Poveştile de dragoste ale literaturii române - George Topârceanu şi Otilia Cazimir

O viaţă în două odăi

Două odăiţe într-o căsuţă albă. Aici a fost feri­cirea lor. Lucrurile sunt neclintite şi azi, de la moar­tea Otiliei. Cele trei sticle cu parfum sunt încă pline pe-un sfert, rochia lungă şi neagră, cu flori violet, pe care a purtat-o chiar în ziua morţii, atârnă pe o uşă de bibliotecă... În cealaltă parte a odăii e patul pe care-a stat Topârceanu, înainte de moarte. Dragul ei Topârceanu, pe care l-a iubit de când era o ado­lescentă de 17 ani. Nu a avut niciodată un alt bărbat. N-a părăsit niciodată căsuţa albă. N-a ple­cat din Iaşi, din casa unde a trăit mai întâi cu părinţii şi cei patru fraţi, apoi cu "Top", cum îi spunea lui Topârceanu, cu dragoste. Apoi doar singură.
O viaţă idilică, într-o casă ce arăta altă­dată "ca-n pădure", aflată pe-un loc deluros al Iaşului, numit Bucşinescu.
Aici a trăit Otilia Cazimir, cea nu­mită "poeta sufletelor simple". Ulmii seculari nu mai sunt, nici liliecii aduşi din Copou, din grădina lui Sadoveanu, nici florile pe care Otilia le îngrijea, mângâindu-le şi vorbin­du-le. Nu mai este nici "pietroiul lui Didi", bolovanul din curte, pe care a început să-şi scrie primele poezii, încă din anii copilă­riei. Şi nici căţeii şi zecile de pisici, cărora le vorbea, ore la rând, precum unor oameni. Un glas blând şi moale, care se mai aude şi azi. Da, când intri în căsuţa cea albă, parcă eşti acolo, cu ea. O simţi aievea, printre lucrurile aran­jate cu mâna ei. De la moartea poetei, nu s-a mişcat absolut nimic. Lumea ei este întreagă şi azi. Bucuria de a-şi aranja obiec­tele, pozele, amintirile. Şi mai ales, peste tot, dra­gos­tea ei pentru Topârceanu. În aceste două odăiţe au scris împre­ună. Au citit. Au visat să plece în lumea largă. Au desenat şi au râs şi s-au iubit ilegal, departe de ochii cei curioşi ai lumii.

