Interviu cu CLAUDIU TÂRZIU, pe marginea ultimului său volum, "Cei 13 care m-au salvat"

Cristian Curte
La sfârșitul anului trecut, colegul nostru Claudiu Târziu și-a lansat cea de-a doua carte, "Cei 13 care m-au salvat" (Ed. Rost, București, 2018), închinată unor personalități ale rezistenței anticomuniste, care l-au influențat decisiv în parcursul său biografic. Vo­lumul a fost foar­te bine pri­mit de pu­blic, și deja adună cronici favo­ra­bile din partea criti­ci­lor literari. În dia­logul de mai jos, ne spune ce anume l-a determinat să scrie a­ceastă carte și cine sunt cei cărora le-a dedi­cat-o, așa cum sp­une, ca pe "o reve­rență și o măr­turisire".

O școală a excelenței românești

- Claudiu, am par­curs cartea ta, fără să o las din mână. M-au im­pre­sionat toți oa­me­nii despre care vor­bești în ea. De unii știam, de alții nu. Ma­joritatea lor sunt nu­me grele, care nu mai au nevoie de pre­zen­tare, ca mitropolitul Bar­tolomeu Anania, pă­­rintele Gheorghe Cal­­ciu, părintele Ius­tin Pâr­vu, Ion Gavrilă Ogoranu. Alții sunt com­plet ne­cunoscuți, ca Ioan Belciu, Petru Velescu sau Gheor­ghe Grigoraș. De ce ai ales să scrii des­pre aceștia și de ce te-ai oprit la 13?

- E adevărat că puteam să scot un volum cu 50 sau 100 de personalități ale rezistenței anti­co­mu­niste, pentru că am avut șansa de a-i întâlni pe mulți dintre cei care alcătuiesc un adevărat panteon al demnității românești, dovedită sub teroarea co­munistă. M-am oprit la aceștia 13, pentru că, din­colo de acest criteriu al demnității plătite cu sânge, de la ei am început să cunosc adevărata istorie a ro­mânilor și să găsesc în ea temeiuri reale de mândrie și speranță, de la ei am învățat cum să citesc rea­litatea printr-o grilă a valorilor perene, datorită lor m-am întors la credință, de ei mă leagă o prie­tenie care trece din viața de aici în cea de dincolo. De altfel, cultul prieteniei - plătit de unii dintre eroii mei cu ani grei de închisoare sub comunism - tot de la ei l-am deprins. Pe scurt, așa cum am spus și în prefață, acești oameni sunt exemplari pentru o școală a excelenței românești, în care nu intră oricine și pe care nu o absolvă toți cei care au trecut prin ea. Cei 13 din carte mi-au fost și îmi sunt re­pere de viață, chiar dacă unii s-au mutat la Domnul. Iată, așadar, argumentele care m-au deter­minat să-i propun drept repere și noilor generații.

"Era firesc ca ei să ajungă eroi, martiri și sfinți"

- Cartea este alcătuită din evocări, docu­mentare și interviuri. În dialoguri ai reușit să intri în tainițele vieții eroilor tăi și să scoți la iveală umanul, dramatismul grelelor încercări, dar și umorul, care nu i-a părăsit nicicând pe nici unul, motivațiile adânci ale luptei lor - lucruri la care, în general, jurnaliștii interesați de feno­menul rezistenței anticomuniste nu ajung. Cum ai reușit să pătrunzi în intimitatea lor?

- Fiind prieteni, am avut și îndrăzneala de a pune întrebări mai delicate și puterea de convin­gere de a-i face să intre într-un registru sau altul. Dincolo de dramatismul luptei lor anticomuniste, am încercat să relev partea ferme­că­toa­re a fiecă­ruia, care mi i-a apropiat și mi i-a făcut men­tori. Desigur, n-am neglijat nici partea spec­taculoasă a de­venirii lor. De pildă, unii dintre ei au sfidat moar­tea în repetate rânduri, precum Ion Ga­vrilă Ogo­ranu, liderul unui longeviv grup de rezistență ar­mată din Făgăraș, scrii­torul Marcel Petrișor, care a și primit o condamnare la moarte, sau Vasile J. Ia­mandi, care a luptat cu co­muniștii până în In­do­china, ca soldat în Legiu­nea Stră­ină. Demersul meu nu ur­mărește să facă să pă­lească efi­gii­le lor de eroi, martiri și, în ca­zul unora, de sfinți (mă gân­desc la avva Iustin și la părintele Calciu), ci să demons­treze că era firesc ca ei să ajungă eroi, mar­tiri și sfinți, având în vedere ca­li­tățile sufletești și inte­lec­tuale cu care au fost în­zestrați și prin­cipiile care le-au călăuzit viețile. Prin extensie, există posibi­li­tatea ca și alți oa­meni do­tați ast­fel și ghidați de aceleași valori și principii să le calce pe urme. Iar noi avem datoria de a-i ajuta pe aceștia să-și găsească pu­te­rea de a merge pe acest drum, inclusiv prin pu­bli­carea unor cărți ca aceasta despre care vor­bim.

