De 12 ani în Mefisto
- Ofelia, să începem cu teatrul, profesia pe care o duci, cu tenacitate, spre desăvârşire. Care sunt ultimele noutăţi?
- Cea mai nouă şi bună veste este că am început să le predau actorie studenţilor de anul întâi, şi asta îmi place foarte mult. Am mai avut nişte tentative, dar mi s-a părut prematur, nu mă simţeam suficient de pregătită, dar de data aceasta am o promoţie cap-coadă, iar studenţii sunt nişte tineri foarte talentaţi. Tot noutate este şi faptul că la Teatrul "Radu Stanca" soţii Andrei şi Andreea Grosu vor monta "Cui i-e frică de Virginia Woolf?", cu mine în rolul principal. Dar am mereu o strângere de inimă când e vorba să spun ceva despre proiectele viitoare. Un spectacol este un lucru atât de fragil, încât mi-e şi frică să vorbesc înainte să se întâmple. Prefer să povestesc după premieră.
- Tu unde ai terminat facultatea?
- Eu am terminat la Cluj, la clasa lui Marius Bodochi. Am fost ultima lui promoţie, pentru că imediat după ce am terminat noi, s-a mutat la Bucureşti.
- A fost pentru tine o presiune să joci un rol atât de important ca Mefisto la o vârstă atât de tânără şi în compania unui actor de talia regretatului Ilie Gheorghe?
- Tocmai că nu. Silviu Purcărete are un talent deosebit de a-şi minimaliza importanţa, de a se retrage cumva în plan secund, de a se arăta mereu mirat şi surprins. Aşa era şi domnul Ilie Gheorghe. Şi aveau grijă să mă plaseze într-un spaţiu confortabil, în care să nu simt nici că trebuie să demonstrez ceva, nici că am de recuperat vreun handicap de vârstă sau de experienţă. Gândurile de genul ăsta m-ar fi bruiat şi m-ar fi proiectat în afara spectacolului, m-aş fi privit cu ochii altora, dar nu a fost cazul. Nimic nu mi-a tulburat concentrarea la rol. Ei doi au avut grijă să nu dezvolt complexe inutile. Lucrul la spectacol a mers într-un mod foarte natural şi organic. Aşa că, deşi diferenţa de calibru dintre mine şi Ilie Gheorghe era evidentă pentru toată lumea, în timpul lucrului eu nu am simţit-o.
- Joci rolul Mefisto de aproape 12 ani, un timp în care, obligatoriu, te-ai maturizat. S-a îmbogăţit şi personajul?
- E un rol suficient de dificil cât să trebuiască să lucrez continuu la el. E chiar o mare şansă să pot să joc un rol aşa o perioadă lungă de timp, eu să mă modific, să cresc şi să simt cum rolul creşte cu mine. Sigur că odată cu vîrsta şi cu experienţa, experienţa de viaţă, nu doar cea artistică, vine şi o altă înţelegere. Acum pot să îi descopăr valenţe noi personajului. Orice rol e viu şi se modifică seară de seară. Cu atât mai mult îşi shimbă consistenţa un rol jucat timp de aproape 12 ani.
- Te copleşeşte şi fizic un astfel de rol?
- Da, şi Mefisto, şi toate celelalte roluri dificile care mie îmi plac atât de mult îmi provoacă insomnii. Nu pot dormi noaptea dinaintea spectacolului şi nici în cea de după, pentru că personajul continuă să trăiască în tine, chiar şi după căderea cortinei. Pentru un rol te modifici mental şi fizic, ajungi un tot organic cu personajul şi osmoza nu se poate termina când s-a încheiat spectacolul.
Viaţa cu Sofia
Cu fetiţa ei, Sofia
- Nu, fetiţa mea şi-a găsit locul în viaţa mea, pur şi simplu. E adevărat, totuşi, că dacă înainte de apariţia ei eram mai haplea, în ceea ce priveşte profesia, jucam orice, indiferent ce personaj sau ce spectacol, eu voiam să joc tot, să îmi simt sufletul şi mintea ocupate, acum prefer să asimilez şi când dau totul pentru un rol, acela să însemne cu adevărat ceva. Sunt mult mai atentă la calitate şi mai puţin la numărul de roluri. Înainte de Sofia, mă aruncam în orice rol, dar acum am realizat că toată arderea aceea, tot ce consumi atunci când construieşti un personaj necesită timp şi că e mult mai bine să fac un rol aşa cum trebuie, chiar dacă mai rar. Acum prefer să am mai puţine proiecte, dar să fie bune. Cred că, de fapt, schimbarea mea nu a venit odată cu Sofia, ci odată cu maturizarea mea firească. Domnul Purcărete îmi spusese demult că eu sunt cam bulimică în ceea ce priveşte teatrul, că vreau tot şi dintr-odată şi că asta nu e bine. Înainte chiar voiam să joc în tot. Dacă se făcea un spectacol la noi la teatru şi nu eram distribuită, mă deprimam groaznic, îmi umpleam repede timpul cu altceva, acum am înţeles că e foarte important să faci pauze, să dai voie sufletului şi trupului să îşi revină.
