COSTION NICOLESCU
"Biserica este un lăcaș al luminii de multe feluri"
Eu am ajuns să merg la biserică la îndemnul poetului Ioan Alexandru. Am ales o biserică din apropierea casei, una cu hram de bunici: "Sfinții Ioachim și Ana", de lângă Foișorul de Foc. Am intrat prima dată cu destulă sfială, așa cum intri într-o casă străină, căreia nu-i știi rânduielile și n-ai vrea să le încalci. Am continuat apoi să merg în fiecare duminică, dimineața devreme, de la începutul Utreniei. Nu înțelegeam absolut nimic din ceea ce se petrecea, dar sesizam din tonul cântărilor și al rugăciunilor, care sunt momentele de mai mare intensitate liturgică. Pe vremea aceea, bisericile nu erau atât de pline ca în zilele noastre. Plutea o atmosferă de pace și de taină care m-a cucerit. Am început să mă simt tot mai bine, ca într-o altă casă a mea. Am căutat să citesc și să învăț câte ceva despre structura și conținutul rânduielii liturgice. Destul de repede, mersul la biserică a intrat în firescul vieții mele, am devenit "dependent" de el. Dădea vieții mele o pulsație care-i lipsise. În toate ale sale, viața înseamnă ritmare (bătăile inimii, respirația, ciclurile naturii etc.). Avem nevoie de "noduri și semne", cum scria Poetul. Tânjim după un timp care să iasă din cotidian, din diurn, de un timp care să vizeze perenul, eternitatea. Or, acest timp, la rândul lui, are nevoie de un spațiu pe măsură, de un spațiu sacru. Biserica este cadrul adecvat și dedicat realizării acestei ritmări. Te ajută să realizezi saltul de la timpul profan la cel sacru, de la ceea ce este de zi cu zi, la ceea ce este de sărbătoare.
"Mă duc la biserică pentru că aflu în ea frumusețe și bucurie"
Ce este de aflat în biserică și nu poate fi aflat în altă parte? În biserică, concentrarea la comunicarea cu Dumnezeu este facilitată și mai intensă. De acolo vine chemarea toacei și a clopotelor, limpezind aerul. Acolo descoperi sublimul textelor liturgice, cu poezia lor extraordinară. Acolo afli dulceața slujbelor de seară sau de noapte, înlesnită și de o blândă atmosferă de taină, în penumbra dată de pâlpâirea mierie a candelelor și în curgerea învăluitoare a litaniilor. Dacă ajungi la o slujbă mai de dimineață, te bucuri ca un copil de raza de soare care pătrunde prin ferestruica altarului dinspre răsărit, ca un semn de salut mistic și voios din partea lui Dumnezeu. Căci biserica este un locaș al luminii de multe feluri: de noapte și de zi, interioară și exterioară, fizică și spirituală. Dar mai ales al Luminii line a sfintei slave a Tatălui ceresc. Acolo sunt prietenii lui Hristos, sfinții din toată lumea și din toate timpurile, privindu-te pilduitor și ocrotitor din fresce și din icoane. Acolo pot să-ți fie prieteni sau oameni dragi. Acolo este cel mai adesea Duhovnicul, părintele tău duhovnicesc, cel cu care te însoțești ca să ajungi la o bună comunicare personală cu Dumnezeu. Acolo și numai acolo poți răspunde invitației lui Hristos la Cina Sa cea de Taină. Și să te bucuri de întâlnirea cu El, prin cuminecare, aducând Jertfă nesângeroasă în cuvânt - Jertfa Laudei. Toate acestea fac ca experierile mistice ultime să fie mai degrabă de trăit în biserică.
Mă duc la biserică și pentru că mă simt bine în ea, pentru că îmi răspunde unor nevoi vitale, pentru că aflu în ea frumusețe și bucurie. Mă duc la biserică și pentru că ea generează cultură și cultivă artele. (Pentru noi, cu totul remarcabil este, în acest sens, exemplul culturii țărănești tradiționale, frumos născute și crescute în umbra luminoasă a Bisericii.) Mă duc la biserică pentru că găsesc în ea punctul de sprijin care mă ajută să mă redresez atunci când stau să cad sau când o iau pe arătură. Biserica mă validează existențial.
Toate cele de mai sus reprezintă, desigur, situația ideală. Sunt momente de minim și momente de maxim. Pe cele de maxim nu le poți afla decât participând cu regularitate la programul liturgic și depășindu-le pe cele de minim. Subiectiv, pot apărea și stări de inconfort, de oboseală. Îți pot fugi gândurile. Se poate ca vecinii să te tulbure, dintr-o pricină sau alta. Obiectiv, știm că în bisericile noastre este adesea și multă vânzoleală, că în multe locuri cântarea este precară, că arhitectura nu este uneori prea izbutită, iar pictura destul de aproximativă, că preotul slujitor poate fi mai modest în slujirea sa. Dar, chiar și în aceste situații, trebuie să încerci să depășești într-un fel sau altul precaritățile, fie căutând un loc mai potrivit, fie printr-o maximă interiorizare (ce-i drept, un lucru mai dificil pentru cei aflați la început de drum).
