"Ce vă ţine în România?"

Pe stradă cu "Formula AS"

Daniela Mirea, 46 de ani, asistentă medicală
"Mirosul ăla de fân cosit se compară cu ceva?!"

(Mă priveşte încruntată, ca şi cum aş fi su­pă­rat-o cu ceva. Nu-mi doresc asta. Se vede cu ochiul liber că în femeia mică din faţa mea se ascunde o forţă mare. Apoi se îmblânzeşte, răspunde.)
Nu mi-am pus niciodată, niciodată!, problema de-a pleca din ţară. Pentru că ştiu că dacă aş face asta, şi aş putea s-o fac, că am un frate la Roma, simt că aş trăda ceva, nu ştiu cum să zic..., în­ţelegi?! Eu de mică am fost aşa, mai legată de casă, de familie, unde am şi stat mult pe lângă bunici, la ţară, la fân; păi, mirosul ăla de fân cosit se compară cu ceva?! Nu se compară! Când vine Robert, frati-miu, în ţară, plânge mereu, că e cu ai lui, că e aca­să! Ditai omu'şi plânge ca un copil! Nici lui nu-i e uşor între străini, dar el de mic s-a adaptat mai uşor, mereu a vrut mai mult de la viaţă. Şi nu e vorba că eu mă mulţumesc cu mai puţin, dar, nu ştiu, pe cu­vânt, numai când mă gândesc că m-aş mu­ta în altă parte, simt cum mi se rupe sufletul. Păi, cum să-mi las eu copiii, bărbatul, cum să mă trezesc dimineaţa şi să nu-mi văd toate lucrurile pe care le ştiu, cum?! Doamne, maica mea! Nu pricep cum pot alţii! Cum să ies eu pe stradă şi să n-aud limba română? Nu­mai când îţi spun ţie şi mă gândesc cum ar fi, mă simt speriată, mă simt singură. Aici e viaţa mea, aşa am pomenit, aici e tot ce ştiu. Şi avem şi noi greutăţi, îţi dai seama, că simplu nu e şi banii nu ne ajung niciodată cât trebuie, dar n-aş putea să las totul pentru bani! O ceapă s-o sparg şi s-o mănânc liniştită, acasă, cu ai mei, şi nu-mi mai trebuie nimic de la străini. Că nici la ăia n-or alerga câinii cu covrigi în coadă, nu?!


Luiza Moldovean, 24 de ani, masterandă în sociologie
"Nimeni nu pleacă de rău sau de nebun"

(Alege un punct fix în care să pri­­vească, îşi bagă mâinile în bu­zunare şi vorbeşte calm, sigură pe ea, ca şi cum şi-ar fi pregătit răspunsul demult.)
Să fim serioşi, cine pleacă nu pleacă de bine ce-i e... Am cinci foşti colegi de clasă care au plecat, care prin Spania, care prin Italia. Cinci! Şi niciunul nu s-a dus cu inimă uşoară. Pleci că nu găseşti de lucru, pleci că, de multe ori, ce ţi se oferă în ţara ta e bătaie de joc, ce să mai, pleci că nu te descurci aca­să... Şi mai e ceva, că am vorbit cu ei şi ştiu: niciunul nu s-a dus cu gândul să rămână definitiv acolo. Adică - hai, că stau acolo doi, trei ani, pun deoparte nişte bani şi dup-aia mă întorc. Dar pe urmă vezi că nici acolo nu-i aşa uşor, că n-ai strâns cât îţi trebuie, că în ţară e tot rău, tot salariile alea de mizerie, îl găseşti pe unul acolo, te măriţi şi nu te mai întorci. Din păcate aşa merg lucrurile. Fosta mea colegă de bancă e menajeră în Italia. Şi fata chiar învăţa bine, voia să dea cu mine la so­cio­logie... Praful s-a ales! Săraca, venea şi dintr-o fa­milie fără posibilităţi, părinţii divorţaţi, ce să facă? Că a încercat aici să se descurce, n-a plecat de ne­bună. Uite, eu n-am avut problemele astea, am fost mai norocoasă. Ai mei au o mică afacere şi n-am dus lipsă de nimic nici în copilărie, nici acum. De bine, de rău, eu mă descurc şi fără ajutorul lor. Să zicem, nu sunt sigură, hahaha! Şi atunci nu-mi pun problema să plec, n-am de ce. Aici e acasă, aici sunt ai mei, sunt toate locurile pe care le ştiu, cum să plec?! Plus suferinţa. Nu doar a mea, dar a lor, a familiei, a celor apropiaţi. De asta se vorbeşte prea puţin. De familiile astea în care mamă cu co­pil, soţ cu soţie nu se mai văd cu anii... Vă daţi seama ce suferinţă trebuie să fie acolo?! Vă daţi seama în ce hal ne-au adus ăştia care ne conduc?! Dar, încă o dată, să fie clar: nimeni nu pleacă de rău sau de nebun. Pleci că n-ai o soluţie mai bună, pleci ca să-ţi faci un rost, pleci că în ţară la tine viaţa e la fel de scumpă ca afară, dar salariile sunt de cinci ori mai mici, pleci tot timpul cu gândul că o să te întorci.