"Nu poți fi creștin, fără să-ți asumi crucea"

- Ai motivat titlul cărții prin faptul că "Cei 13 care te-au salvat" te-au întors cu fața la Dum­ne­zeu, că te-au readus în Biserică. Ești moldo­vean și nu cred că aceștia 13 sunt singurii oameni cre­dincioși pe care i-ai întâlnit. Ce-au avut ei în plus de te-au convins de adevărul și frumusețea orto­doxiei?

- N-aș putea pune degetul pe ceva anume care m-a convins. Felul în care își trăiau viața era pil­duitor. Faptul că nu exista nici o fisură între ceea ce "predicau" și ceea ce făceau mi-a arătat că sunt au­tentici, că încarnează adevărul, și m-a împins să le urmez. Știind prin ce-au trecut și cât au suferit, m-aș fi așteptat să nu aibă, de pildă, puterea iertării, dar ei o do­vedeau din plin, cu o generozitate ieșită din comun. De asemenea, mă așteptam să fie, dacă nu răzbunători, măcar încrâncenați, dar priveau inclusiv tre­cutul lor dramatic cu mult umor. Erau ca­pabili să rememoreze, în hohote de râs, epi­soade dintre cele mai crunte. De exemplu, redau în carte felul în care se amuzau părintele Calciu și d-l Mar­cel Petrișor, de pariurile pe care le puneau, pe când se aflau în aceeași celulă, privitoare la câte lovituri de vână de bou la tălpi rezistă fără să țipe. Pentru că aveau o detașare dată de credință, nu de distanța în timp față de suferințe. Ei știau că au pătimit cu un rost, că jertfa lor contează în veșnicie și că pot râde de spaimele lor de odinioară. Înțelegeau că nu poți fi creștin fără să-ți asumi crucea, și nu doar sim­bolic, ci până la ultimele consecințe, care în­sem­nau torturi inimaginabile, care i-au schilodit, și chiar moartea. Și mai râdeau cu poftă de bucuria că au reușit să depășească toate acestea fără să ab­jure de la crezul lor creștin și de la credința lor în neamul românesc.

- În carte vorbești numai despre bărbați, nu există nici o singură femeie, de ce?

- Am cunoscut și foste deținute politic re­marcabile. Dar, pe de o parte, ele nu au prea fost în prim-planul acestei înfruntări colosale dintre Bine și Rău, care în istorie s-a concretizat într-un război contra comunismului, inclusiv armat. Pe de altă parte, nici una dintre aceste mari doamne ale rezistenței anticomuniste n-a avut un rol formator asupra mea. Altfel, câteva îmi sunt prietene și as­tăzi.

- La sfârșit, te rog să răspunzi, pe cât posibil, cu un singur cuvânt la câteva întrebări care să esențializeze cartea ta și viziunea care o animă.

- De acord.

- Ce virtute te-a impresionat cel mai mult la acești oa­meni?

- Onoarea.

- De ce păcat nu-i crezi capabili?

- De minciună.

- Ce sfânt pre­feri?

- Sfântul Apostol Pavel.

- Ce perso­na­li­tate te-a marcat cel mai mult?

- Mitropolitul Bar­tolomeu Anania.

- Ce admiri mai mult la un bărbat?

- Curajul.

- Iar la o femeie?

- Cumpătarea.

- De ce te temi cel mai mult?

- De lași.

- Pe cine ai vrea să ai alături în ultimele clipe ale vieții?

- Familia.