Trei steluţe

Miroase a proaspăt. La intrare, pe-un castronel de porţelan, au fost puse mere roşii-roşii. Parcă-ţi vine să iei unul, să muşti. Să te cuibăreşti şi tu pe perne, pe divanul vişiniu, să-ţi tragi sufletul. Lăicere minunate, vechi de peste două veacuri, ţesute la mânăstirea Agapia, din lânuri colorate cu vopseluri din plante. Icoanele seculare primite de la bunicul Gavril, înainte să plece din satul natal, Cotu Va­meş... Avea 4 ani în 1898, când a ajuns la Iaşi, cu părinţii. Pe-atunci o chema Alexandrina Gavrilescu şi era mezina familiei. Aici, lângă soba albastră, în jurul mesei din prima odaie, stăteau cu toţii la masă, în jurul tatălui, învăţătorul Gheorghe Gavrilescu. Masa, scaunele sunt aceleaşi ca acum un veac. Şi tot la masa asta au şezut apoi cei mai mari scriitori români interbelici. Mai ales cei trei prieteni vechi şi nedespărţiţi ai poetei, Sadoveanu, Ibrăileanu şi Topârceanu, în serile când veneau tustrei să o vi­zi­teze. Ea, încă o fetiţă, pe atunci, între aceşti trei bărbaţi iluştri, care o numeau "prietena noastră", într-o epocă în care femeile erau excluse din cercu­rile literare. Din acest motiv, prima poezie pe care a trimis-o la celebra revistă "Viaţa româneas­că", pe când avea 17 ani, a semnat-o cu trei steluţe: "Fiind­că directoarea de la liceul «Oltea Doamna» putea să le şi exmatriculeze pe fetele «care se ţineau de prostii» - cum zicea ea - când era vorba de lite­ra­tură...". Aceste trei steluţe le-au văzut Sa­do­veanu şi Ibrăileanu pe poezia primită la ziar, în anul 1912. Lângă poezie, un bileţel cu motivul pen­tru care şcolăriţa nu poate semna. Admirându-i poemul, cei doi au botezat-o în glumă cu numele şi prenumele primelor lor iubiri, din anii adolescenţei. Ăsta a fost debutul ei literar. Mult timp, n-a spus nimănui că ea e de fapt poeta din reviste. Dar Otilia şi Cazimir i-a rămas numele de atunci până azi.
Nu-mi pot lua ochii de pe fotografia lor de fami­lie. Mamă, tată, frate, surorile mai mari. Toţi se uită undeva într-o parte, către un loc îndepărtat. Otilia stă la picioarele tatălui, c-o mână pe genun­chiul lui. Pare-o femeie matură, cu un chip de copil. Nostalgică, cu buze subţiri şi umbre sub ochii visători. Com­parând cu fotografii de la alte vârste, îţi pare că acest chip nu i s-a schimbat nicio­dată: o elevă de pension îm­bră­cată în haine de doamnă, aşa a arătat până la bătrâneţe. Şi nici n-a făcut altceva în toa­tă viaţa ei: doar a scris. Aici, pe măsuţă, folosind ace­laşi condei, aceeaşi călimară de cristal. N-a putut în altă par­te. Doar în odăiţa asta, a­vând mereu în dreptul feres­trei acelaşi peisaj: grădinuţa ei împodobită cu liliac. Vreo 30 de paşi. Pisicile, gâzele, florile de Nu mă uita... Puţin mai departe, turnul bisericii Zlataust, drumea­gul repezit spre Beilic, vechea mahala a lăutarilor... Tot ce a scris, a scris aici. 60 de volume de litera­tură, publicistică şi traduceri... Milioane de copii i-au citit şi cântat versurile. A scris şi iarăşi a scris, până în preziua morţii, când îi mărturisea unui prie­ten, într-o epistolă: "Otilia Cazimir ar vrea să mai scrie. Versuri... Aşa, gâfâind, sufocându-se, aproa­pe murind...".

