- Venind la întâlnirea cu tine, am văzut, într-o curte, primul cireş înflorit. Şi mi-am amintit că mi-ai spus, cândva, că primăvara este anotimpul tău preferat. Anul ăsta cum o aştepţi?
- Ei, tot veselă şi senină, cum îmi stă în fire. Păstrez tradiţia! (râde) Dar nu neapărat fiindcă-mi propun, ci... aşa cum înfloreşte întreaga natură, aşa îmi înfloreşte şi mie în inimă o stare de bine. Şi parcă şi gândesc altfel: mai limpede, mai cu soare... În plus, cum să nu-mi placă primăvara, când ziua mea de naştere e sub zodia ei? Abia ce a trecut de câteva zile...
- Nu simţi că primăverile încep să se adauge? Cu trecerea timpului, mai ales în cazul femeilor, ziua de naştere nu prea mai e considerată un motiv de bucurie...
- Că-ncepi să-ţi numeri ridurile! (râde) Dar, la drept vorbind, ce contează asta?! Ceea ce contează e percepţia ta interioară despre tine însăţi, cum te vezi şi te simţi tu pe tine. Iar o percepţie interioară pozitivă vine din cum lucrezi tu cu tine, din grija pe care ţi-o porţi, din atenţia pe care o dai lucrurilor care te bucură şi pe care e bine să ţi le oferi. Dacă îţi place să joci, atunci să cauţi să joci, dacă-ţi place să citeşti, atunci să citeşti, dacă-ţi place să faci sport, atunci să faci sport etc. Şi-apoi, eu preţuiesc mult etapele astea prin care trecem pe parcursul vieţii. Normal că simt, şi eu, schimbările care survin inevitabil - că încep să-mi apară riduri, că trebuie să depun mai mult efort ca la 20 de ani ca să-mi menţin tonusul fizic -, dar le văd rostul: pierzi ceva şi câştigi altceva. Îmi place enorm când văd femei mature, de peste 40 de ani, care continuă să ţină la ele într-un mod foarte elegant, care îşi îngrijesc şi spiritul, şi trupul. Femeile astea radiază într-un fel anume, pentru că, în fond, eleganţa nu ţine de socoteala anilor, ci ţine de lumina interioară, ţine de bunul gust... E un pachet complet! Deci, cum spuneam, pe mine povestea asta cu trecerea anilor chiar nu mă apasă. Maturitatea pe care o conţin acum, venită din experienţele acumulate, îmi dă mai multă linişte. Care-mi şi susţine lumea interioară, acea lume care, în cazul meu, e aceeaşi de când aveam 6 ani. Atunci, la 6 ani, ţin minte c-am avut aşa, o senzaţie despre mine însămi, m-am văzut pe mine în lume, a fost un soi de proiecţie a mea în contextul lumii, or, senzaţia aia o am şi acum, nu s-a schimbat nimic. S-au schimbat factori externi, s-au schimbat lucruri exterioare, dar nu s-a schimbat percepţia mea despre mine. Esenţa mea a rămas aceeaşi.
"Sunt printre ultimele mame integrate în gaşca puştilor!"
Cu băietii ei, Luca şi Saşa
- Cu siguranţă! E o combinaţie fericită între felul meu de-a fi, interior, şi copilăria cu care mă infuzează ei. Pentru că sunt încă foarte prezentă alături de ei, inclusiv la distracţii. Încă ieşim cu bicicletele împreună, inclusiv cu gaşca lor, sau mergem tot aşa, cu toată gaşca, la Starbucks... Sunt printre ultimele mame care au rămas integrate în gaşca puştilor! Încă mai păzesc puţin, să văd cum se-ntâmplă lucrurile, cum îşi câştigă ei independenţa. (râde) Dar nu fac asta impunându-le prezenţa mea cu forţa, nu sunt părintele care stă moţ lângă copii. Din contră! Uite, acum câteva zile, chiar le-am zis: "Mamă, da' nu vă e ruşine că sunt şi eu cu voi?" Iar reacţia lor a fost: "Nu! Cum?! Stai cu noi!" Şi nici prietenii lor nu au replici de genul "Aoleu, ai venit cu mama?!". Sigur că, la un moment dat, vor vrea să se desprindă de mine, dar deocamdată încă le face plăcere să mă aibă cu ei. Şi, evident, că şi mie asta îmi face foarte bine!