De aceea, se cere să ne referim nu numai la mersul la biserică în general, dar și mersul la o biserică a ta, la una de care te-ai atașat și o simți ca atare. Pentru a maximaliza toate binefacerile enumerate, ai nevoie de o biserică pe care s-o simți (mai) potrivită ție: ca ambianță, ca spațiu, ca împodobire ("Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!", spune o rugăciune de la sfârșitul liturghiei), ca "spectacol" liturgic și, deloc în ultimul rând, prin slujitorul sau slujitorii ei.
S-a vorbit mult, începând cu ultima parte a veacului trecut, de liturghia de după liturghie, de importanța unei împreună-petreceri a comunității după terminarea liturghiei, în prelungirea și în spiritul ei. Astfel încât comunitatea parohială să se cunoască mai bine, să se consolideze, să devină mai solidară în fața a tot felul de încercări care-l pot afecta pe unul sau altul dintre membrii ei. Să se construiască punți personale. În vremurile mai vechi, în satele noastre, lucrul acesta era unul intrat în firescul social. Țăranii adăstau încă destul timp în preajma bisericii lor la terminarea slujbei, comunicând ca într-o agora. Biserica se cere să funcționeze și ca inimă comunitară. Să adune credincioșii între zidurile ei, să îi încarce pozitiv din punct de vedere spiritual, iar apoi să iasă în lume prin ei și să încerce să o facă să funcționeze cum se cuvine. Totodată, Biserica poate și trebuie să fie un rodnic formator de conștiință. Crizele spirituale de astăzi provin în mare măsură și dintr-o deteriorare a nivelului de conștientizare a derapajelor de tot felul și, în consecință, a dorinței de îndreptare.
"E bine când te duci la biserică însetat de ea"
Ce este, în fond, biserica? Un răspuns simplu, la îndemâna celor mai mulți credincioși, este acela că biserica este Casa lui Dumnezeu. Aici locuiește (mai ușor sesizabil) Hristos. Ca atare, într-o logică simplă, te duci la biserică să-L vizitezi pe Dumnezeu, să-L întâlnești și să comunici mai apropiat cu El, chiar dacă El, prin Duhul Sfânt, pretutindenea este (și toate le împlinește). La rândul Lui, Dumnezeu te poate vizita. Acasă la tine, dar nu numai. Pretutindeni! Pentru cel înscris cu devoțiune în respirația Bisericii, biserica este mai mult decât o casă. Acela murmură cu fior mistic: "În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare...". Aceasta îi dă caracterul cu totul și cu totul deosebit, faptul că este a slavei. În prelungire, a slăvirii. Întru înălțare spirituală. În plus, dacă Dumnezeu este acolo unde unul sau doi sunt împreună în numele Lui, cu atât mai mult este acolo unde această bună însoțire este mai generoasă. Maxima comuniune se petrece la Potirul împărtășaniei. Împărtășindu-se din același potir, enoriașii devin, în chip mistic, rude de sânge. O familie în Hristos! De fapt, sunt în acest raport cu credincioșii de pretutindeni, care mărturisesc același crez. Fiecare biserică este o parte a Bisericii celei una și nedespărțite. Frecventarea bisericii și înscrierea în respirația ei liturgică ne pune în comuniunea cea mai intimă cu credincioșii de pretutindeni și din toate timpurile.
"Este-o scară de argint,
Se scoboară Domnul Sfânt"
Un canon vechi (de la Sinodul VI ecumenic, ținut la 680-681) prescrie, pentru credinciosul care lipsește de la biserică fără motive întemeiate, mai mult de trei duminici la rând, să fie afurisit. În zilele noastre, nu se mai pune în practică acest canon, dar este destul de clar că prin absență, singur te excluzi, de facto, din comunitatea Bisericii, nefiind în comuniune liturgică cu Hristos și cu ceilalți credincioși. În același timp, este limpede că Biserica va fi totdeauna în căutarea oițelor celor rătăcite, în așteptarea cu brațele deschise a fiilor ei risipitori.
În lipsa unei legături organice cu Biserica, ori ești în cultivarea unui dumnezeu-idee, filosofic, abstract, ori te afli în posesia unui dumnezeu-idol, construit după chipul și asemănarea ta, posibil de manipulat după cum îți convine și ți-e comod.
