul cel mult decorativ, mersul la biserică poate să apară desuet şi superfluu. Simple intrări, ocazionale, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, într-o biserică, nu pot să aducă, în general, decât o foarte superfi­cială apropiere de ceea ce se petrece în ea. Şi totuşi, e bine ca omul să intre chiar şi aşa într-o biserică.
Mai ales acum, în preajma Sfintelor Paşti, este timp de mers la biserică, timp de mai mare con­centrare la cele ale lui Dumnezeu, la cele ce ţin de Împărăţia Lui. Însuşi Dumnezeu coboară acum pe pământ, după cum atât de poetic ne încredinţează ţăranul: "Este-o scară de argint,/ Se scoboară Dom­­nul Sfânt,/ Domnul Sfânt pe acest pământ./ Se scoboară arareori:/ La sfintele sărbători". Cea mai sfântă dintre sărbători este Paştele, iar pentru creştin fiecare duminică este o zi a Învierii. Şi cum să nu-L întâmpini pe Domnul tău, la poalele scării de argint, din biserică?


CIPRIAN VOICILĂ
"Nu m-am făcut preot, dar de biserică nu m-am mai despărţit niciodată"

Merg la biserică duminică de duminică, fiindcă în sfântul locaş mi l-a arătat străbunica mea, Elena, pe Dumnezeu. Mamaia Lenuţa, cum o alintam eu, era o fe­meie simplă, ca­re robotea din zori până când apunea soa­rele, prin casă şi ogradă. Tot timpul se găsea ceva de făcut prin preajmă: când nu o che­ma grija pentru orătănii, uda­tul grădinii sau foamea neos­toită a purcelului peticit, Sal­va­dor, trebuia să mă pă­zească pe mine, să nu fac vreo dandana sau să-mi gătească mult-aş­tep­tatele clătite cu dulceaţă de căpşuni, din care aş fi mâncat cu nemiluita.
Pentru mamaia Lenuţa, săptămâna se împărţea întotdeauna în două: şase zile muncea, cu câte o pauză scurtă, "să se mai hodinească", iar duminica era timpul închinat lui Dumnezeu. Cam de mier­curea începea să îşi aleagă hainele pe care le îmbră­ca în sfânta zi. Era ca şi cum "se gătea", cum zicea ea, pentru Dumnezeu. La întâlnirea cu Dumnezeu nu te duci oricum, în straiele de zi cu zi, într-o ţinută comună. Probabil dacă ai face-o, nici nu te-ar re­cunoaşte.
Duminica ne trezeam cam cu noaptea în cap. Lucrul acesta nu prea era pe gustul meu: aerul era rece, apa cu care trebuia să îmi spăl faţa era ca gheaţa. Dar odată porniţi la drum, era ca şi cum am fi plecat într-o mică aventură: până în centrul co­munei erau vreo 3, 4 kilometri. Pentru un copil de 5 ani nu era o distanţă chiar de colea. Norocul era că mergeam chiar pe şoseaua principală. Deci pe şosea, nu pe vreo uliţă năclăită sau pe vreun drum hur­ducat. Din loc în loc, la răspântii, ne fă­ceam semnul crucii în faţa troiţelor. Erau fel de fel: mai simple sau mai elaborate, din lemn, din piatră, unele aco­pe­rite, altele străjuite de câte-o candelă aprin­să. "De ce trebuie, mamaie, să ne fa­cem cru­ce?"."Ca să ne păzească Dum­nezeu şi să ajun­gem cu bine". Re­cunoşteam ca­sele con­săteni­lor, dar mai ales câinii lor pe care nu neglijam să îi întărât, mă­car aşa, ca să ştie că am trecut şi eu pe aco­lo. Pe la mijlocul dru­mului, recunoşteam casa preotului Dumi­tres­cu: frumoasă, trai­nică, clădită din piatră de munte. Din faţa ca­sei se vedea deja, iţin­du-se, turla bisericii: nu era chiar o biserică de colea. Era ctitorită de Neagoe Basarab, cu un zid impresio­nant, îm­prejmuitor. Cu multă vreme înain­te, aici, în ea, vieţuiseră monahi. De altfel, ea dădea şi denu­mirea localităţii: "Brebu-Mânăstirii". Nu de­parte de biserică, se lăţea un lac, pe care îl ştiam doar din poveşti. Basme năucitoare pentru mintea fragedă a unui copil. Se vorbea că acum vreo sută de ani lacul acesta înghiţise, într-o zi de praznic, ve­chea bise­rică, cu tot cu credincioşi. Veni­seră sca­fandri de la Bucureşti, dornici să atingă fundul lacului, dar se părea că e un lac fără fund. Când şi când auzeam că lacul a mai sorbit viaţa unui tânăr care s-a aventurat, inconştient, în el. Printre săteni, mai ales la praz­­nice, când se adu­nau flăcăii şi fetele la horă şi la iarmaroc, era o dis­tracţie să pui rămăşag că ai cu­rajul să treci lacul de pe un mal pe celălalt şi înapoi.