Ion Ghioldă, 59 de ani, mecanic
"Aici m-a lăsat Dumnezeu, de aici să mă ia"

(Se miră. Mă întreabă de trei ori dacă chiar cu el vreau să vorbesc. Îşi aranjează părul rar, îşi priveşte ghetele, tace, se lasă convins şi răspunde.)
Unde să mă mai duc eu la vârsta mea?! Nu vezi că-s om bătrân cu peri albi?! Cine mă mai anga­jează pe mine? Eu abia aştept să mă pensionez, dacă m-o pensiona, că mi-au mâncat ăştia din ve­chime. N-am plecat eu în '90, când se pleca pe rup­te, pe rupte se pleca!, juma' din oraşu' ăsta, juma' din ţara asta a plecat atunci. De ce să plec, să mor în altă ţară, nu mi-e d-ajuns că mi-am rupt spatele aici atâţia zeci de ani?! Acu' să merg să fiu sclav şi la străini? Nu, mulţumesc! Nu zic, mi-e greu cu banii, cu sănătatea, simt şi eu nevoia să mă odih­nesc şi nu-mi permit. Nu-mi permit nici să mă odih­nesc, vă rog să mă credeţi, dar de bine, de rău, de foame n-am mu­rit, nu mi-a ajuns niciodată cu­ţitu' la os să fiu aşa disperat să plec între stră­ini. Şi mai e ceva, au plecat, să ştii, ăia tupeişti din ţară, sau ăia borfaşi, sau ăia foarte deştepţi; eu nu mă încadrez în nicio categorie, ca să mai şi glumesc un pic... Eu sunt crescut simplu, domne, fără pre­tenţii, şi aşa ştiu: aici m-a lasat Dumnezeu, de aici să mă ia. Alt răspuns eu n-am. Mai bine mer­geţi de aici tot înainte şi ajungeţi la parc, acolo, că acolo se adună tinerii. Întrebaţi-i pe ăia de ce pleacă, că aco­lo e jalea mare; să vă spună ei, nu eu, om bă­trân.


Gabriel, 34 de ani, artist vizual
"Liniştea adevărată doar aici o mai găseşti"

