Nu ştiu cum se făcea, dar tata avea vreme să aducă lucernă din câmp numai seara şi mă lua şi pe mine, cam de fiecare dată, cu el. Cosea, aduna şi încărca cu o pricepere ce mă uimea. Şi-n timp ce lăsa caii să mănânce, mă purta prin lumi de dânsul ştiute ori despre care auzise de la alţii. Când plecam spre casă, îmi zicea să stau întins pe spate să văd cum Carul Mare merge pe deasupra în aceeaşi direcţie cu noi. Şi-n liniştea serii, tata cânta Drăguţ car cu patru boi, iar în mintea mea visam la vremea când voi avea şi eu cai şi boi, şi vaci, şi oi...
Au mai trecut ceva ani şi-ntr-o seară, pe când părinţii credeau că eu dorm, îi zice tata mamei: "Trebuie să-l dăm la şcoală, mai departe, să-l despărţim de prietenii din drum, că cine are carte mai multă o duce mai bine ca noi". Şi toamna m-am trezit elev la şcoala normală, într-un internat cu paturi multe şi unde se mânca mai cu seamă supă de chimen... (Începuse războiul şi trăia lumea cum putea.) M-a chinuit multă vreme dorul de casă, de oalele cu smântână şi de farmecul sărbătorilor de familie, dar le-am biruit în cele din urmă şi am rămas la normală, onorându-mi şederea cu rezultate ce-l încântau pe tata când venea şi-i spunea domnul director ce băiat vrednic are.
Trecură anii, războiul se terminase, dar alte vremuri tulburi bântuiau prin ţară. Cu diploma de învăţător în traistă, iată-mă "dascal", cum pronunţau localnicii cuvântul, într-un sat mic, dar cu foarte mulţi copii de şcoală, că la oamenii nevoiaşi copiii vin pe negândite. La cei douăzeci de ani ai mei, sătenii nu-şi prea puneau cine ştie ce nădejdi în mine. La sfârşitul anului şcolar şi-n cei următori, eram privit însă cu alţi ochi, pentru că majoritatea foştilor mei elevi urmau, cu bune rezultate, ciclul doi (clasele V-VII) într-un centru de comună mai mare, la 8 km distanţă. La o serbare de sfârşit de an şcolar a venit şi tata. Era foarte măgulit de vorbele auzite de la săteni despre feciorul lui. Când să plece, mi-a strâns bărbăteşte mâna şi mi-a zis: "Vezi să nu te-nsori cumva pe aici". Începusem să îndrăgesc satul, cu oamenii lui harnici şi cinstiţi, dar sfaturile tatei erau pentru mine "busolă".
În vara aceea, am fost trimis la cursurile de îndrumare profesională din oraşul A. Cei mai tineri cursanţi am fost dirijaţi să pregătim un program artistic, incluzând şi dansuri populare. Într-o seară, în dormitor, unul din colegi, dansator şi el, ni s-a plâns că el "îşi pierde vremea cu partenera lui, că prea-i o sfântă" şi că ar face schimb cu cineva. M-am oferit eu, că-mi plăcea fata cu pricina. Primul spectacol l-am susţinut "în deplasare" şi, cum nu era departe, l-am invitat şi pe tata să vină să mă vadă. I-a plăcut cu cine eram pereche şi m-a sfătuit că, dacă-i din "oameni de treabă", să nu mă las de ea. Şi nu m-am lăsat, iar după un an şi jumătate, eram soţ şi soţie.
La scurt timp după căsătorie, ne găseam în vizită la ai mei. Ieşind eu afară, la un moment dat apare şi tata, care m-a întrebat fără ocolişuri:
- Îţi place cum te-ai însurat?
- Place!
- Bagă de seamă. Cum vei şti să o îngrijeşti, aşa o vei avea. Că o femeie poate fi îmbătrânită în câţiva ani, ori poate rămâne frumoasă până la sfârşit.
De atunci a trecut o jumătate de secol. Între timp, grădina (una dintre cele mai mari din sat) ne este plină cu pomi, viţă-de-vie, legume şi animale, pe când câmpul (că ne-am cumpărat o bucată de pământ) ne asigură traiul de zi cu zi. Şi cum să nu fim fericiţi, când ştim că-n urmă cu cincizeci de ani ne aveam doar unul pe celălalt, iar ca bunuri materiale, îmbrăcămintea de pe noi? Dragostea ce ne-a unit atunci a rodit din plin. Visurile din tinereţe au devenit realitate, iar bătrâneţea ne este mai liniştită ca-n oricare altă perioadă a vieţii. Şi-n ruga de fiecare zi, nu uităm să mulţumim Celui de Sus pentru că trăim şi că putem să muncim.
NICOLAE D. - Cluj
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
