Cărarea cu păpădii

Chiar dacă pare neobişnuit, primăvara mea are miros de ceapă verde, venit, cum alt­fel?, dinspre grădina bunicii.

Acolo, în perimetrul dintre casă şi calea ferată, era o împărăţie fermecată, în care bunica era regină. Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re era cărarea ce-o străbătea de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, părea un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.
Nu ştiu când punea bunica în pământ bulbii şi se­minţele. Ştiu doar că în grădina ei găseam, nu mult mai târziu, toate nuanţele de verde ale pămân­tului. V-am spus că tărâmul acela era fermecat, nu? Ei, bine, pentru că locuiam în acelaşi oraş (doar că în­tr-un apartament de bloc), orice ocazie ce ne tri­mitea spre casa bunicilor era fructificată la maxim. Se umplea de lumină Buna, când ne vedea, pe mine şi pe fratele meu... Îşi scotea mâinile din pământul reavăn, rupea câteva fire de ceapă verde, le tăia mărunt şi arunca peste ele, în tigaia încinsă, câteva ouă. Şi uite-aşa începea primăvara. În ograda bu­nicilor, dintr-un amestec de verde şi galben mutat din grădină în tigaie şi, de acolo, colorân­du-ne direct sufletul, pentru totdeauna.
Cu fiecare altă zi, cu fiecare altă vizită, căutam în grădina cea mare o plăntuţă nouă, ce va mai fi ie­şit, o altă floricică, un alt semn de viaţă. Oare cum de încăpeau atâtea minuni la un loc? Ce taină ţinea împreună atâtea minunăţii? Legume, zar­za­vaturi, flori, într-o junglă domestică, dacă-i pot spu­ne aşa, în care până şi timpul se oprea, moţăind leneş la umbra unei frunze. Pătrunjelul, ale cărui frun­ze le adăpostisem peste iarnă sub o folie căl­du­­roasă, tufa de leuştean, preferata mea, pitită lân­gă curtea găinilor. Pe lângă leuştean creştea şi tar­ho­nul, "inamicul" ascuns în ciorbele pe care le în­ghiţeam cam cu noduri. "No, şi ce dacă nu ţi-i pe plac?", zicea bunica, "du-te şi adă o mână de pă­trunjel ori mărar, numa' să fie ceva verde în blid".

Cireşe şi salată scăzută

În timp ce toate le­gu­mele prindeau viaţă, tră­gând puteri din pământul udat, când de ploaie, când de bunica, ceva mai cu ca­pul în nori, mai sus, în­flo­reau pomii. Cireşul bu­ni­cii, mare cât un loc de ca­să, ceva mai leneş decât cireşul bunicului, care înflorea primul. Enigmă, având în vedere că era un om mai ursuz, o fire mai rece, mai distantă, ne­jus­tificat de aspru cu năz­bâ­tiile noastre copilăreşti. La vreme de floare, cei doi cireşi ningeau zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând şi aerul cu un miros discret şi greu de definit. Dar cui îi păsa, la vremea aceea, de definiţii? Noi eram ocupaţi cu copilăria. Şi cu devorarea prăjiturilor cu cireşe sau vişine, aşe­zate-n cocă pufoasă, sub stra­tul de spumă albă, ce-i ocupau bunicii, şi timpul, şi mâinile, doar ca să ne bucure clipele petrecute împreună.
Dar dacă aşteptam cu nerăbdare ceva din gră­dină, apăi aceea era salata verde. Întâmplător sau nu, creştea prin toate straturile şi, totuşi, niciodată nu-mi părea de ajuns. O mâncam cu plăcere lângă friptură sau cartofi prăjiţi, aromată cu usturoi şi piş­cată uşor cu o părere de oţet. Dar mâncarea su­pre­mă, pentru care renunţ şi astăzi la cele mai sofis­ti­cate preparate ale lumii, este salata scăzută, reţeta inegalabilă a bunicii. Nu ştiu de unde va fi venind mâncarea asta, în care se îmbină salata verde cu smântâna, jumările de slănină şi mămă­liga, dar ştiu că, pentru a o găti, niciun efort nu-mi părea prea mare. Alegeam câte o găleată plină-ochi cu frun­zu­liţe de salată, de cum prindeau o ţâră de formă, le curăţam de petalele de cireş şi de limacşii as­cunşi perfid printre ele, apoi le spălam de pământ în câteva ape, cu o răbdare care astăzi a dispărut. Merita! În câteva clipe, bunica punea mămăliga fierbinte pe masă, care dispă­rea fără urmă.