Ca să pătrunzi în biserică, trebuia să urci nişte trepte ma­sive din piatră. Înăun­tru era un joc neîntre­rupt de întuneric şi de lumină. Chipurile se­vere ale sfinţilor, us­ca­te de post şi rugă­ciune, erau luminate de zecile de lumânări pe care creştinii le aprindeau, grijulii, în sfeşnice. Era ca şi cum, odată ajuns în biserică, gândul îţi zboară mai întâi la cei din nea­mul tău, care au trecut dincolo. Numele sfinţilor erau scrise în litere chirilice. Mi-au rămas gravate în minte o icoană a Sfintei Paras­cheva şi o alta, a Sfin­tei Fi­lofteia. Cea din urmă era doar o fetiţă în­veşmântată în straie ţărăneşti.
Odată ajuns în faţa altarului, privirile îmi erau atrase, de fiecare dată, de iconostasul auriu, pe care se aşternuse, din loc în loc, negura vremii. Deasupra uşilor împărăteşti, un bătrân impunător binecuvânta cetele îngereşti care porneau degrabă în lume. O icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, ţinându-şi ca­pul pe tipsie, sfinţii militari care vegheau din pereţii interiori ai naosului credincioşii strânşi la Sfânta Liturghie, mireasma tămâii ce se înălţa îmbietor din cădelniţa pe care o agita părintele Mălai, parohul bisericii, răspunsurile cântate ca un dialog între tona­litatea severă a bărbaţilor şi glasurile calde, în­duioşătoare, ale credincioaselor, mă înconjurau din toate părţile şi mă făceau să mă simt ca un făt ocro­tit în pântecele mamei. Strana era condusă de dască­lul Gândac - un om firav, bonom, cu un început evident de calviţie, care mă îmbia să cânt alături de cei mari. Aşa am învăţat, în obşte, "Tatăl nostru" şi "Crezul". În această atmosferă Îl simţeam palpitând pe Dumnezeu. El era şi în linguriţa cu pâine şi vin dulce pe care mi-o întindea părintele, după ce mă întreba, mai întâi, dacă am minţit sau dacă mi-am ascultat părinţii. Cel mai mult simţeam că Hristos mă priveşte dintr-o icoa­nă ferecată în argint. În ea, doar mâinile şi chi­pul Dom­nului sunt pic­tate. Iar Hristos are un chip bla­jin, o privire ca­tifelată, care iradiază în jur doar dragoste. Aşa cred eu că arată Mân­tuitorul şi aşa cred că îl va privi pe fiecare din­tre noi, când va sosi vre­mea, faţă către faţă.
Bătrânele satului, văzând că mă încumet să cânt cot la cot cu oamenii mari, au început să spună că bine ar fi să mă fac popă, când oi fi mare. Prietenele străbunicii mele s-au rugat ani de zile de mine să le pomenesc, de m-oi face preot. Preot nu m-am făcut. N-a fost să fie, de la Dumnezeu. Dar de pe pomel­nicele mele, slujitorii altarului mai înalţă şi astăzi rugăciuni pentru ţaţa Anica şi pentru tanti Leana lui Mutu.
Când reveneam acasă, de la biserică, în orele în care plictiseala îmi dădea ameninţătoare târcoale, nemaiştiind de ce să mă apuc, luam câte un şorţ de-al străbunicii, improvizam o cădelniţă şi străbă­team curtea în lung şi în lat, împărţind binecuvântări şi cântând cu sârg "Doamne miluieşte". Nu departe de casa noastră era un fel de atelier foto, în care lucra nenea Teodoru. Una din plăcerile lui era să se oprească, din vreme-n vreme, la noi în poartă şi să-mi aducă, în dar, o iconiţă. Din acelea simple, din hârtie, pe care, mai târziu, le-am purtat cu mine, nedezminţit, la şcoală, în penarul din lemn. Tot pe la vreo 5 ani s-a mai petrecut ceva. La o casă dis­tanţă de noi era o coope­rativă agricolă. Erau anii grei ai comunismului, în care pâinea, zahărul, uleiul erau raţionalizate. De aceea, când ajungeau de la Câmpina, la noi la coope­rativă, se strângea la coadă aproape tot satul. Şi, într-o zi, mă strecor printre pi­cioarele ţăranilor, ajung în faţă, unde vin­dea tanti Viorica, mă aşez în genunchi şi înalţ o rugăciune... nu tocmai ortodoxă: "Doamne, dă, Doamne, să moară toţi mo­şii şi toate babele din satul ăsta, să rămână zahărul la copii!". Sătenii au râs pe să­turate, şi ani de zile, dup-aia, au tot între­bat-o pe mamaia Lenuţa dacă m-am făcut preot. Nu m-am făcut. Dar de biserică nu m-am mai despărţit niciodată.

Foto: părintele PANTELIMON ŞUŞNEA