Meşterii nemuririi - Rudarii din Băbeni şi olăreasa din Bogdăneşti

- Ca prin miracol, în iureşul nebun al zilelor noastre, ţinuturile vâlcene adăpostesc tradiţii străvechi, practicate ca în urmă cu sute de ani şi care se bucură de un suces nebun. Se schimbă lumea? Citiţi şi hotărâţi singuri -

RUDARII DIN BĂBENI

De-a lungul satului Băbeni, o aşezare veche, aflată nu departe de Râmnicu Vâlcea, vezi de-o parte şi de cealaltă a drumului principal, uriaşi ador­miţi la porţile oamenilor. Trunchiuri lungi de câţiva metri, gri-cenuşii, de grosimi ce nu le-ar putea cuprinde câţiva oameni cu braţele. Tot satul este presărat cu astfel de uriaşi şi numai când te apropii de case înţelegi despre ce este vorba: sunt trunchiuri enorme de plopi, sălcii sau tei, în jurul cărora se aude un bocănit neîntrerupt. Aşezaţi pe scăunele scunde, îngropaţi până la genunchi în aşchiile albe de lemn, sunt meşterii rudari, maeştri neîntrecuţi ai prelucrării lemnului. Deşi par ţigani, nu vorbesc ţigăneşte, sunt blonzi şi au ochii albaştri. Principala lor sărbătoare este Gurbanul, iar rugăciunile lor sunt adresate ielelor sau frumoaselor, pe care le numesc Sfinte.
Ca să înţeleg taina acestor meşteri rudari celebri, ai judeţului Vâl­cea, am luat-o din poartă în poartă prin satul Băbeni. Aşa am ajuns la casa soţilor Le­pădatu, "cei mai um­blaţi şi mai cunoscători într-ale rudarilor". În atelierul improvizat, aflat în capătul curţii, i-am găsit pe toţi mem­brii familiei aşezaţi pe scăunele, acoperiţi de "zburăturile" lemnului alb pe care îl lucrau. Am intrat, dar cu toate că mi-au răspuns la salut, nimeni nu a oprit lucrul. Ba unii dintre ei nici nu şi-au ridicat ochii de la lingurile sau albiile pe care le meştereau. Era ora prân­zului, dar aveam să aflu că aşa lucrează, de la cinci dimineaţa, fără oprire. Doar Viţa Lepădatu, stăpâna fa­miliei, m-a privit mai lung peste ramele oche­larilor, fără să lase din mâini scăunelul la care lucra, şi m-a întrebat cu ce treburi am venit pe la ei. Mi-a ascultat întrebările şi a început să îmi poves­tească: "Noi tot ce ştim am învăţat de la strămoşii noştri, care erau scormo­nitori de păduri. Ei trăiau aproape de apă şi de pădure şi numai neamul nostru s-a tras mai la drum, că bunicii s-au născut în bordeiele de la rudăria Vultureni, unde trăiau odată. Ei cu lemnul ăsta au trăit şi din lemnul ăsta şi-au făcut viaţa, pentru că e lemn sfinţit. Maica Domnului a vrut să treacă apa Iordanului, să ajungă să îşi poată plânge Fiul pus pe cruce. Stătea desculţă pe malul apei mari şi plângea, că nu ştia cum să o treacă. Şi-atunci, o salcie de lângă ea s-a aplecat, încet, până pe malul celălalt, s-a făcut punte peste apă şi Maica Domnului a putut să păşească pe ea şi să treacă pe limanul celălalt. Fecioara Maria a bine­cuvântat atunci salcia: «Binecuvântat să fii, po­mule, şi binecuvântat să fie lemnul tău, în vecii ve­cilor!». De-aici îi vine pute­rea acestui lemn şi noi trăim cu el şi pe lângă el, luând şi noi cât se poate din binecuvântarea lui. Îi mare lucru să ţii lemnul ăsta în mâini şi să lucrezi cu el! Simţi că îţi face bine numai să îl atingi. Din neam în neam noi am ştiut şi am simţit asta şi de-aia nu am vrut să ne lăsăm de meşteşugul nos­tru".

