Daniela Mirea, 46 de ani, asistentă medicală
"Mirosul ăla de fân cosit se compară cu ceva?!"
(Mă privește încruntată, ca și cum aș fi supărat-o cu ceva. Nu-mi doresc asta. Se vede cu ochiul liber că în femeia mică din fața mea se ascunde o forță mare. Apoi se îmblânzește, răspunde.)
Nu mi-am pus niciodată, niciodată!, problema de-a pleca din țară. Pentru că știu că dacă aș face asta, și aș putea s-o fac, că am un frate la Roma, simt că aș trăda ceva, nu știu cum să zic..., înțelegi?! Eu de mică am fost așa, mai legată de casă, de familie, unde am și stat mult pe lângă bunici, la țară, la fân; păi, mirosul ăla de fân cosit se compară cu ceva?! Nu se compară! Când vine Robert, frati-miu, în țară, plânge mereu, că e cu ai lui, că e acasă! Ditai omu'și plânge ca un copil! Nici lui nu-i e ușor între străini, dar el de mic s-a adaptat mai ușor, mereu a vrut mai mult de la viață. Și nu e vorba că eu mă mulțumesc cu mai puțin, dar, nu știu, pe cuvânt, numai când mă gândesc că m-aș muta în altă parte, simt cum mi se rupe sufletul. Păi, cum să-mi las eu copiii, bărbatul, cum să mă trezesc dimineața și să nu-mi văd toate lucrurile pe care le știu, cum?! Doamne, maica mea! Nu pricep cum pot alții! Cum să ies eu pe stradă și să n-aud limba română? Numai când îți spun ție și mă gândesc cum ar fi, mă simt speriată, mă simt singură. Aici e viața mea, așa am pomenit, aici e tot ce știu. Și avem și noi greutăți, îți dai seama, că simplu nu e și banii nu ne ajung niciodată cât trebuie, dar n-aș putea să las totul pentru bani! O ceapă s-o sparg și s-o mănânc liniștită, acasă, cu ai mei, și nu-mi mai trebuie nimic de la străini. Că nici la ăia n-or alerga câinii cu covrigi în coadă, nu?!
Luiza Moldovean, 24 de ani, masterandă în sociologie
"Nimeni nu pleacă de rău sau de nebun"
(Alege un punct fix în care să privească, își bagă mâinile în buzunare și vorbește calm, sigură pe ea, ca și cum și-ar fi pregătit răspunsul demult.)
Să fim serioși, cine pleacă nu pleacă de bine ce-i e... Am cinci foști colegi de clasă care au plecat, care prin Spania, care prin Italia. Cinci! Și niciunul nu s-a dus cu inimă ușoară. Pleci că nu găsești de lucru, pleci că, de multe ori, ce ți se oferă în țara ta e bătaie de joc, ce să mai, pleci că nu te descurci acasă... Și mai e ceva, că am vorbit cu ei și știu: niciunul nu s-a dus cu gândul să rămână definitiv acolo. Adică - hai, că stau acolo doi, trei ani, pun deoparte niște bani și dup-aia mă întorc. Dar pe urmă vezi că nici acolo nu-i așa ușor, că n-ai strâns cât îți trebuie, că în țară e tot rău, tot salariile alea de mizerie, îl găsești pe unul acolo, te măriți și nu te mai întorci. Din păcate așa merg lucrurile. Fosta mea colegă de bancă e menajeră în Italia. Și fata chiar învăța bine, voia să dea cu mine la sociologie... Praful s-a ales! Săraca, venea și dintr-o familie fără posibilități, părinții divorțați, ce să facă? Că a încercat aici să se descurce, n-a plecat de nebună. Uite, eu n-am avut problemele astea, am fost mai norocoasă. Ai mei au o mică afacere și n-am dus lipsă de nimic nici în copilărie, nici acum. De bine, de rău, eu mă descurc și fără ajutorul lor. Să zicem, nu sunt sigură, hahaha! Și atunci nu-mi pun problema să plec, n-am de ce. Aici e acasă, aici sunt ai mei, sunt toate locurile pe care le știu, cum să plec?! Plus suferința. Nu doar a mea, dar a lor, a familiei, a celor apropiați. De asta se vorbește prea puțin. De familiile astea în care mamă cu copil, soț cu soție nu se mai văd cu anii... Vă dați seama ce suferință trebuie să fie acolo?! Vă dați seama în ce hal ne-au adus ăștia care ne conduc?! Dar, încă o dată, să fie clar: nimeni nu pleacă de rău sau de nebun. Pleci că n-ai o soluție mai bună, pleci ca să-ți faci un rost, pleci că în țară la tine viața e la fel de scumpă ca afară, dar salariile sunt de cinci ori mai mici, pleci tot timpul cu gândul că o să te întorci.
Ion Ghioldă, 59 de ani, mecanic
"Aici m-a lăsat Dumnezeu, de aici să mă ia"
(Se miră. Mă întreabă de trei ori dacă chiar cu el vreau să vorbesc. Își aranjează părul rar, își privește ghetele, tace, se lasă convins și răspunde.)
