Meșterii nemuririi - Rudarii din Băbeni și olăreasa din Bogdănești

Catalin Manole
- Ca prin miracol, în iureșul nebun al zilelor noastre, ținuturile vâlcene adăpostesc tradiții străvechi, practicate ca în urmă cu sute de ani și care se bucură de un suces nebun. Se schimbă lumea? Citiți și hotărâți singuri -

RUDARII DIN BĂBENI

De-a lungul satului Băbeni, o așezare veche, aflată nu departe de Râmnicu Vâlcea, vezi de-o parte și de cealaltă a drumului principal, uriași ador­miți la porțile oamenilor. Trunchiuri lungi de câțiva metri, gri-cenușii, de grosimi ce nu le-ar putea cuprinde câțiva oameni cu brațele. Tot satul este presărat cu astfel de uriași și numai când te apropii de case înțelegi despre ce este vorba: sunt trunchiuri enorme de plopi, sălcii sau tei, în jurul cărora se aude un bocănit neîntrerupt. Așezați pe scăunele scunde, îngropați până la genunchi în așchiile albe de lemn, sunt meșterii rudari, maeștri neîntrecuți ai prelucrării lemnului. Deși par țigani, nu vorbesc țigănește, sunt blonzi și au ochii albaștri. Principala lor sărbătoare este Gurbanul, iar rugăciunile lor sunt adresate ielelor sau frumoaselor, pe care le numesc Sfinte.
Ca să înțeleg taina acestor meșteri rudari celebri, ai județului Vâl­cea, am luat-o din poartă în poartă prin satul Băbeni. Așa am ajuns la casa soților Le­pădatu, "cei mai um­blați și mai cunoscători într-ale rudarilor". În atelierul improvizat, aflat în capătul curții, i-am găsit pe toți mem­brii familiei așezați pe scăunele, acoperiți de "zburăturile" lemnului alb pe care îl lucrau. Am intrat, dar cu toate că mi-au răspuns la salut, nimeni nu a oprit lucrul. Ba unii dintre ei nici nu și-au ridicat ochii de la lingurile sau albiile pe care le meștereau. Era ora prân­zului, dar aveam să aflu că așa lucrează, de la cinci dimineața, fără oprire. Doar Vița Lepădatu, stăpâna fa­miliei, m-a privit mai lung peste ramele oche­larilor, fără să lase din mâini scăunelul la care lucra, și m-a întrebat cu ce treburi am venit pe la ei. Mi-a ascultat întrebările și a început să îmi poves­tească: "Noi tot ce știm am învățat de la strămoșii noștri, care erau scormo­nitori de păduri. Ei trăiau aproape de apă și de pădure și numai neamul nostru s-a tras mai la drum, că bunicii s-au născut în bordeiele de la rudăria Vultureni, unde trăiau odată. Ei cu lemnul ăsta au trăit și din lemnul ăsta și-au făcut viața, pentru că e lemn sfințit. Maica Domnului a vrut să treacă apa Iordanului, să ajungă să își poată plânge Fiul pus pe cruce. Stătea desculță pe malul apei mari și plângea, că nu știa cum să o treacă. Și-atunci, o salcie de lângă ea s-a aplecat, încet, până pe malul celălalt, s-a făcut punte peste apă și Maica Domnului a putut să pășească pe ea și să treacă pe limanul celălalt. Fecioara Maria a bine­cuvântat atunci salcia: «Binecuvântat să fii, po­mule, și binecuvântat să fie lemnul tău, în vecii ve­cilor!». De-aici îi vine pute­rea acestui lemn și noi trăim cu el și pe lângă el, luând și noi cât se poate din binecuvântarea lui. Îi mare lucru să ții lemnul ăsta în mâini și să lucrezi cu el! Simți că îți face bine numai să îl atingi. Din neam în neam noi am știut și am simțit asta și de-aia nu am vrut să ne lăsăm de meșteșugul nos­tru".