Seara în care a început viaţa

L-a văzut pe Topârceanu într-o seară, la Teatrul Naţio­nal, unde se dusese cu Lili Stere, colega ei de liceu. Lili, fiica ilustrului Constantin Ste­re, care se-ndrăgostise, şi ea, de poetul abia venit la Iaşi.
Început de martie, 1912. Elita ieşeană venise să vadă celebrul balet al Operei din Sankt Petersburg. Acolo au făcut cunoş­tinţă. În foaierul Teatrului. Ea, o elevă ce "încă se pieptăna cu cozile pe spate", ţi­nân­du-şi mâna în cea a bărbatului subţi­ratec, ce purta pantofi cu tocuri uşor înalte şi mustăcioară subţire... Au rămas mai mult de un minut aşa, ţinându-se de mână. Se priveau în ochi şi nu-şi puteau des­prin­de mâinile. O atracţie "la prima ve­dere", care i-a străfulgerat pe toţi cei prezenţi. "Cum îşi permite? Cine e fetiţa asta?", se întrebau. Nici Topârceanu nu ştia, dar pre­zenţa acestei copile îl fascina. Cu 8 ani mai mare, deja consacrat în cercurile lite­rare bucureştene, om cu şarm şi prestanţă, se simţea ca electrizat, deşi se căsătorise recent, la Bucureşti, cu învăţătoarea Vic­toria Iuga, împreună cu care avea un băiat. Dar în seara aceea, la teatru, toată lumea a înţeles că adolescenta necunos­cută şi Topârceanu fuseseră loviţi de un fulger.
Chiar şi Lili Stere i-a scris Otiliei, imediat ce a ajuns acasă: "Dragă Didină. Te rog, dacă poţi, cau­tă de fă-mi şi mie la germană. Joi sigur dăm teză şi eu n-am absolut nimic. Şi mie Topârceanu mi-e tot atât de simpatic, vezi să nu ne sfădim, ia seama! Te sărut mult, Lili."
Otilia a păstrat toată viaţa libretul spectacolului de balet din acea zi de primăvară. Pe ultima filă, scrisese: "Joi, 1 mart. Faust, Gounod. Începe via­ţa!". Într-adevăr, de atunci a început fericirea. To­pârceanu a început să o caute. A venit la căsuţa albă din Bucşinescu, a făcut cunoştinţă cu mama poetei, Ecaterina. Aici, la masa ovală, a citit primele poezii ale Otiliei şi n-a zis nimic decât la sfârşit, când, încercând să-şi ascundă emoţia, i-a poruncit să vină cu el la redacţia "Vieţii Româneşti", deşi la şedin­ţele de redacţie nu erau îngăduite femeile. "Cuza Vodă nr. 42... Ajungeai printr-un gang vast într-o curte mică, umedă ?i plină de întuneric, unde Geor­ge Topârceanu obi?nuia să tragă cu pu?ca în ?obo­lani", avea să îşi amintească scriitoarea. "Din curte intrai în redac?ie, o încăpere adâncă ?i îngustă, cu masa cât ea, masa umbrelor, deasupra căreia ardea în permanen?ă un bec cu abajur verde. Acolo, în fund, am dat cu ochii de o fantomă bărboasă ?i sumbră, cu nasul ascuţit şi cu obrajii de ceară. M-am tras îndărăt ?i nu m-am mai oprit până în stra­dă! Topârceanu a venit după mine râzând: «Tare mai eşti prostu?ă! Doar e domnul Ibrăi­leanu...»".

"Tu, cea din urmă, tu, cea mai dragă"

Aşa a intrat între marii scriitori. A fost adoptată imediat. Ea, o elevă, cea mai tânără colaboratoare a unei gazete unde scriau toţi "greii" literaturii... Nu puteai spune că era frumoasă. Şi nici nu-i păsa de cum arată. Gândul ei era doar la Top, aşa cum începuse să-i spună lui Topârceanu. El o vizita tot mai des, îi trimitea scrisori, bile­ţele, desene amuzante... Făceau farse criti­cilor, schimbând între ei semnăturile textelor pu­bli­cate. "La puţin timp după ce l-am cu­nos­cut, a venit la mine cu trei poezioare. «Tran­scrie-le, te rog, iscăleşte-le «Otilia Cazimir» şi trimite-le la Viaţa Românească. Nu-i decât o glumă, un simplu amuzament. Ai să vezi!...»". Chiar celebra prefaţă a lui Topâr­ceanu la "Neamul Şoimăreştilor" a fost, de fapt, scrisă tot de Otilia Cazimir. Se jucau. Mai ales el. Ea l-a urmat la facultatea de filosofie şi litere, însă Top era preocupat şi de altele. De inginerie şi locomotive. De geologie. De fotografie, de meşterit manual jucării şi lucruşoare mici. Colecţiona puşti şi timbre, voia să inventeze un "cinematograf în relief"... Mergea în Parcul Copou şi urmă­rea cu lupa viaţa gâzelor, ore în şir... Aşa a scris multe poezii despre vie­ţuitoare: privin­du-le cu lupa. Ea îi lua noti­ţele de la cursuri, de la bibliotecă. El venea în Universitate mai mult ca să o vadă pe ea. O desena, îi scria versuri. "M-am uitat pe foaia de hârtie din faţa lui", îşi amintea Otilia zilele când stu­diau amândoi în bibliotecă. "Sus, o carica­tură a profesorului Fedeleş, mai jos un desen în creion - profilul meu aplecat asupra căr­ţii - şi dedesubt, câteva cuvinte: «Tu, cea din urmă, tu, cea mai dragă...»".
Topârceanu venise la Iaşi cu gândul să stea doar câteva zile şi a rămas 25 de ani. Căsătoria cu Victoria Iuga s-a destrămat, dar poetul şi-a ajutat copilul cu bani. N-a mai putut părăsi Iaşul, care-l ţinea ca-ntr-o vrajă. Aici şi-a schim­­bat complet felul de-a scrie. Aici a reali­zat partea cea mai valoroasă a operei sale. Lân­gă prie­tenii lui scriitori. Dar mai ales lângă Otilia, de care nu s-a mai despărţit niciodată.