- De obicei, când vine vorba de copii, întrebarea care i se pune părintelui se referă la ce îi înveţi tu pe ei, dar eu aş vrea să ştiu ce te-au învăţat ei, Luca şi Saşa, pe tine?
- O mulţime de lucruri! Dar, poate mai presus de orice, Luca şi Saşa m-au învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată - sentimentul ăsta a fost pentru mine o revelaţie. Altfel... sunt atâtea momentele în care învăţ de la ei, sunt atâtea momentele în care, dincolo de faptul că-i iubesc, îi şi admir - pentru personalitatea lor, pentru felul în care sunt ca oameni! Observ cum cresc, observ cum iau ei contact cu lumea şi, pentru că eu n-am de unde să ştiu ce îi marchează realmente - mereu mă simt, în preajma lor, ca şi cum aş păşi pe ceva foarte firav, mi-e teamă să nu strivesc ceva în ei. Sunt uimită de felul în care gândesc, în care mai ajung la câte-o concluzie - mă trezesc deseori spunându-mi, în minte, "Dumnezeule, dar ce a zis el acum e foarte matur!". Plus că e foarte interesantă lumea asta pe care o alcătuiesc ei, ca gemeni. Nu sunt identici, n-au nici personalităţi identice, dar ei, împreună, alcătuiesc o lume de sine stătătoare - în care remarc o comunicare aparte.
"Copiii vin întotdeauna cu un grad mai mare de deşteptăciune decât părinţii"
Cu Alina Grigore, iniţiatoarea "Şcolii de actorie InLight"
- Cred că da! De-altfel, lucrurile astea se moştenesc direct - ca o avere în bani. (râde) Amândoi sunt buni pe actorie şi au şi jucat deja - au făcut şi scurtmetraj, au apărut şi în episoade de serial, şi în reclame... Bine, dacă mă întrebi pe mine, eu n-aş vrea ca băieţii mei să devină actori. E un drum destul de greu şi de complicat. Dar, pe de altă parte, şi alte drumuri sunt grele şi complicate, deci... cum or vrea! Nu-i forţez în nicio direcţie.
- Te temi de viitor, de societatea în care îţi vor creşte copiii? Multă lume se plânge că mersul lumii devine din ce în ce mai înfricoşător şi mai lipsit de repere.
- Într-adevăr, evoluţia lumii a căpătat o viteză extraordinară, iar tehnologia aproape că stă să ne-nghită. Şi-atunci, totul ţine de cum ne adaptăm şi de ce alegem pentru noi înşine. Eu, din punctul ăsta de vedere, sunt norocoasă, fiindcă meseria mea mă fereşte de foarte multe lucruri acute ale prezentului. Când eşti într-un domeniu în care creezi, trăieşti în lumea aia. Ceea ce te apără, cumva, de exterior. Pe de altă parte, sigur, există şi rolul civic al omului care creează, iar rolul ăsta te scoate în exterior. Pentru că tu, la un moment dat, poţi să devii un model în societate, prin lucrurile în care crezi, prin cauzele pe care le susţii, prin atitudini. În meseria asta, a mea, trăieşti într-un soi de bulă, dar nici ignorant nu poţi să fii. Iar când faci pasul în exterior, evident că trebuie - revin de unde am plecat - să vezi cât de bine poţi să te adaptezi la rapiditatea asta, care a pus stăpânire pe tot şi pe toate. În ceea ce-i priveşte pe copiii mei, sunt convinsă că ei au capacitatea să facă faţă mersului lumii, fiindcă adaptabilitatea e o lege a firii. Singurul lucru pe care eu pot să-l fac, ca părinte, ca să-i ajut, este să le explic ce şi cum şi de ce se întâmplă. Asta până când situaţia se va inversa şi-mi vor explica ei mie. Bine, la drept vorbind, eu nefiind o persoană tocmai tehnică, Luca şi Saşa deja au început să mă înveţe lucruri sau să mă ajute cu lucruri care ţin de calculator, de smartphone... (râde) Ştiu că o să vină momentul în care ei or să spună "Mama e depăşită!", e inevitabil şi natural. Eu, una, cred că întotdeauna copiii vin cu un grad mai ridicat de deşteptăciune decât părinţii.