Bucata de lemn trebuie atinsă de nouă ori

Iordan Lepădatu este soțul Viței, are mai bine de șaptezeci de ani, dar muncește mai mult decât oricare din­tre tinerii familiei. O ascultă pe Vița și dă aprobator din cap, în timp ce meșterește un găvan, un castron mare, făcut dintr-o sin­gură buca­tă de lemn, în care altă­dată fe­meile frămân­tau pâi­­nea. Deși mun­ca pe care o face e grea, pare o joacă. Lo­vi­turile de bardă sunt precise, orice gro­sime nepotrivită a obiec­tului e pipăită exact și modelată cu măies­trie, de-ai zice că e lut. "Uitați-vă la lin­gura aia", îmi zice el într-un târziu. "Pare doar o lingură de lemn, dar de nouă ori trebuie să iei la mână bucata de lemn ca să îți iasă bine. Găvanul ăsta la care lucrez are șapte etape până îl pui prima oară la us­cat. Și după ce se usu­că, îl mai iau de două ori la cuțit, înainte să fie bun de vânzare. Și asta, când e lemnul adus, când e aici, în fața porții".
Odată cu venirea modernității, lucrurile nu mai sunt așa de simple cum erau pe vremea bunicilor. Înainte, rudarii își alegeau din apropiere câte o salcie sau un plop bun. Acum lucrurile sunt mai complicate, pentru că e nevoie de multe aprobări pentru a tăia un astfel de copac, însă ritualul stră­vechi a rămas neschimbat. Toamna, rudarii pleacă să își caute salcia potrivită. Merg de-a lungul Oltu­lui, apoi de-a lungul Dunării și unii ajung până în Deltă. Își caută salcia, așa cum ți-ai căuta iubita, și unii chiar cred că acel copac ce îți este predestinat te așteaptă să ajungi la el. Când îl găsesc, rudarii îl îmbrățișează, apoi cad în genunchi înaintea lui și spun rugăciuni de mulțumire. Și când obțin toate aprobările de la toate instituțiile, nu îl lasă pe pădurar să taie până nu se mai pun încă o dată în genunchi să îi ceară iertare salciei și să îi spună pentru ce trebuință o iau de acolo și o aduc în fața casei. Oamenii de prin alte părți se uită la ei mirați, văzându-i cum se închină și cum vorbesc cu copa­cii, și poate tot acest ritual nu s-ar fi păstrat dacă n-ar fi crescut, de copii, în credința lui. Pentru că ei altceva în afară de meșteșugul lor nu știu - nu țin grădini, nu cresc animale, nu muncesc pământul - lemnul e toată viața lor.

"Și Iisus a lucrat lemnul și-a fost tâmplar"

Timid și cu o inocență de copil mare în glas, bătrânul Iordan îmi explică mai departe: "Lemnul are viață, trăiește și începe să își schimbe forma și trebuie să îl cunoști. Esența moale are umiditate schimbătoare. Te obligă la răbdare lemnul și dacă nu îl simți în inimă, te trădează. Lemnul e cel mai bun prieten, da' să îl simți aproape. Uite, am primit o comandă de la niște străini și ei pun găvanele astea pe noptieră și prin casă. Ei nu știu, dar au simțit: nu pentru frumusețe fac asta, ci pentru că lemnul respiră odată cu omul, asta e marea lui cali­tate. Degajă energie, îți schimbă casa. De-aia tră­iau bătrânii noștri până aproape la 100 de ani - că trăiau în case spoite cu var și mâncau dintr-un blid de lemn, dormeau pe pat de lemn, beau apă curată din căni de lemn. Puterea lemnului e de la Bunul Dumnezeu, că și Iisus a lucrat lemnul ăsta, tâm­plărie a făcut, ca și noi. Părinții noștri făceau polo­nice de lemn, fuse, mosoare, scăfițe, cupe de muls oile, ciocane și culișere. Multe din obiectele vechi au dispărut, că lumea s-a schimbat. Noi fa­cem as­tăzi mai puțin din ce făceau ei, dar ne-am adaptat. Nevoia omului de a avea în casă un lemn lucrat nu a dispărut, numai că vor altceva sau altfel".
Familia Lepădatu a colindat lumea întreagă, din America până în Israel. S-au mirat oamenii de ceea ce iese din mâinile lor. În lumea modernă și super­tehnologizată în care trăim, blidele și castroanele lor simple, făcute dintr-o singură bucată de lemn, par aduse dintr-un alt timp. Vița își amintește de cele trei săptămâni petrecute în America, în calitate de invitat special al unui festival de meșteșugari: "Ei se mirau, că la ei pui lemnul într-o mășină aici și iese imediat în partea cealaltă obiectul de-a gata. Nici măcar nu-l atinge mână de om, nici nu-l pipăie careva cu inima și cu sufletul să îi dea formă. Și ei se minunau de noi și pipăiau ce meșteream noi și nu înțelegeau de ce poa' să fie un blid așa frumos. N-aveam cum să le explic eu tot, da' ca să vă spun pe scurt, așa, în concluzie, ciorba mea de lobodă din grădină e ceva necunoscut față de ce mâncau ei pe-acolo...".

