Scrisoare de dragoste pentru tatăl meu - Domn' profesor

Cred că nu e om în Balş să nu-l ştie, oră­şelul din Olt, cu vreo 20.000 de suflete, unde trăieşte.

Unii-i spun nea Jan, alţii Enache, iar cei mai mulţi, domn' profesor. A venit aici în urmă cu o jumătate de veac, care-a trecut ca o clipă. Un tânăr înalt şi subţire, cu păr negru-corb şi ochi verzi, scăpărători, care păşea hotărât şi ener­gic pe singura străduţă a urbei. Era noul profesor de sport, şcolit la Bucureşti. Altfel, băiat de la ţară, crescut de un tată care-l voise tobă de carte şi de o mamă simplă, harnică şi cinsti­tă, de la care deprinsese că mai presus de orice învăţătură sunt sufletul şi firea omului şi că orice-ai alege să faci pe lume trebuie să faci temeinic, din toată inima. Nimeni nu s-ar fi gândit pe-atunci că băietanul de doar douăzeci şi un pic de ani avea deja un trecut în care se întâlnise cu măreţia, şi care se-nche­iase prematur şi nefericit, cu un ac­ci­dent la schi, dar care avea să aibă şi un vii­tor neobişnuit pe plaiurile acelea, unde părea să nu se-întâmple, niciodată, nimic, un viitor ce avea să schimbe şi chipul orăşe­lului de pe Olteţ.
Eugeniu Enache din Cornu venise în Balş doar cu o bocceluţă în care avea câte­va haine şi cărţi, şi cu o minge de handbal. În palma lui ca de uriaş, rotocolul acela din piele părea un flecuşteţ ce ţâşnea însă ca o ghiulea, atunci când el o azvârlea la poartă. Iar când sărea în atac pe semicerc, se ridica un metru de la pă­mânt. N-ai fi zis, când îl vedeai pe teren, că îşi rup­sese oasele la schi, ci mai degrabă că are arcuri în loc de picioare. Tocmai datorită acestui talent ex­cep­ţional precum şi calităţilor lui de atlet, în timpul studenţiei bucureştene, făcuse parte din lotul extins de handbal din care, câţiva ani mai târziu, o mână de sportivi aveau să fie aleşi să joace în echipa naţională. El n-a ajuns acolo. Pe atunci era deja la Balş, cu picioarele rupte şi reparate de medici, un simplu profesor de sport venit de la ţară, pe care nu-l cunoştea nimeni. Dar avea o comoară care, în scurt timp, avea să li se dezvăluie tuturor: o inimă mare şi mingea lui. Până să ajungă în orăşelul de pe Olteţ, aici nu se jucase niciodată handbal. Şi, de fapt, nici nu prea se făcea sport. Însă totul s-a schim­bat odată cu venirea lui.

Juniorii lui Enache

Tânărul profesor i-a învăţat, mai întâi, pe elevi, să alerge şi să se bucure de orele de educaţie fizică, şi fiindcă pe-atunci în Balş nu era sală unde să facă orele iarna, îi scotea pe copii pe holul şcolii. Şi-aşa, copiii au prins drag de sport, şi pentru că domn' profesor juca handbal, handbalul a fost sportul pe care ei l-au învăţat şi iubit. La început, doar câţiva părinţi au fost dispuşi să-şi lase băieţii să înveţe sportul acela deloc popular în oraş. Apoi, li s-au alăturat alţii şi alţii. Până când s-a făcut de-o echi­pă, apoi de un lot mare, din care proaspătul antre­nor a avut de unde alege mâna de sportivi cu care, în scurt timp, avea să facă performanţă, să câştige meci după meci, campionat după campionat. Oră­şelul prinsese, astfel, viaţă. Bălşenii care au trăit în vremurile acelea n-au cum să nu-şi amintească to­tul de-a fir a păr. Mai întâi, s-a făcut o sală de sport. Apoi, în parc s-a construit primul teren de handbal din Balş, pentru ca Juniorii să aibă un­de juca meciurile din Divizia Naţională. Apoi, edilul din vremea aceea s-a gândit să facă şi mai mult de-atât: să susţină echipa oraşului şi la competiţiile din deplasare. Aşadar, ori de câte ori Juniorii lui Enache plecau la câte-un meci, zeci de autocare, puse la dispoziţie de pri­mărie, se umpleau cu bălşeni - deopotrivă barbaţi, femei şi copii - care însoţeau sportivii peste tot în ţară. Sau, când jucau acasă, terenul din parc avea tribunele arhipline, iar cei care nu mai încăpeau pe scaune stăteau în picioare şi chiar în afara gardului de sârmă ce împrej­muia terenul, înşiraţi până la drum. Răsunau străzile de strigăte de fericire la fiecare gol, sau de vaiere de dezamăgire când ratau. Meciurile de­ve­niseră cele mai aşteptate evenimente din oraş iar, în scurt timp, jumătate de urbe ajunsese să se pri­cea­pă la handbal şi să le dea jucătorilor indicaţii din tribune, printre urale sau icnete de supărare, după cum se desfăşura acţiunea din teren. Domn' profesor îi mai lua în pauze pe băieţi în sală, la o muş­truluială şi câteva castane, dar presărate cu glume şi încurajări şi indicaţii de strategii pentru re­priza finală. Iar când o generaţie de han­dbalişti termina liceul şi pleca din oraş la facultăţi, ve­nea alta şi-apoi alta. Şi mai erau şi echi­pele de Seniori, în care, o vre­­­me, ju­case şi nea Jan Ena­che, cât a fost tânăr. A urmat o vreme în care domn' pro­fesor a fost curtat să plece ca antrenor la echi­pe im­por­tante din oraşe mari. Însă el nu s-a dus. Nici n-avea cum să plece din locul pe care ajunsese să-l iu­bească din toată inima şi care-i întorcea dra­gostea pe măsură. Pentru că niciodată n-a fost vor­ba doar despre handbal. Ci despre pasiune, dedi­ca­re, prie­tenie şi solidaritate. Despre depăşirea limi­telor şi despre îndrăzneala de a visa mereu mai fru­mos şi mai înalt. Cred că aces­tea trebuie să fi fost ingre­dien­tele care l-au făcut atât de popular pe domn' profesor.