Este bine când mersul la biserică devine, din obligație, nevoie vitală, când te duci la ea voios, cu plăcere și cu bucurie. Însetat de ea. Pentru un credincios, a nu merge la biserică, duminica sau la marile sărbători, reprezintă o rupere dureroasă de ritm spiritual, o suferință. Chiar dacă, din înțelegătoare dragoste, Biserica se roagă pentru cei care absentează "din binecuvântate pricini". Dimpotrivă, pentru un om a cărui credință are un caracter aproximativ, iar apartenența la o confesiune, unul cel mult decorativ, mersul la biserică poate să apară desuet și superfluu. Simple intrări, ocazionale, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, într-o biserică, nu pot să aducă, în general, decât o foarte superficială apropiere de ceea ce se petrece în ea. Și totuși, e bine ca omul să intre chiar și așa într-o biserică.
Mai ales acum, în preajma Sfintelor Paști, este timp de mers la biserică, timp de mai mare concentrare la cele ale lui Dumnezeu, la cele ce țin de Împărăția Lui. Însuși Dumnezeu coboară acum pe pământ, după cum atât de poetic ne încredințează țăranul: "Este-o scară de argint,/ Se scoboară Domnul Sfânt,/ Domnul Sfânt pe acest pământ./ Se scoboară arareori:/ La sfintele sărbători". Cea mai sfântă dintre sărbători este Paștele, iar pentru creștin fiecare duminică este o zi a Învierii. Și cum să nu-L întâmpini pe Domnul tău, la poalele scării de argint, din biserică?
CIPRIAN VOICILĂ
"Nu m-am făcut preot, dar de biserică nu m-am mai despărțit niciodată"
Merg la biserică duminică de duminică, fiindcă în sfântul locaș mi l-a arătat străbunica mea, Elena, pe Dumnezeu. Mamaia Lenuța, cum o alintam eu, era o femeie simplă, care robotea din zori până când apunea soarele, prin casă și ogradă. Tot timpul se găsea ceva de făcut prin preajmă: când nu o chema grija pentru orătănii, udatul grădinii sau foamea neostoită a purcelului peticit, Salvador, trebuia să mă păzească pe mine, să nu fac vreo dandana sau să-mi gătească mult-așteptatele clătite cu dulceață de căpșuni, din care aș fi mâncat cu nemiluita.
Pentru mamaia Lenuța, săptămâna se împărțea întotdeauna în două: șase zile muncea, cu câte o pauză scurtă, "să se mai hodinească", iar duminica era timpul închinat lui Dumnezeu. Cam de miercurea începea să își aleagă hainele pe care le îmbrăca în sfânta zi. Era ca și cum "se gătea", cum zicea ea, pentru Dumnezeu. La întâlnirea cu Dumnezeu nu te duci oricum, în straiele de zi cu zi, într-o ținută comună. Probabil dacă ai face-o, nici nu te-ar recunoaște.
Duminica ne trezeam cam cu noaptea în cap. Lucrul acesta nu prea era pe gustul meu: aerul era rece, apa cu care trebuia să îmi spăl fața era ca gheața. Dar odată porniți la drum, era ca și cum am fi plecat într-o mică aventură: până în centrul comunei erau vreo 3, 4 kilometri. Pentru un copil de 5 ani nu era o distanță chiar de colea. Norocul era că mergeam chiar pe șoseaua principală. Deci pe șosea, nu pe vreo uliță năclăită sau pe vreun drum hurducat. Din loc în loc, la răspântii, ne făceam semnul crucii în fața troițelor. Erau fel de fel: mai simple sau mai elaborate, din lemn, din piatră, unele acoperite, altele străjuite de câte-o candelă aprinsă. "De ce trebuie, mamaie, să ne facem cruce?". "Ca să ne păzească Dumnezeu și să ajungem cu bine". Recunoșteam casele consătenilor, dar mai ales câinii lor pe care nu neglijam să îi întărât, măcar așa, ca să știe că am trecut și eu pe acolo. Pe la mijlocul drumului, recunoșteam casa preotului Dumitrescu: frumoasă, trainică, clădită din piatră de munte. Din fața casei se vedea deja, ițindu-se, turla bisericii: nu era chiar o biserică de colea. Era ctitorită de Neagoe Basarab, cu un zid impresionant, împrejmuitor. Cu multă vreme înainte, aici, în ea, viețuiseră monahi. De altfel, ea dădea și denumirea localității: "Brebu-Mânăstirii". Nu departe de biserică, se lățea un lac, pe care îl știam doar din povești. Basme năucitoare pentru mintea fragedă a unui copil. Se vorbea că acum vreo sută de ani lacul acesta înghițise, într-o zi de praznic, vechea biserică, cu tot cu credincioși. Veniseră scafandri de la București, dornici să atingă fundul lacului, dar se părea că e un lac fără fund. Când și când auzeam că lacul a mai sorbit viața unui tânăr care s-a aventurat, inconștient, în el. Printre săteni, mai ales la praznice, când se adunau flăcăii și fetele la horă și la iarmaroc, era o distracție să pui rămășag că ai curajul să treci lacul de pe un mal pe celălalt și înapoi.