Gurbanul

Deși tainice și neștiute, toate poveștile transmise de-a lungul generațiilor de rudari și toate credințele lor se simt atunci când vezi și pipăi lemnul alb, strălucitor, al obiectelor meșterite de ei. Ați mâncat vreodată dintr-un blid de lemn cu o lingură de lemn? E ca o vrajă, ca un mister ce lucrează în adân­cul ființei, în fața acestor vechi obiecte. Las deoparte micul găvan din lemn și lingura și îl întreb pe bătrânul Iordan care este explicația celei mai mari sărbători ce urmează la rudari, în câteva săptă­mâni - Gurbanul. Auzisem de această sărbătoare, știam că se sacrifică un miel și că oamenii se roagă la "sfinte" pentru sănătatea bolnavilor din familie, dar voiam să aflu mai mult. Iar dacă înainte Iordan era doar unul dintre participanții la acest ritual magic, astăzi el este unul dinre bătrânii satului care trebuie să îl ducă mai departe, așa cum cere tradiția. Iordan a lăsat deoparte barda, s-a scuturat de bucă­țile de lemn albe și luminoase și mi-a explicat: "În mare curățenie trupească și sufletească trebuie să trăim de acum și până la Gurban, ca să putem participa la el. Dacă cineva din familie e bolnav, femeile își pun «gând de miel», ca să viseze locul unde se va face sărbătoarea Gurbanului sau felul în care se va găti mielul. Câteodată, oamenii visează un loc anume de lângă sat - o poieniță, un tăpșan lângă apă sau un lan de grâu, câteodată visează doar proțapul pentru miel sau ceaunul. În acel loc trebuie dus bolnavul familiei. De obicei, bolnavii ăștia fie au dormit sub nuc, unde Sfintele te pocesc, fie au călcat fără să vrea în loc vechi, unde s-a făcut Gurban mai demult, și vlaga le-a scăzut. Într-o mare curăție mergem la locul visat, și ducem un miel alb, ca să îl sacri­ficăm. Sângele lui îl lăsăm să curgă într-o groapă și o acoperim cu pă­mânt. Mielul se face la proțap, cu trei azime în el, și bețele proțapului fie le înfigem pe groapa de sacrificiu, fie le aruncăm pe apă. Cât se face mielul, el trebuie descântat și urat, iar femeile își îndreaptă rugăciunile către sălcii și plopi. Primul care mănâncă din miel este cel bolnav și tot el este pri­mul care bea o gură din vinul mesei. Masa se pune pe jos, pe covor de cren­guțe de salcie și eu, ca bătrân al satului, spun așa: «Voi, sfintelor, bu­nelor, frumoaselor, veniți lin ca apa și dulce ca mierea și v-aduceți aminte de Ion, și îi dați znaga și puterea și virtu­tea voastră în mâinile lui, în picioa­rele lui, și luați-i durerea și boala din tot corpul lui, că el de-aia vă poartă de grijă și va prăsnici an de an, c-un berbece gras, c-o cănuță de vin și cu un cuptor de pâine! Amin!".
Nu-ți vine să crezi că la doi pași de Vâlcea se păstrează încă asemenea vechi tradiții. Nu-ți vine să crezi că în epoca furibundă a interne­tului, ajuns la paroxismul exploziei tehnice, în România există oameni care trăiesc ca acum o mie de ani, cioplind arbori cărora li se închină înainte de a-i tăia. Ce pustii ar fi viețile noatre dacă am trăi înconjurați doar de obiecte goale de înțeles, reci și inexpresive, care să nu te bucure când le vezi și când le atingi. E greu de răspuns la întrebarea de ce ne dă tradiția atâta emoție sufletească și bucurie, dar să fim fericiți că o avem și că misterul ei ne între­gește ființa.