Viena, ultimul vals

Cele două odăi ale casei albe îi sunt închinate lui Topârceanu. Pereţii lor vorbesc mai mult despre el, decât despre Otilia Cazimir. Fotografii originale cu Topârceanu, încă de când era copil. Desenele lui, caricaturile... Portretul Otiliei, cu o tunsoare "bob, a la Greta Garbo" sau autoportrete cu chipu-i deli­cat, efeminat aproape. Scrisorile ei către el le-a ars, chiar în ziua când Topârceanu a murit. Ale lui le-a păstrat. "Nu pot să spun că nu mi-i tare urât fără tine, totul e pustiu aici", îi scria, într-o epistolă din 25 noiembrie 1934, pe când poeta era plecată pentru doar câteva zile la mânăstirea Agapia. Nu putea fără ea, fără s-o ştie în căsuţa cea albă, cu tufe de liliac. Cu toate astea, ieşenii rareori i-au văzut împreună. Plecau amân­doi cu trăsura, pe dea­lu­rile Iaşilor sau pe la mânăs­tiri... Nu se ţineau de mână, dar simţeai că sunt fericiţi. Relaţia lor a fost discre­tă, fiindcă To­pâr­ceanu a reuşit să divorţeze oficial doar foarte târziu. "Nu ştiu dacă i-am vă­zut de două ori împreună pe stra­dă", îşi amintea poetul De­mos­tene Botez. "Parcă totul n-ar fi fost decât o poezie, într-un de­cor ireal, dintr-o via­ţă care nu se desfăşura pe pă­mânt. Când îi întâlnea cineva, aveau senzaţia că privirea ace­luia îi răneşte şi simţeau gân­durile lui ascunse, ca o ofensă...".
Încă de foarte tânăr, boala a început să-l mistuie pe Topâr­cea­nu. Aproape zece ani a su­portat dureri ce reveneau me­reu, continuând totuşi să scrie. În ultimii cinci, s-a mutat într-o căsuţă minusculă, din curtea lui De­mostene Botez, dorind să fie singur, să nu-i facă şi pe alţii părtaşi la sufe­rinţele sale. De Crăciun, când Sadoveanu a venit să-l vadă, era de nerecunoscut. Slăbit, desfigurat. Poetul şi-a acoperit faţa cu palmele, să nu i se vadă lacrimile. Nu suporta să fie compătimit. Dar Otilia nu l-a lăsat. Şi-a neglijat scrisul, s-a străduit să-i fie alături."După plecarea ta, mi-a fost foarte rău. Am avut noaptea tem­pe­ratură mare, dureri, mă sufo­cam... Vânt. Singu­ră­tate mare...". Frânturile acestor scrisori ale lui sunt din anul 1934. La începutul lui '37, durerile deve­niseră insuportabile. Injecţiile cu apă distilată pe care i le făceau medicii deveniseră inutile. Într-o seară, Otilia l-a găsit în faţa unui Larousse deschis la cuvintele "ciroză" şi "cancer". Pe o hârtie, notase simptomele celor două boli. În acea seară, s-au hotărât să plece amândoi la Viena. Banii i-au obţi­nut de la prietenul lor, Mihail Sado­veanu. Pe 25 februarie 1937, Topârceanu şi Otilia Cazimir tre­ceau frontiera pe la vama Curtici. A fost singura călătorie pe care au făcut-o împreună peste hotare. Viena, un vis al lor vechi, care venise mult prea târziu. Dar luna aceea a fost de neuitat, descri­să pe larg în scrisorile amândurora. Au stat la hote­lul numit "Schweizerhof", pentru prima dată doar ei amândoi, feriţi de orice bârfă a lumii. Poetul gă­sea puterea să facă haz pe seama renumiţilor medici vienezi, ce nu reuşeau să-i stabilizeze ciroza hepa­tică, deşi avea dureri inumane şi devenise atât de slab, încât nu mai reuşea să se ţină singur pe pi­cioare. Şi totuşi, într-o seară, au dansat vals. Ea, ţinându-l în braţe ca pe-un copil ce abia învaţă să meargă... Şi-au făcut planuri amândoi să se căsă­to­rească, să nu se mai despartă nicicând...