Oraşul dintr-o singură inimă

Cu vremea, Balşul începuse să bată într-o sin­gură inimă. Oameni care altădată nu se cunoşteau ajunseseră apropiaţi, pentru că se ştiau din tribune sau din autocarele cu care plecau să susţină echipa. Sau pentru că erau pă­rinţii ori co­legii ori fraţii celor care luptau în te­ren şi îi legau ace­leaşi emoţii. Cu timpul, însă, feno­menul a pierdut din amploare şi, în­cet-încet, s-a stins. Domn' profesor a antrenat în continuare, însă nicio echipă nu a mai atins performanţele de-atunci. Dar o nouă tradiţie s-a înstăpânit în oraş. În fiecare an, pe 2 mai, când este ziua de naştere a lui nea Jan Enache, foştii sportivi, din toate ge­ne­raţiile - acum, unii profesori de sport, la rândul lor, alţii magistraţi ori dascăli universitari sau ma­nageri, iar unul dintre ei, arbitru interna­ţio­nal de handbal - se adună din toată ţara sau chiar de peste hotare, ca să ciocnească un pahar de şam­panie cu domn' profesor şi să joace un meci ami­cal. Cu toţii au venit şi la petrecerea lui de pen­sio­nare, când profesorului Enache i-a fost acordată şi o distincţie de Excelenţă pentru întreaga acti­vitate. Ce a făcut omul acesta atât de special, încât hand­baliştii pe care i-a crescut să nu-l uite zeci de ani după ce cariera lor sportivă s-a încheiat? Să-l ca­ute şi astăzi şi să-l ajute ori de câte ori are ne­voie? Să-l privească, cel puţin unii dintre ei, ca pe un tată? Mai ales că domn' profesor n-a fost nicio­dată şi nu e nici pe departe o persoană blândă. Ba dimpotrivă! Cei care nu-l cunosc mai îndeaproape ar putea chiar să-l considere un om dur şi cam nervos, cu unele răbufniri vulcanice. Aceia care îl cu­nosc însă îndeajuns ştiu că duritatea nu e decât o pojghiţă în spatele căreia se află un om mucalit, mereu pus pe glume şi, mai ales, extrem de ge­neros, care ajută oricând cu drag, pe oricine are ne­voie, fără să aştepte ceva în schimb. Şi poate să-ncer­ce să mă contrazică oricine, dar cred că eu sunt cea mai în măsură să vorbesc despre el, fiindcă sunt fiica lui. L-am văzut toată copilăria mea, în plină glorie în teren sau pe banca de antrenor. L-am vă­zut în fie­care zi, şi după ce marile succese au încetat, con­ti­nuând să-i înveţe handbal pe elevii săi. Apoi, mulţi ani mai târziu, l-am văzut şi la moartea bunicii, ma­ma lui, ştergându-şi lacrimile pe furiş. Tot aşa cum l-am văzut zi de zi, având grijă de mine, de fratele meu şi de mama, iar mai târziu, şi de fiica mea. L-am văzut cum i-au apărut rid după rid, cum picioarele i-au devenit tot mai slabe, însă niciodată, în nicio situaţie, nu l-am văzut să se dea bătut. Şi l-am văzut şi du­pă ce s-a pen­sionat. Nici a­tunci n-a încetat să meargă, în fie­care zi, la sală, unde încă antrenează zeci de copii. L-am întrebat, deu­năzi, care este secretul lui, de ce crede că îl iubesc şi îl res­pec­tă atât de mult foştii lui handbalişti, cum de nu uită ni­ciodată când îi e ziua şi ar face orice pentru el."Tu n-ai fi fă­cut la fel?", mi-a răspuns, vă­dit jenat de în­trebare. "Oi fi făcut şi eu ceva pentru ei, la un moment dat. Cine ştie?". "Chiar aşa" - m-am gândit. "O fi făcut el ceva. Cum a făcut şi pentru familia noastră, în fiecare clipă, timp de o jumătate de veac. A crezut în ce face, s-a bucurat şi bucuria lui s-a transmis mai departe".
Cred că nu e om să nu-l ştie în Balş, orăşelul cu vreo 20.000 de suflete în care trăieşte. Unii-i spun nea Jan, alţii Enache, iar cei mai mulţi, domn' profesor. A venit aici în urmă cu o ju­mă­tate de veac, care-a trecut ca o cli­pă. Un bu­nic care la anul face 70 de ani, cu pă­rul alb strălucitor, cu chipul brăz­dat de riduri, adus de spate şi cu mers şchio­pătat. Dar un om fericit, care ştie că n-a trăit degeaba pe lumea asta.