TAINELE LUTULUI

Peste deal de Băbeni, la Bogdănești, spre Ho­rezu, își are atelierul de olărit doamna Elena Ve­ghea­nu. Ea nu se roagă la sălcii și plopi, ci la pă­mântul din care cu toții am fost făcuți, la focul care coace lutul și la Dumnezeul care a întocmit toate acestea cu suflarea și mâinile Lui.
"Într-o zi de toamnă anume, pe care o stabilim, mă trezesc dimineața, și primul lucru pe care îl fac este să mă rog așa, cu cuvintele mele: Doamne, Dumnezeul meu, Tu care din pământ ne-ai făcut pe noi și pământ ne vom face la loc, ajută-mă să gă­sesc loc bun și lut bun ca să fac după puterile mele, din mâinile mele, nu lucruri mari, cum numai Tu poți face, ci lucruri de trebuință la casa omului. Și plecăm toată familia la Vârful lui Roman, pe Dealul Ulmului, unde dintotdeauna s-a luat pământ pentru olărit. Cam trei metri săpăm în jos, până avem no­rocul să găsim lutul fin care ne trebuie. Înainte, bătrânii îl adu­ceau acasă cu carele, noi îl adu­cem cu mășina. Îl punem în curte și îl lăsăm «la degerat» toată iarna. Așa zicem noi, adi­că să înghețe și să se facă fă­râmicios, că el e învățat cu căl­dură din înlăuntrul pământului și dacă nu se asprește cu frig, nu-i bun. Abia primăvara îl fo­lo­sim".
Doamna Elena are un mic ate­lier de olărit la drum și din asta trăiește: din farfuriile, oa­lele, cănile și toate micile obiec­te pe care le învârte singură pe roată. Nu a făcut nicio școală specială pentru asta, a lucrat doar mulți ani de zile în ateliere de ceramică, ba chiar și cu ziua, la olari din Horezu. Până într-o vară, când copiii și nepoții i-au propus să își facă și ea atelierul ei. O idee îndrăzneață, nu doar pentru că ar fi fost singura femeie olar din zonă, dar și pentru că, deși pare simplu, olăritul înseamnă o in­vestiție serioasă - trebuie făcut cuptor, lemnele costă, lutul nu e sim­plu de adus și mai ai nevoie de malaxor pentru el și moară pentru culori.
"N-am avut ce face, trebuia să încerc", își amin­tește doamna Elena. "Nu doar pentru că olăritul e o veche tradiție a acestor locuri, dar dacă nu lu­cram, nu aveam stare. Mi se făcea așa un dor să fiu cu mâinile în lut, să văd cum ies obiectele din mâna mea, așa drag am prins de olărit, că am înțeles că fără asta eu nu pot să tră­iesc. Am cumpărat o roa­tă de olar de la cineva și, cu ajutorul familiei, am început. Neapărat am vrut roată tradițională, nu elec­trică, că până nu o învârt eu, parcă nu simt cum se naște farfuria aia în mâna mea".