Bucata de lemn trebuie atinsă de nouă ori

Iordan Lepădatu este soţul Viţei, are mai bine de şaptezeci de ani, dar munceşte mai mult decât oricare din­tre tinerii familiei. O ascultă pe Viţa şi dă aprobator din cap, în timp ce meştereşte un găvan, un castron mare, făcut dintr-o sin­gură buca­tă de lemn, în care altă­dată fe­meile frămân­tau pâi­­nea. Deşi mun­ca pe care o face e grea, pare o joacă. Lo­vi­turile de bardă sunt precise, orice gro­sime nepotrivită a obiec­tului e pipăită exact şi modelată cu măies­trie, de-ai zice că e lut. "Uitaţi-vă la lin­gura aia", îmi zice el într-un târziu. "Pare doar o lingură de lemn, dar de nouă ori trebuie să iei la mână bucata de lemn ca să îţi iasă bine. Găvanul ăsta la care lucrez are şapte etape până îl pui prima oară la us­cat. Şi după ce se usu­că, îl mai iau de două ori la cuţit, înainte să fie bun de vânzare. Şi asta, când e lemnul adus, când e aici, în faţa porţii".
Odată cu venirea modernităţii, lucrurile nu mai sunt aşa de simple cum erau pe vremea bunicilor. Înainte, rudarii îşi alegeau din apropiere câte o salcie sau un plop bun. Acum lucrurile sunt mai complicate, pentru că e nevoie de multe aprobări pentru a tăia un astfel de copac, însă ritualul stră­vechi a rămas neschimbat. Toamna, rudarii pleacă să îşi caute salcia potrivită. Merg de-a lungul Oltu­lui, apoi de-a lungul Dunării şi unii ajung până în Deltă. Îşi caută salcia, aşa cum ţi-ai căuta iubita, şi unii chiar cred că acel copac ce îţi este predestinat te aşteaptă să ajungi la el. Când îl găsesc, rudarii îl îmbrăţişează, apoi cad în genunchi înaintea lui şi spun rugăciuni de mulţumire. Şi când obţin toate aprobările de la toate instituţiile, nu îl lasă pe pădurar să taie până nu se mai pun încă o dată în genunchi să îi ceară iertare salciei şi să îi spună pentru ce trebuinţă o iau de acolo şi o aduc în faţa casei. Oamenii de prin alte părţi se uită la ei miraţi, văzându-i cum se închină şi cum vorbesc cu copa­cii, şi poate tot acest ritual nu s-ar fi păstrat dacă n-ar fi crescut, de copii, în credinţa lui. Pentru că ei altceva în afară de meşteşugul lor nu ştiu - nu ţin grădini, nu cresc animale, nu muncesc pământul - lemnul e toată viaţa lor.

"Şi Iisus a lucrat lemnul şi-a fost tâmplar"

Timid şi cu o inocenţă de copil mare în glas, bătrânul Iordan îmi explică mai departe: "Lemnul are viaţă, trăieşte şi începe să îşi schimbe forma şi trebuie să îl cunoşti. Esenţa moale are umiditate schimbătoare. Te obligă la răbdare lemnul şi dacă nu îl simţi în inimă, te trădează. Lemnul e cel mai bun prieten, da' să îl simţi aproape. Uite, am primit o comandă de la nişte străini şi ei pun găvanele astea pe noptieră şi prin casă. Ei nu ştiu, dar au simţit: nu pentru frumuseţe fac asta, ci pentru că lemnul respiră odată cu omul, asta e marea lui cali­tate. Degajă energie, îţi schimbă casa. De-aia tră­iau bătrânii noştri până aproape la 100 de ani - că trăiau în case spoite cu var şi mâncau dintr-un blid de lemn, dormeau pe pat de lemn, beau apă curată din căni de lemn. Puterea lemnului e de la Bunul Dumnezeu, că şi Iisus a lucrat lemnul ăsta, tâm­plărie a făcut, ca şi noi. Părinţii noştri făceau polo­nice de lemn, fuse, mosoare, scăfiţe, cupe de muls oile, ciocane şi culişere. Multe din obiectele vechi au dispărut, că lumea s-a schimbat. Noi fa­cem as­tăzi mai puţin din ce făceau ei, dar ne-am adaptat. Nevoia omului de a avea în casă un lemn lucrat nu a dispărut, numai că vor altceva sau altfel".
Familia Lepădatu a colindat lumea întreagă, din America până în Israel. S-au mirat oamenii de ceea ce iese din mâinile lor. În lumea modernă şi super­tehnologizată în care trăim, blidele şi castroanele lor simple, făcute dintr-o singură bucată de lemn, par aduse dintr-un alt timp. Viţa îşi aminteşte de cele trei săptămâni petrecute în America, în calitate de invitat special al unui festival de meşteşugari: "Ei se mirau, că la ei pui lemnul într-o măşină aici şi iese imediat în partea cealaltă obiectul de-a gata. Nici măcar nu-l atinge mână de om, nici nu-l pipăie careva cu inima şi cu sufletul să îi dea formă. Şi ei se minunau de noi şi pipăiau ce meşteream noi şi nu înţelegeau de ce poa' să fie un blid aşa frumos. N-aveam cum să le explic eu tot, da' ca să vă spun pe scurt, aşa, în concluzie, ciorba mea de lobodă din grădină e ceva necunoscut faţă de ce mâncau ei pe-acolo...".