Ultima atingere

Primăvara, tot verdele lumii era în grădina bunicii. Ici, colo, roşu-vişiniu, frunzele de lobodă şi ştir. Cam ca nişte pete, la început, apoi înălţân­du-se, uşor, uşor, până ne depăşeau în înălţime, plan­tele acestea vagaboande creşteau aiurea printre stra­­turi, asemeni unor copii obraznici, puşi pe hâr­jo­neală. Dar, Doamne, ce gust aveau frunzele aces­tea ciudate, aşezate migălos de bunica între pături de aluat şi vârâte în cuptorul cel mare, imediat după ce, din el, a fost scoasă pita aburindă şi pupii noştri, ai pruncilor! Plăcintele cu lobodă şi cu ştir, alt răs­făţ al copilăriei! Şi ce stranie aşezare a lucrurilor... Din grădina bunicii a dispărut, la o vreme, ştirul. Nu mai eram copii, şi vremea bunicii se apropia, ne­ştiut, de capătul drumului. Va fi fost un semn... Vor fi fost mai multe... Dar să mă întorc în grădină. Mai am să vă arăt ceva: mărarul, "alesul" care ală­turi de leuştean, transformă orice atinge în mâncare de zei. Până una-alta, bunica îl făcea să atingă, mai pământeşte, câte-un blid de zămăchişă (brânză de vaci, cum i se spune pe la oraş), transformându-l într-o umplutură numai bună pentru clătitele ce niciodată nu ne erau de-ajuns. Primăvara, căutam cu nerăbdare mărarul, iar mai târziu, la vreme de toam­nă târzie, mă bucu­ram când mai găseam câte un fir, verde încă şi crud, ieşit în grădina deja în prag de odihnă. În­tot­deauna mi s-a părut că plăn­tu­ţele acestea rătăcite într-un alt anotimp adună în ele o ultimă aromă, ex­trem de puternică, ca semn că târziurile au şi ele ros­tul lor. Şi seamănă incre­dibil de mult cu iubirile maturităţii, care-mbră­­ţi­şează-ntr-însele tot dorul de o viaţă, toată dis­pe­rarea sfârşitului ce se apropie, dar, cumva, şi toată speranţa că, undeva, dincolo, povestea va fi spusă de la început. Îmi pun toată nădejdea că şi cu bu­nica va fi aşa.
Trebuie s-o ajut să se-ntoarcă de pe unde-a ple­cat, să-i spun că pământul îi aşteaptă mâi­nile, să îl atingă, ca să poată rodi, să-i cer iertare după ple­ca­rea ei, că au dispărut cu toatele din gră­dină, că locul este astăzi pustiu. Au dispărut stra­turile cele frumos aliniate, tufele de leuştean şi mă­rar. Nu mai e nici cuptorul, şi duse au rămas şi şti­rul, şi loboda, şi ceapa verde, cireşul şi bunicul de sub el. Nici că­rare nu mai e, nici păpădiile aurii. E un loc pustiu, pe care s-au înstăpânit buruienile şi tristeţea.
Doamne, şi ce fericită era, primăvara, bunica! Cum îi vindeca atingerea pământului betegelile de peste iarnă. Şi cât de fericiţi eram noi: "Bună dra­gă, până-adun o târnucă de ceapă verde şi două fire de leuştean, spargi dum­neata ouăle? Ni-i foa­me, Bună, la noi a venit din nou, primăvara...".