"Cui te las?"

Întoarcerii de la Viena, Topârceanu nu i-a mai supravieţuit decât o lună şi şapte zile. Otilia a stat lângă el, clipă de clipă. În zilele de dina­intea sfâr­şitului, poetul îi repeta me­reu: "N-aş fi vrut să te las aşa..." "Cui te las?.." Acasă la ea, întins pe divanul violet, îi spunea Otiliei lui să-nchidă fereastra, căci nu poate muri din cauza mires­mei florilor de liliac... "Cu puţin înainte de a cădea în comă, mi-a vorbit câteva ore în şir, de cu seară şi până la ora 23 de noapte", scria poeta pe 6 martie 1937. "Era prea slab ca să-l mai înţeleg ce spune. Îşi fă­cea testamentul ver­bal. Cu mâna în mâna lui fierbinte şi uscată, l-am ascultat. (...) Avea ochii mari, arşi şi speriaţi. (...) La urmă, după ce mi-a spus tot ce, desigur de multă vreme, se pregătise să-mi încredinţeze, a închis ochii, mi-a pus pe umăr un braţ subţire ca de copil, înspăimântător de fier­binte, şi a încheiat: «Şi acuma, hai!...»".
George Topârceanu s-a stins pe 7 mai 1937, la ora 1 şi jumătate după amiază. Otilia mer­gea des la mormântul lui. Vorbea cu "Top", îi punea mereu la picioare florile de Nu mă uita care-i plăceau atât de mult... "Demult s-a statornicit în mine obiceiul de a-i spune ce îmi spuneam, pe vremuri, doar mie. Chiar dacă aş putea uita, nu vreau să uit", mărturisea poe­ta cu puţin înainte de a muri, la rându-i. Nu se odihnea, scria numai noap­tea. Ziua încerca să se gospo­dărească singură, asemeni unei călugăriţe si­hăs­trite. Vorbea cu florile, cu căţeii şi pisicile ei... Cu copilaşii ciufuliţi din mahala... Şi iarăşi scria. "Astă noapte n-am dormit deloc. Am umblat prin casă", scria cu trei zile înainte de sfârşit. "Când mă culc, încep durerile coro­nariene, tusea dureroasă care mă doboară... " "Da, mi-ar plă­cea o ca­să caldă, o mână prie­tenă [...] mi-ar plăcea să am cui zâmbi, să nu mă mai bată atâta grijile şi neca­zurile. Oare n-am muncit destul?". Dorinţa de a fi înmormântată lân­gă Topâr­ceanu nu i-a fost ascul­tată. Bârfele lumii au urmat-o şi în moar­te. Au în­gropat-o de­parte, în cimitirul "Eter­nita­tea", departe, dar sub florile su­telor de mâini de copii care i-au acoperit pământul proaspăt, în acea dimi­neaţă de iunie.


Pentru documentarea acestui mate­rial, am folo­sit cărţile lui George Sanda, închinate Otiliei Cazi­mir. Reporterul mulţumeşte doamnei Indira Spăta­ru, inimoasa muzeografă care îngrijeşte casa me­mo­rială a poetei. De 15 ani, la interval de câteva zile, Indira aşază în castronelul de porţelen de la intrare alte şi alte mere roşii-roşii.