Ca să pătrunzi în biserică, trebuia să urci niște trepte masive din piatră. Înăuntru era un joc neîntrerupt de întuneric și de lumină. Chipurile severe ale sfinților, uscate de post și rugăciune, erau luminate de zecile de lumânări pe care creștinii le aprindeau, grijulii, în sfeșnice. Era ca și cum, odată ajuns în biserică, gândul îți zboară mai întâi la cei din neamul tău, care au trecut dincolo. Numele sfinților erau scrise în litere chirilice. Mi-au rămas gravate în minte o icoană a Sfintei Parascheva și o alta, a Sfintei Filofteia. Cea din urmă era doar o fetiță înveșmântată în straie țărănești.
Odată ajuns în fața altarului, privirile îmi erau atrase, de fiecare dată, de iconostasul auriu, pe care se așternuse, din loc în loc, negura vremii. Deasupra ușilor împărătești, un bătrân impunător binecuvânta cetele îngerești care porneau degrabă în lume. O icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, ținându-și capul pe tipsie, sfinții militari care vegheau din pereții interiori ai naosului credincioșii strânși la Sfânta Liturghie, mireasma tămâii ce se înălța îmbietor din cădelnița pe care o agita părintele Mălai, parohul bisericii, răspunsurile cântate ca un dialog între tonalitatea severă a bărbaților și glasurile calde, înduioșătoare, ale credincioaselor, mă înconjurau din toate părțile și mă făceau să mă simt ca un făt ocrotit în pântecele mamei. Strana era condusă de dascălul Gândac - un om firav, bonom, cu un început evident de calviție, care mă îmbia să cânt alături de cei mari. Așa am învățat, în obște, "Tatăl nostru" și "Crezul". În această atmosferă Îl simțeam palpitând pe Dumnezeu. El era și în lingurița cu pâine și vin dulce pe care mi-o întindea părintele, după ce mă întreba, mai întâi, dacă am mințit sau dacă mi-am ascultat părinții. Cel mai mult simțeam că Hristos mă privește dintr-o icoană ferecată în argint. În ea, doar mâinile și chipul Domnului sunt pictate. Iar Hristos are un chip blajin, o privire catifelată, care iradiază în jur doar dragoste. Așa cred eu că arată Mântuitorul și așa cred că îl va privi pe fiecare dintre noi, când va sosi vremea, față către față.
Bătrânele satului, văzând că mă încumet să cânt cot la cot cu oamenii mari, au început să spună că bine ar fi să mă fac popă, când oi fi mare. Prietenele străbunicii mele s-au rugat ani de zile de mine să le pomenesc, de m-oi face preot. Preot nu m-am făcut. N-a fost să fie, de la Dumnezeu. Dar de pe pomelnicele mele, slujitorii altarului mai înalță și astăzi rugăciuni pentru țața Anica și pentru tanti Leana lui Mutu.
Când reveneam acasă, de la biserică, în orele în care plictiseala îmi dădea amenințătoare târcoale, nemaiștiind de ce să mă apuc, luam câte un șorț de-al străbunicii, improvizam o cădelniță și străbăteam curtea în lung și în lat, împărțind binecuvântări și cântând cu sârg "Doamne miluiește". Nu departe de casa noastră era un fel de atelier foto, în care lucra nenea Teodoru. Una din plăcerile lui era să se oprească, din vreme-n vreme, la noi în poartă și să-mi aducă, în dar, o iconiță. Din acelea simple, din hârtie, pe care, mai târziu, le-am purtat cu mine, nedezmințit, la școală, în penarul din lemn. Tot pe la vreo 5 ani s-a mai petrecut ceva. La o casă distanță de noi era o cooperativă agricolă. Erau anii grei ai comunismului, în care pâinea, zahărul, uleiul erau raționalizate. De aceea, când ajungeau de la Câmpina, la noi la cooperativă, se strângea la coadă aproape tot satul. Și, într-o zi, mă strecor printre picioarele țăranilor, ajung în față, unde vindea tanti Viorica, mă așez în genunchi și înalț o rugăciune... nu tocmai ortodoxă: "Doamne, dă, Doamne, să moară toți moșii și toate babele din satul ăsta, să rămână zahărul la copii!". Sătenii au râs pe săturate, și ani de zile, dup-aia, au tot întrebat-o pe mamaia Lenuța dacă m-am făcut preot. Nu m-am făcut. Dar de biserică nu m-am mai despărțit niciodată.
Foto: părintele PANTELIMON ȘUȘNEA