(Nu vrea să-mi spună numele complet, "poţi să scrii Popescu, e ok''. Are barbă, un tatuaj mic la de­getul inelar de la mâna dreaptă şi o ţigară fără filtru în mâna stângă. Fumează, vorbeşte.)
Eu am fost plecat din ţară o vreme, în Austria. Am făcut acolo un curs, nu intru în detalii, în do­me­niul artei, un an am stat. Nu era rău, dar eram foarte singur. Fiecare era cu mama mă-sii, poate sunt şi eu mai introvertit, cert e că nu m-am îm­prie­tenit cu nimeni. Anul ăla a fost un calvar. Mi-era dor de iubită, de familie, de prieteni, ce să mai, mi-era dor de ţară, de România asta, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele! Şi m-am întors. M-am mu­tat la Cluj, apoi la Braşov şi acum mi-am găsit lo­cul la Sibiu. Clujul şi Sibiul sunt un fel de stră­i­nătate, lu­crurile sunt mai civilizate în părţile astea. Ar­hi­tectura, oamenii... Altfel, ce să zic, am văzut multe ţări străine la viaţa mea. Ştiu cu ce se mă­nâncă, ştiu ce greu e şi acolo. Diferenţa e că ei forţa de muncă o plătesc mai bine, că au mai mult res­pect faţă de an­gajat. Asta-i tot. Şi de asta pleacă lumea. Ce să zic? Mie mi-a ajuns, pot să fac ce fac şi de acasă, trăiască internetul! Visul meu e să-mi iau o casă la ţară, cu un pic de pământ. Şi eu, şi logodnica mea ne dorim să trăim într-un sat rupt de lume. Liniştea adevărată doar aici o mai găseşti. Şi hai să-ţi mai spun ceva: dacă eşti suficient de bun, indiferent că eşti bun în IT sau la zugrăvit pereţi, poţi face liniştit treabă şi aici, nu trebuie să pleci la mama naibii, afară. Depinde doar de cine îţi plăteşte munca şi de cât ştii tu să ceri pentru ea.


Tiberiu Iacob, 60 de ani, inginer constructor
"Nicăieri nu e mai bine decât acolo unde ţi-a pus Dumnezeu rădăcinile"

(Plimbă un câine labrador pe care îl strigă Hec­­tor. "Hector, şezi, domnul vrea să mă întrebe lu­­cruri serioase", îi spune câinelui. Hector se aşa­ză cuminte, mă priveşte atent şi îmi îngăduie să-l mân­gâi. Stăpânul mă priveşte şi el atent şi îmi răs­punde.)
Domnule dragă, eu mi-am păstrat casa părin­teas­că. Pentru că acolo au trăit şi au murit toţi ai mei, bunicii, părinţii, pentru că acolo a fost copilă­ria mea, cu fraţi şi surori, înţelegeţi? Aici m-am născut! Cum să plec de aici?! Cum să plece cineva de aici?! Şi, credeţi-mă, am umblat toată România în lung şi-n lat, şi încă sunt mişcat de frumuseţea ei. Mă face să mă simt mândru, egal cu oricine de pe lumea asta! Mândru, înţelegeţi?! D-asta mi-e ciudă că s-a ajuns unde s-a ajuns, că se pleacă pe capete, care încotro, pentru un pic de bani în plus... Păi, au început să intre bani şi la noi în ţară. Au în­ceput să se mişte lucrurile, să intre firmele mari. Se plâng patronii că nu mai au pe cine să angajeze! Şi noi plecăm... Credeţi-mă, aş educa altcumva tinerii, că aici cred eu că e buba, în educaţie. Să se vor­bească cu adevărat, nu gogoriţe comuniste, des­pre istorie, literatură, geografie, să înţeleagă copilul că nicăieri nu e mai bine decât acolo unde ţi-a pus Dumnezeu rădăcinile. Un pic de patriotism, ce nai­ba! Mâine-poimâine fac 61 de ani, poate sunt încă un om naiv, dar cred că, dacă ne-am pune toţi min­tea şi inima împreună, am sălta mult ţărişoara asta. Şi ştiu că nu trebuie să fie doar frumos în ţara ta, trebuie să fie şi bine, să poţi creşte copii, să ri­dici o casă, să trăieşti fără grija zilei de mâine, fără da­to­rii la bănci, cu un salariu măcar decent. Dar cu mun­­că, încredere şi cinste ne facem bine, nu se poa­te altfel! O scoatem noi la capăt, trebuie! Gata cu resemnarea! Gata cu noi nu putem! Gata cu la alţii e mai bine! Am putut în trecut, o să putem şi acum, că doar tot copiii şi nepoţii oa­menilor care au putut suntem! D-aia vă vorbeam de casa pă­rin­tească. De bunicii mei. Le suntem datori lor, le sun­tem datori şi copiiilor care vin. Eu asta am avut de spus. O zi bună!

Desene de ARTHUR ORZ