"În actorie suntem mulţi pe acelaşi loc"
La premiile Gopo
- Când lucrez, cu tihnă şi optimism. Iubesc foarte tare meseria asta şi când lucrez sunt foarte, foarte fericită. Vezi, eu sunt o fire prietenoasă, curioasă şi optimistă, deci, tind să relaţionez bine cu oamenii. Şi apoi, vorba lui Andi Vasluianu: "Relaţia mea cu regizorul e filmul." Punct. Cred că dacă toţi am lucra constant, şi lumea noastră ar fi destul de în pace. Însă ideea e că, în meseria asta, suntem mulţi pe acelaşi loc, concurăm mulţi pe locuri puţine. Deci, trebuie să reuşeşti să-ţi găseşti un reper, ceva după care să te ghidezi: pentru mine, prioritar este să-mi fac bine treaba pe care o am de făcut. Reperul meu e raportul meu cu mine - cât vreau eu să progresez în meserie, în ceea ce priveşte aptitudinile, abilităţile...
- Concurenţa despre care ai vorbit ţi se pare a fi mai curând pozitivă sau mai curând negativă?
- Cu ceva timp în urmă, am avut vreo câţiva ani greuşori: nu ştiu cum s-a întâmplat, dar în perioada aia am lucrat mai puţin decât fusesem obişnuită. Simţeam că era ceva care nu se lega. Eram ca un schior care tot coboară pe pantă până când am ajuns la bază. Şi când am ajuns la bază, mi-am dat seama că aveam doar două posibilităţi. Prima, să rămân acolo, tristă, blazată şi deznădăjduită. Sincer, am fost şi în postura în care să gândesc "Da' poate n-o să mi se mai întâmple niciodată! Poate n-o să mai fac niciodată ceva care să-mi placă, ceva ce-mi doresc!" - o postură deloc comodă. Eram nefericită, frustrată... Şi mai exista şi o a doua posibilitate: să mă salt cumva din starea aia şi să încep să urc din nou panta. Ceea ce am şi făcut. Însă cred că perioada aia de deznădejde în care m-am îndoit puţin de drumul meu mi-a prins bine, pentru că doar trecând prin ea am putut să învăţ cum să mă construiesc mai bine şi cum să vorbesc mai bine despre mine - dovadă că, ulterior, am ajuns în nişte proiecte artistice de suflet, care, cumva, chiar despre mine vorbeau. Nu despre datele vieţii mele de zi cu zi, ci despre mine, ca fiinţă. Aşadar, ca să răspund la întrebarea ta, ideea de concurenţă eu am scos-o din ecuaţie, fiindcă ea mi se pare că e în relaţie directă cu încrâncenarea, iar eu nu-mi mai privesc meseria cu încrâncenare. În mine s-a produs o schimbare, care m-a făcut să înţeleg că viaţa e, de fapt, mai amplă de-atât. Eu fiind o fire ambiţioasă - ţine cont! (râde)
- Ambiţia a fost cea care te-a ajutat să-ncepi să urci din nou panta?
- Cred că da. Pentru că talentul e doar una dintre componentele acestui drum. Ştiu oameni talentaţi, dar care s-au pierdut în timp. Deci, ambiţia contează şi ea foarte mult pe drumul ăsta. Ca să ai constanţă şi coerenţă în meserie.
- Şi celelalte componente ale succesului, în meseria ta, care sunt?
- Cred că esenţial e şi pariul pe care-l faci tu cu tine: să vrei să evoluezi, să creşti în meserie. Fără să te mai preocupe ce şi cum şi cât fac alţii. Asta, apropo şi de concurenţă. De pildă, eu, dacă văd o actriţă care a făcut un rol bun, mă bucur şi o iau ca exemplu. Cred că e nevoie să laşi gunoiul deoparte, pentru că răscolitul prin gunoi iroseşte multă energie. Şi - uite, că m-ai întrebat înainte ce m-a ajutat să-ncep să urc din nou panta - importantă, pentru mine, e şi ideea că mai am ceva de învăţat - asta e o constantă în viaţa mea profesională. Mereu găsesc că mai am şi asta de învăţat, şi aia, şi ailaltă...