Gurbanul

Deşi tainice şi neştiute, toate poveştile transmise de-a lungul generaţiilor de rudari şi toate credinţele lor se simt atunci când vezi şi pipăi lemnul alb, strălucitor, al obiectelor meşterite de ei. Aţi mâncat vreodată dintr-un blid de lemn cu o lingură de lemn? E ca o vrajă, ca un mister ce lucrează în adân­cul fiinţei, în faţa acestor vechi obiecte. Las deoparte micul găvan din lemn şi lingura şi îl întreb pe bătrânul Iordan care este explicaţia celei mai mari sărbători ce urmează la rudari, în câteva săptă­mâni - Gurbanul. Auzisem de această sărbătoare, ştiam că se sacrifică un miel şi că oamenii se roagă la "sfinte" pentru sănătatea bolnavilor din familie, dar voiam să aflu mai mult. Iar dacă înainte Iordan era doar unul dintre participanţii la acest ritual magic, astăzi el este unul dinre bătrânii satului care trebuie să îl ducă mai departe, aşa cum cere tradiţia. Iordan a lăsat deoparte barda, s-a scuturat de bucă­ţile de lemn albe şi luminoase şi mi-a explicat: "În mare curăţenie trupească şi sufletească trebuie să trăim de acum şi până la Gurban, ca să putem participa la el. Dacă cineva din familie e bolnav, femeile îşi pun «gând de miel», ca să viseze locul unde se va face sărbătoarea Gurbanului sau felul în care se va găti mielul. Câteodată, oamenii visează un loc anume de lângă sat - o poieniţă, un tăpşan lângă apă sau un lan de grâu, câteodată visează doar proţapul pentru miel sau ceaunul. În acel loc trebuie dus bolnavul familiei. De obicei, bolnavii ăştia fie au dormit sub nuc, unde Sfintele te pocesc, fie au călcat fără să vrea în loc vechi, unde s-a făcut Gurban mai demult, şi vlaga le-a scăzut. Într-o mare curăţie mergem la locul visat, şi ducem un miel alb, ca să îl sacri­ficăm. Sângele lui îl lăsăm să curgă într-o groapă şi o acoperim cu pă­mânt. Mielul se face la proţap, cu trei azime în el, şi beţele proţapului fie le înfigem pe groapa de sacrificiu, fie le aruncăm pe apă. Cât se face mielul, el trebuie descântat şi urat, iar femeile îşi îndreaptă rugăciunile către sălcii şi plopi. Primul care mănâncă din miel este cel bolnav şi tot el este pri­mul care bea o gură din vinul mesei. Masa se pune pe jos, pe covor de cren­guţe de salcie şi eu, ca bătrân al satului, spun aşa: «Voi, sfintelor, bu­nelor, frumoaselor, veniţi lin ca apa şi dulce ca mierea şi v-aduceţi aminte de Ion, şi îi daţi znaga şi puterea şi virtu­tea voastră în mâinile lui, în picioa­rele lui, şi luaţi-i durerea şi boala din tot corpul lui, că el de-aia vă poartă de grijă şi va prăsnici an de an, c-un berbece gras, c-o cănuţă de vin şi cu un cuptor de pâine! Amin!".
Nu-ţi vine să crezi că la doi paşi de Vâlcea se păstrează încă asemenea vechi tradiţii. Nu-ţi vine să crezi că în epoca furibundă a interne­tului, ajuns la paroxismul exploziei tehnice, în România există oameni care trăiesc ca acum o mie de ani, cioplind arbori cărora li se închină înainte de a-i tăia. Ce pustii ar fi vieţile noatre dacă am trăi înconjuraţi doar de obiecte goale de înţeles, reci şi inexpresive, care să nu te bucure când le vezi şi când le atingi. E greu de răspuns la întrebarea de ce ne dă tradiţia atâta emoţie sufletească şi bucurie, dar să fim fericiţi că o avem şi că misterul ei ne între­geşte fiinţa.