Rugăciuni pentru foc

Atelierul de la șosea al doamnei Elena e o lume în sine. Miroase a pământ reavan și e plin de mici ustensile, cărora e greu să le ghicești rostul. Roata mare, de lemn, e așezată chiar sub lumina ferestrei, și vezi cum, în mod miraculos, o bucată de lut se învârte și ia forma unei farfurii sau a unei ulcele. Dar mai sunt coarnele de vită găurite la vârf - în care se pun culorile pentru pictat, gaițele - acele bu­căți de lemn, cu un ac înfipt în capăt, practic pensu­la cu care se fac desenele, sau așchiile rotunjite - piepteni pentru corectarea obiectelor aflate pe roată. Atelierul e plin cu rafturi pe care tot ce iese din mâna doamnei Elena este așezat la uscat. Câteodată, mai ales iarna, obiectele ceramice stau și două luni să se usuce încet, condiție obligatorie ca să fie rezis­tente. Cum alege cantitatea de lut necesară pentru un obiect - "un gogoloț" - sau cum știe câtă apă să pună peste lut ca să nu fie nici prea moale, nici prea tare, doamna Elena nu știe să îmi spună: așa simte, ceva din interiorul ei o învață cum să facă, și poate cineva de deasupra îi dă gândul cel bun. Nu există o rețetă, o teorie sau o formulă - dacă îți asculți inima și asculți pământul din mâinile tale, vei ști ce să faci. Dar cine crede că ăsta e cel mai complicat lucru la olărit, transformarea unui pumn de pământ în obiect, se înșeală. Greul de abia acum începe. Ceramica trebuie uscată încet, cu răbdare, trebuie pictată, și urmează prima coacere. "La cuptor tre­buie să te rogi și mai tare. Dacă vrei un foc bun, cu tot focul inimii tale trebuie să te rogi! Că eu pun cioburi de oale vechi dedesubt, așez până la o mie de obiecte în cuptor, le acopăr cu alte cioburi și pornesc focul la toate cele trei guri ale cuptorului. La început ușurel, numai să iasă aburul din pămân­tul lor, apoi îl întețesc, și numai la sfârșit îl las să facă flacăra mare. Dar cine poate să știe ce se pe­tre­ce acolo, în focul în care arde munca mea de luni de zile? Și zic: «Doamne, ai Tu în pază munca mea și strunește Tu focul, după știința ta!». Mari emoții am când desfac cuptorul! Că ar putea să fie crăpate sau lipite între ele sau necoapte blidele și farfuriile mele...". Timp de zece ore arde ceramica în cuptor și se folosește doar lemn de fag. Temperatura ajun­ge și la o mie de grade, așa că vara cuptorul e aprins noaptea, când e un pic mai răcoare.

Cumpărătorii și oalele strâmbe

Elena pictează totul numai cu culori natu­rale. Știam că așa făceau țăranii înainte și cu țesăturile lor, însă culorile Elenei nu sunt ve­getale, sunt tot din... pământ. Pământ ales negru pentru culoarea maro, numită și piper, pă­mânt roșu pentru rusală, sau humă albă, adusă tocmai din Harghita. Acest pământ co­lo­rat se macină ca o făină, și în amestec cu puțină apă, va da culorile folosite pe toată ceramica. După ce sunt date cu email, toate mai merg încă o dată în cuptor. Totuși, o parte din ceramica pe care o face este arsă o sin­gură dată, pentru că doamna Elena a observat în ultimii ani un fenomen "ciudat": "Acuma, boierii de la oraș sau din străinătate vor cât mai natural, s-au întors la blidul de pământ și la cana de lut. Ei zic că bunicii noștri nu dădeau cu email și mulți vor farfuriile și cănile arse doar o dată, crude. Și ce să vă zic... mai greșesc și eu câte una, ori îi fac o mar­gine mai strâmbă, ori nu e perfect dreaptă... dar alea se vând primele! Vin și îmi zic oamenii că nu vor perfecțiune, că aia e la super­market! Că ei vor să vadă că e făcută de mâna mea, și alea cu defect le plac cel mai mult! Doamne, nu mă lăsa! Mie mi-e rușine câteodată, da' alea se dau potop! Asta e! S-au săturat oamenii de perfecțiune ca la fabrică, vor ceva cu suflet, chiar dacă e făcut de oameni simpli, ca mine".
Doamna Elena e fericită. Are atelierul la șosea, copiii și nepoții i-au învățat meșteșugul și lucrează câteodată alături de ea, clienții sunt mulți și bucu­roși de farfuriile și cănile ei țărănești, lipsite de per­fecțiune. Deși perfecțiunea tocmai în asta constă, în micile imperfecțiuni ale mâinilor omului. În acea codiță un pic strâmbă a unei cești sau în buza ușor inegală a unei căni stă toată frumusețea unei lumi de altădată. Am lăsat-o pe doamna Elena în lumina ferestrei stropite cu lut, învârtind în culori naturale bobocei, râuri și flori, pe marginile farfuriilor.
Câțiva turiști au oprit mașinile la poarta ei. I-am auzit mirându-se de frumusețea culorilor palide ale ceramicii arse o singură dată, i-am văzut cum pi­păiau fericiți, cu ochii și mâinile, bucățile acelea de lut ars, în care sunt ascunse rugăciuni și povești tainice și neștiute, ca și în blidele rudarilor. Ce bine că în Vâlcea mai sunt oameni care duc mai departe miracolele tradiției! Ce bine că noi încă ne putem bucura de ele!