"Am tot timpul ceva de învăţat"
Ioana Flora şi Adrian Văncică în scurtmetrajul "Cadoul de Craciun" (Foto: Sorin Stuparu)
- Elevii mei de la "InLight" sunt un caz foarte special, fiindcă ei au cu totul alte meserii, la care sunt foarte buni, dar vor să crească, să evolueze şi într-un alt fel, pornind tocmai de la ideea că mai am ceva de învăţat. Iar forma asta de dezvoltare personală şi-o împlinesc învăţând "alfabetul" actoriei, dobândind şi nişte abilităţi actoriceşti. Or, mie mi se pare fantastic să-i văd că, pe lângă toate celelalte atribute ale lor, au şi talent actoricesc autentic. Uite, în perioada asta, suntem chiar în prag de premieră cu un spectacol la care lucrăm de ceva timp şi, la fiecare repetiţie, conştientizez ce mult au crescut oamenii ăştia, de la momentul la care au venit la "InLight", şi până acum. Diferenţa dintre ei şi un student la actorie în an terminal e chiar foarte mică! Elevii mei reuşesc să facă, pe scenă, nişte lucruri de mare fineţe, foarte frumoase.
- De fapt, cum ai ajuns în postura de profesor?
- Alina Grigore, iniţiatoarea şcolii "InLight", şi cu mine, ne ştim de foarte mulţi ani. Eu o admir pentru talentul ei de actriţă, de scriitoare, de regizoare, dar şi pentru proiectul ăsta, cu şcoala, la care a muncit şi munceşte foarte mult, şi, uite-aşa, de-a lungul timpului, am tot discutat despre "In Light", ea m-a mai invitat şi la nişte Q&A-uri (dialoguri) cu elevii, am făcut parte şi din juriul Festivalului Pieselor Imperfecte, festivalul elevilor "InLight", astfel că, în clipa în care m-a întrebat dacă n-aş vrea să mă implic mai mult, şi ca profesor, am răspuns fără să clipesc: "Cum să nu?! Normal!"
- Te simţi bine în rolul de pedagog?
- Da, pentru că mi-a dezvoltat o altă latură, în sensul că nu mai gândesc doar pentru mine, pentru rolurile pe care le fac eu, ci gândesc şi cum să transmit altora ceea ce ştiu eu în meserie. Din dorinţa asta, de împărtăşire cu alţi oameni, s-a născut şi cel mai recent succes al Alinei şi, în secundar, şi al meu: faptul că am reuşit să convingem compania teatrală americană "Second City", cea mai mare şi mai bună şcoală de improvizaţie din lume, să vină pentru prima dată în Europa şi să susţină la noi, la "InLight", un curs intensiv de 3 zile! Pentru noi, asta înseamnă foarte mult, prin prisma a ceea ce poate să ofere această şcoală, care există în Chicago din 1959 şi care a "produs" foarte multe nume mari: Bill Murray, John Belushi, Martin Short etc. Cred că e o oportunitate fantastică, atât pentru elevii noştri, dar şi pentru colegii noştri, actori profesionişti, pentru oricine e interesat să descopere o altă metodă teatrală şi să lucreze în cadrul unui workshop de o asemenea talie.
- Care sunt proiectele tale de top în primăvara aceasta?
- Sunt în pragul unor filmări, la un lungmetraj al Ruxandrei Ghiţescu, despre care discutăm de vreun an sau chiar doi - deci abia aştept să ne apucăm de treabă. În teatru joc în cele două spectacole pe care le-am făcut anul trecut: "Mult zgomot pentru nimic", de la Teatrul de Comedie, în regia lui Andrei Şerban (o întâmplare mult aşteptată de mine, pentru că îmi doream foarte mult să mai lucrez cu domnul Andrei Şerban, după experienţa avută cu un an înainte, la Academia de vară a dânsului). Şi în "Neverland", în regia Iuliei Rugină, un one woman show multimedia, pe care l-am gândit împreună, fiindcă, după ce am lucrat la filmul "Breaking News", am constatat că am devenit prietene atât de bune, încât ne-am dorit să mai facem un proiect împreună.
Vârf de frumuseţe, la 40 de ani
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