TAINELE LUTULUI

Peste deal de Băbeni, la Bogdăneşti, spre Ho­rezu, îşi are atelierul de olărit doamna Elena Ve­ghea­nu. Ea nu se roagă la sălcii şi plopi, ci la pă­mântul din care cu toţii am fost făcuţi, la focul care coace lutul şi la Dumnezeul care a întocmit toate acestea cu suflarea şi mâinile Lui.
"Într-o zi de toamnă anume, pe care o stabilim, mă trezesc dimineaţa, şi primul lucru pe care îl fac este să mă rog aşa, cu cuvintele mele: Doamne, Dumnezeul meu, Tu care din pământ ne-ai făcut pe noi şi pământ ne vom face la loc, ajută-mă să gă­sesc loc bun şi lut bun ca să fac după puterile mele, din mâinile mele, nu lucruri mari, cum numai Tu poţi face, ci lucruri de trebuinţă la casa omului. Şi plecăm toată familia la Vârful lui Roman, pe Dealul Ulmului, unde dintotdeauna s-a luat pământ pentru olărit. Cam trei metri săpăm în jos, până avem no­rocul să găsim lutul fin care ne trebuie. Înainte, bătrânii îl adu­ceau acasă cu carele, noi îl adu­cem cu măşina. Îl punem în curte şi îl lăsăm «la degerat» toată iarna. Aşa zicem noi, adi­că să îngheţe şi să se facă fă­râmicios, că el e învăţat cu căl­dură din înlăuntrul pământului şi dacă nu se aspreşte cu frig, nu-i bun. Abia primăvara îl fo­lo­sim".
Doamna Elena are un mic ate­lier de olărit la drum şi din asta trăieşte: din farfuriile, oa­lele, cănile şi toate micile obiec­te pe care le învârte singură pe roată. Nu a făcut nicio şcoală specială pentru asta, a lucrat doar mulţi ani de zile în ateliere de ceramică, ba chiar şi cu ziua, la olari din Horezu. Până într-o vară, când copiii şi nepoţii i-au propus să îşi facă şi ea atelierul ei. O idee îndrăzneaţă, nu doar pentru că ar fi fost singura femeie olar din zonă, dar şi pentru că, deşi pare simplu, olăritul înseamnă o in­vestiţie serioasă - trebuie făcut cuptor, lemnele costă, lutul nu e sim­plu de adus şi mai ai nevoie de malaxor pentru el şi moară pentru culori.
"N-am avut ce face, trebuia să încerc", îşi amin­teşte doamna Elena. "Nu doar pentru că olăritul e o veche tradiţie a acestor locuri, dar dacă nu lu­cram, nu aveam stare. Mi se făcea aşa un dor să fiu cu mâinile în lut, să văd cum ies obiectele din mâna mea, aşa drag am prins de olărit, că am înţeles că fără asta eu nu pot să tră­iesc. Am cumpărat o roa­tă de olar de la cineva şi, cu ajutorul familiei, am început. Neapărat am vrut roată tradiţională, nu elec­trică, că până nu o învârt eu, parcă nu simt cum se naşte farfuria aia în mâna mea".