Unde să mă mai duc eu la vârsta mea?! Nu vezi că-s om bătrân cu peri albi?! Cine mă mai angajează pe mine? Eu abia aștept să mă pensionez, dacă m-o pensiona, că mi-au mâncat ăștia din vechime. N-am plecat eu în '90, când se pleca pe rupte, pe rupte se pleca!, juma' din orașu' ăsta, juma' din țara asta a plecat atunci. De ce să plec, să mor în altă țară, nu mi-e d-ajuns că mi-am rupt spatele aici atâția zeci de ani?! Acu' să merg să fiu sclav și la străini? Nu, mulțumesc! Nu zic, mi-e greu cu banii, cu sănătatea, simt și eu nevoia să mă odihnesc și nu-mi permit. Nu-mi permit nici să mă odihnesc, vă rog să mă credeți, dar de bine, de rău, de foame n-am murit, nu mi-a ajuns niciodată cuțitu' la os să fiu așa disperat să plec între străini. Și mai e ceva, au plecat, să știi, ăia tupeiști din țară, sau ăia borfași, sau ăia foarte deștepți; eu nu mă încadrez în nicio categorie, ca să mai și glumesc un pic... Eu sunt crescut simplu, domne, fără pretenții, și așa știu: aici m-a lasat Dumnezeu, de aici să mă ia. Alt răspuns eu n-am. Mai bine mergeți de aici tot înainte și ajungeți la parc, acolo, că acolo se adună tinerii. Întrebați-i pe ăia de ce pleacă, că acolo e jalea mare; să vă spună ei, nu eu, om bătrân.
Gabriel, 34 de ani, artist vizual
"Liniștea adevărată doar aici o mai găsești"
(Nu vrea să-mi spună numele complet, "poți să scrii Popescu, e ok''. Are barbă, un tatuaj mic la degetul inelar de la mâna dreaptă și o țigară fără filtru în mâna stângă. Fumează, vorbește.)
Eu am fost plecat din țară o vreme, în Austria. Am făcut acolo un curs, nu intru în detalii, în domeniul artei, un an am stat. Nu era rău, dar eram foarte singur. Fiecare era cu mama mă-sii, poate sunt și eu mai introvertit, cert e că nu m-am împrietenit cu nimeni. Anul ăla a fost un calvar. Mi-era dor de iubită, de familie, de prieteni, ce să mai, mi-era dor de țară, de România asta, așa cum e ea, cu bune și cu rele! Și m-am întors. M-am mutat la Cluj, apoi la Brașov și acum mi-am găsit locul la Sibiu. Clujul și Sibiul sunt un fel de străinătate, lucrurile sunt mai civilizate în părțile astea. Arhitectura, oamenii... Altfel, ce să zic, am văzut multe țări străine la viața mea. Știu cu ce se mănâncă, știu ce greu e și acolo. Diferența e că ei forța de muncă o plătesc mai bine, că au mai mult respect față de angajat. Asta-i tot. Și de asta pleacă lumea. Ce să zic? Mie mi-a ajuns, pot să fac ce fac și de acasă, trăiască internetul! Visul meu e să-mi iau o casă la țară, cu un pic de pământ. Și eu, și logodnica mea ne dorim să trăim într-un sat rupt de lume. Liniștea adevărată doar aici o mai găsești. Și hai să-ți mai spun ceva: dacă ești suficient de bun, indiferent că ești bun în IT sau la zugrăvit pereți, poți face liniștit treabă și aici, nu trebuie să pleci la mama naibii, afară. Depinde doar de cine îți plătește munca și de cât știi tu să ceri pentru ea.
Tiberiu Iacob, 60 de ani, inginer constructor
"Nicăieri nu e mai bine decât acolo unde ți-a pus Dumnezeu rădăcinile"
(Plimbă un câine labrador pe care îl strigă Hector. "Hector, șezi, domnul vrea să mă întrebe lucruri serioase", îi spune câinelui. Hector se așază cuminte, mă privește atent și îmi îngăduie să-l mângâi. Stăpânul mă privește și el atent și îmi răspunde.)
Domnule dragă, eu mi-am păstrat casa părintească. Pentru că acolo au trăit și au murit toți ai mei, bunicii, părinții, pentru că acolo a fost copilăria mea, cu frați și surori, înțelegeți? Aici m-am născut! Cum să plec de aici?! Cum să plece cineva de aici?! Și, credeți-mă, am umblat toată România în lung și-n lat, și încă sunt mișcat de frumusețea ei. Mă face să mă simt mândru, egal cu oricine de pe lumea asta! Mândru, înțelegeți?! D-asta mi-e ciudă că s-a ajuns unde s-a ajuns, că se pleacă pe capete, care încotro, pentru un pic de bani în plus... Păi, au început să intre bani și la noi în țară. Au început să se miște lucrurile, să intre firmele mari. Se plâng patronii că nu mai au pe cine să angajeze! Și noi plecăm... Credeți-mă, aș educa altcumva tinerii, că aici cred eu că e buba, în educație. Să se vorbească cu adevărat, nu gogorițe comuniste, despre istorie, literatură, geografie, să înțeleagă copilul că nicăieri nu e mai bine decât acolo unde ți-a pus Dumnezeu rădăcinile. Un pic de patriotism, ce naiba! Mâine-poimâine fac 61 de ani, poate sunt încă un om naiv, dar cred că, dacă ne-am pune toți mintea și inima împreună, am sălta mult țărișoara asta. Și știu că nu trebuie să fie doar frumos în țara ta, trebuie să fie și bine, să poți crește copii, să ridici o casă, să trăiești fără grija zilei de mâine, fără datorii la bănci, cu un salariu măcar decent. Dar cu muncă, încredere și cinste ne facem bine, nu se poate altfel! O scoatem noi la capăt, trebuie! Gata cu resemnarea! Gata cu noi nu putem! Gata cu la alții e mai bine! Am putut în trecut, o să putem și acum, că doar tot copiii și nepoții oamenilor care au putut suntem! D-aia vă vorbeam de casa părintească. De bunicii mei. Le suntem datori lor, le suntem datori și copiiilor care vin. Eu asta am avut de spus. O zi bună!
Desene de ARTHUR ORZ