- Oricum, toţi regizorii care vin să monteze la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu te vor pe tine în distribuţie. Ai învăţat să spui şi "nu"?
- Mai degrabă se zice pentru mine "nu". Dar deciziile manageriale în privinţa asta au fost de cele mai multe ori bune. Foarte rar s-a întâmplat ca să fi dorit să fiu într-un proiect în care se spusese "nu" pentru mine, pe linie managerială. După ce trece primul val de emoţie, realizez, gândind la rece, că e mai bine pentru mine să lucrez în mai puţine proiecte. Acum sunt şi foarte ocupată, pentru că îmi pregătesc doctoratul, citesc mult, mă pregătesc pentru cursurile pe care le ţin la studenţi, iar ziua nu are totuşi decât 24 de ore.
"În film mai am foarte multe lucruri de învăţat. În teatru mă simt mult mai liberă"
Premiul "Gopo"
- Şi da, şi nu. Sunt conştientă că în film mai am foarte multe lucruri de învăţat. În teatru mă simt mult mai liberă. Deja, tot ce ţine de meserie în teatru am asimilat, e ca o a doua natură, în film, în schimb, sunt multe lucruri pe care nu le ştiu şi din cauza asta nu mă simt pe platou în largul meu, aşa cum mă simt pe scenă. Dar îmi place filmul foarte mult şi sper să mai fac.
- Te-a bătut vreodată gândul să te muţi la Bucureşti?
- A fost o perioadă în care nu eram mulţumită cu mine. Simţeam că vreau să se schimbe ceva. Nu era neapărat gândul să vin la Bucureşti, dar voiam o schimbare, nu era un gând concret, ci mai degrabă o căutare. "Ce aş putea să fac ca să îmi împrospătez cariera?". Mi-ar plăcea, de pildă, să joc cu parteneri noi. Şi acum, după ce am avut ocazia să lucrez cu Miklos Bacs la "Faust" (l-a înlocuit pe regretatul Ilie Gheorghe), am simţit că parcă m-am redescoperit. Simt periodic nevoia să mai schimb aerul. E adevărat că la Bucureşti sunt mult mai multe şanse dacă vrei să faci film. Realist vorbind, când fac un casting, regizorii de film iau în primul rând actorii din Bucureşti, pentru că le sunt mai la îndemână. Iar în Bucureşti sunt foarte, foarte mulţi actori, unii dintre ei chiar foarte buni. De-abia după ce îi epuizează pe ei îşi mai aruncă regizorii ochii şi în teatrele din provincie. E de înţeles.
"Sibiul s-a potrivit perfect pe structura mea"
Genială în rolul "Faust"
- Da, sigur. Mi-aş dori foarte tare să mă întâlnesc din nou cu Alexandru Dabija care e un regizor minunat. În general, în munca alături de un regizor foarte mare, descoperi lucruri nebănuite în tine şi asta e ceea ce visează orice actor: să se depăşească pe sine, să ajungă în locuri noi sau pe drumuri nebătute. Mi-aş dori să îl reîntâlnesc şi pe Radu Afrim, cu care am lucrat în studenţie. Apoi, când a venit el la Sibiu, eu eram gravidă, chiar urma să nasc atunci când scotea premiera, aşa că nu am intrat în proiect. Nu a fost să fie, din păcate, deşi tare mult îl aşteptasem. Îi apreciam foarte mult imaginaţia încă de pe când era student. E un artist care debordează de talent. Are şi o zonă poetică şi mult umor. Îmi place foarte, foarte mult.
- Peste zece ani unde te vezi? Tot la Sibiu?
- Habar n-am. Nici măcar nu-mi propusesem să stau atât de mult timp aici. Am crezut că o să stau un an-doi şi pe urmă gata, dar Sibiul s-a potrivit perfect pe structura mea, e ceea ce mi-am dorit: un loc unde pot să cresc profesional şi unde să am linişte în viaţa personală. Aici oamenii sunt delicaţi, nu mă simt agresată în niciun fel. Nu se intră în intimitatea mea şi asta îmi convine foarte mult. Şi, efectiv, îmi place oraşul şi îmi plac împrejurimile lui.
Foto: TNRS/Adi Bulboacă, Sebastian Marcovici, Agerpres
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