Rugăciuni pentru foc

Atelierul de la şosea al doamnei Elena e o lume în sine. Miroase a pământ reavan şi e plin de mici ustensile, cărora e greu să le ghiceşti rostul. Roata mare, de lemn, e aşezată chiar sub lumina ferestrei, şi vezi cum, în mod miraculos, o bucată de lut se învârte şi ia forma unei farfurii sau a unei ulcele. Dar mai sunt coarnele de vită găurite la vârf - în care se pun culorile pentru pictat, gaiţele - acele bu­căţi de lemn, cu un ac înfipt în capăt, practic pensu­la cu care se fac desenele, sau aşchiile rotunjite - piepteni pentru corectarea obiectelor aflate pe roată. Atelierul e plin cu rafturi pe care tot ce iese din mâna doamnei Elena este aşezat la uscat. Câteodată, mai ales iarna, obiectele ceramice stau şi două luni să se usuce încet, condiţie obligatorie ca să fie rezis­tente. Cum alege cantitatea de lut necesară pentru un obiect - "un gogoloţ" - sau cum ştie câtă apă să pună peste lut ca să nu fie nici prea moale, nici prea tare, doamna Elena nu ştie să îmi spună: aşa simte, ceva din interiorul ei o învaţă cum să facă, şi poate cineva de deasupra îi dă gândul cel bun. Nu există o reţetă, o teorie sau o formulă - dacă îţi asculţi inima şi asculţi pământul din mâinile tale, vei şti ce să faci. Dar cine crede că ăsta e cel mai complicat lucru la olărit, transformarea unui pumn de pământ în obiect, se înşeală. Greul de abia acum începe. Ceramica trebuie uscată încet, cu răbdare, trebuie pictată, şi urmează prima coacere. "La cuptor tre­buie să te rogi şi mai tare. Dacă vrei un foc bun, cu tot focul inimii tale trebuie să te rogi! Că eu pun cioburi de oale vechi dedesubt, aşez până la o mie de obiecte în cuptor, le acopăr cu alte cioburi şi pornesc focul la toate cele trei guri ale cuptorului. La început uşurel, numai să iasă aburul din pămân­tul lor, apoi îl înteţesc, şi numai la sfârşit îl las să facă flacăra mare. Dar cine poate să ştie ce se pe­tre­ce acolo, în focul în care arde munca mea de luni de zile? Şi zic: «Doamne, ai Tu în pază munca mea şi struneşte Tu focul, după ştiinţa ta!». Mari emoţii am când desfac cuptorul! Că ar putea să fie crăpate sau lipite între ele sau necoapte blidele şi farfuriile mele...". Timp de zece ore arde ceramica în cuptor şi se foloseşte doar lemn de fag. Temperatura ajun­ge şi la o mie de grade, aşa că vara cuptorul e aprins noaptea, când e un pic mai răcoare.

Cumpărătorii şi oalele strâmbe

Elena pictează totul numai cu culori natu­rale. Ştiam că aşa făceau ţăranii înainte şi cu ţesăturile lor, însă culorile Elenei nu sunt ve­getale, sunt tot din... pământ. Pământ ales negru pentru culoarea maro, numită şi piper, pă­mânt roşu pentru rusală, sau humă albă, adusă tocmai din Harghita. Acest pământ co­lo­rat se macină ca o făină, şi în amestec cu puţină apă, va da culorile folosite pe toată ceramica. După ce sunt date cu email, toate mai merg încă o dată în cuptor. Totuşi, o parte din ceramica pe care o face este arsă o sin­gură dată, pentru că doamna Elena a observat în ultimii ani un fenomen "ciudat": "Acuma, boierii de la oraş sau din străinătate vor cât mai natural, s-au întors la blidul de pământ şi la cana de lut. Ei zic că bunicii noştri nu dădeau cu email şi mulţi vor farfuriile şi cănile arse doar o dată, crude. Şi ce să vă zic... mai greşesc şi eu câte una, ori îi fac o mar­gine mai strâmbă, ori nu e perfect dreaptă... dar alea se vând primele! Vin şi îmi zic oamenii că nu vor perfecţiune, că aia e la super­market! Că ei vor să vadă că e făcută de mâna mea, şi alea cu defect le plac cel mai mult! Doamne, nu mă lăsa! Mie mi-e ruşine câteodată, da' alea se dau potop! Asta e! S-au săturat oamenii de perfecţiune ca la fabrică, vor ceva cu suflet, chiar dacă e făcut de oameni simpli, ca mine".
Doamna Elena e fericită. Are atelierul la şosea, copiii şi nepoţii i-au învăţat meşteşugul şi lucrează câteodată alături de ea, clienţii sunt mulţi şi bucu­roşi de farfuriile şi cănile ei ţărăneşti, lipsite de per­fecţiune. Deşi perfecţiunea tocmai în asta constă, în micile imperfecţiuni ale mâinilor omului. În acea codiţă un pic strâmbă a unei ceşti sau în buza uşor inegală a unei căni stă toată frumuseţea unei lumi de altădată. Am lăsat-o pe doamna Elena în lumina ferestrei stropite cu lut, învârtind în culori naturale bobocei, râuri şi flori, pe marginile farfuriilor.
Câţiva turişti au oprit maşinile la poarta ei. I-am auzit mirându-se de frumuseţea culorilor palide ale ceramicii arse o singură dată, i-am văzut cum pi­păiau fericiţi, cu ochii şi mâinile, bucăţile acelea de lut ars, în care sunt ascunse rugăciuni şi poveşti tainice şi neştiute, ca şi în blidele rudarilor. Ce bine că în Vâlcea mai sunt oameni care duc mai departe miracolele tradiţiei! Ce bine că noi încă ne putem bucura de ele!