IOANA FLORA - "Îmi place enorm când văd femei de peste 40 de ani, care continuă să țină la ele în mod elegant"

"Maturitatea îmi dă multă liniște"

- Venind la întâlnirea cu tine, am văzut, în­tr-o curte, primul cireș înflorit. Și mi-am amin­tit că mi-ai spus, cândva, că primăvara este ano­timpul tău preferat. Anul ăsta cum o aștepți?

- Ei, tot veselă și senină, cum îmi stă în fire. Păstrez tradiția! (râde) Dar nu neapărat fi­ind­că-mi propun, ci... așa cum înflorește întreaga natură, așa îmi înflorește și mie în inimă o stare de bine. Și parcă și gân­desc altfel: mai limpede, mai cu soare... În plus, cum să nu-mi placă pri­mă­va­ra, când ziua mea de naș­tere e sub zodia ei? Abia ce a trecut de câteva zi­le...

- Nu simți că pri­mă­verile încep să se ada­u­ge? Cu trecerea tim­pu­lui, mai ales în cazul fe­meilor, ziua de naștere nu prea mai e considerată un motiv de bucurie...

- Că-ncepi să-ți numeri ridurile! (râde) Dar, la drept vorbind, ce contează asta?! Ceea ce con­tează e percepția ta interioară despre tine însăți, cum te vezi și te simți tu pe tine. Iar o percepție interioară pozitivă vine din cum lucrezi tu cu tine, din grija pe care ți-o porți, din atenția pe care o dai lucrurilor care te bucură și pe care e bine să ți le oferi. Dacă îți place să joci, atunci să cauți să joci, dacă-ți place să citești, atunci să citești, dacă-ți place să faci sport, atunci să faci sport etc. Și-apoi, eu prețuiesc mult etapele astea prin care trecem pe parcursul vieții. Normal că simt, și eu, schimbările care survin inevitabil - că încep să-mi apară riduri, că trebuie să depun mai mult efort ca la 20 de ani ca să-mi mențin tonusul fi­zic -, dar le văd rostul: pierzi ceva și câștigi alt­ceva. Îmi place enorm când văd femei mature, de peste 40 de ani, care continuă să țină la ele într-un mod foarte elegant, care își îngrijesc și spi­ri­tul, și trupul. Femeile astea radiază într-un fel anu­me, pentru că, în fond, eleganța nu ține de soco­teala anilor, ci ține de lumina interioară, ține de bunul gust... E un pachet complet! Deci, cum spuneam, pe mine povestea asta cu trecerea anilor chiar nu mă apasă. Maturitatea pe care o conțin acum, venită din experiențele acumulate, îmi dă mai multă liniște. Care-mi și susține lumea interioară, acea lume care, în cazul meu, e aceeași de când aveam 6 ani. Atunci, la 6 ani, țin minte c-am avut așa, o senzație despre mine însămi, m-am văzut pe mine în lume, a fost un soi de proiecție a mea în contextul lumii, or, senzația aia o am și acum, nu s-a schim­bat nimic. S-au schimbat factori externi, s-au schimbat lu­cruri exterioare, dar nu s-a schimbat per­cep­ția mea des­pre mine. Esența mea a ră­mas aceeași.

"Sunt printre ultimele mame integrate în gașca puștilor!"

- Ai doi băieți în vârstă de 11 ani. Ești pre­gătită să le împărtășești vârsta?

- Cu siguranță! E o combinație fericită între felul meu de-a fi, interior, și copilăria cu care mă in­fuzează ei. Pentru că sunt încă foarte prezentă ală­turi de ei, inclusiv la dis­tracții. Încă ieșim cu bicicletele împreună, in­clu­siv cu gașca lor, sau mergem tot așa, cu toată gașca, la Starbucks... Sunt printre ultimele ma­me care au rămas in­tegrate în gașca puștilor! Încă mai pă­zesc puțin, să văd cum se-ntâmplă lu­crurile, cum își câștigă ei indepen­den­ța. (râde) Dar nu fac asta impunându-le prezența mea cu forța, nu sunt pă­rintele care stă moț lângă copii. Din contră! Uite, acum câteva zile, chiar le-am zis: "Mamă, da' nu vă e rușine că sunt și eu cu voi?" Iar reacția lor a fost: "Nu! Cum?! Stai cu noi!" Și nici prietenii lor nu au replici de genul "Aoleu, ai venit cu ma­ma?!". Sigur că, la un moment dat, vor vrea să se desprindă de mine, dar deocamdată încă le face plăcere să mă aibă cu ei. Și, evident, că și mie asta îmi face foarte bine!

- De obicei, când vine vorba de copii, întrebarea care i se pune părintelui se referă la ce îi înveți tu pe ei, dar eu aș vrea să știu ce te-au în­vățat ei, Luca și Sașa, pe tine?

- O mulțime de lucruri! Dar, poate mai presus de orice, Luca și Sașa m-au în­vă­țat ce înseamnă iubirea necon­dițio­na­tă - senti­mentul ăs­ta a fost pentru mine o revelație. Alt­fel... sunt atâtea momen­tele în care învăț de la ei, sunt atâtea mo­mentele în care, din­colo de faptul că-i iubesc, îi și admir - pentru personalitatea lor, pentru felul în care sunt ca oameni! Observ cum cresc, observ cum iau ei contact cu lumea și, pen­tru că eu n-am de unde să știu ce îi marchează realmente - mereu mă simt, în preajma lor, ca și cum aș păși pe ceva foarte firav, mi-e teamă să nu strivesc ceva în ei. Sunt uimită de felul în care gândesc, în care mai ajung la câte-o concluzie - mă trezesc deseori spunându-mi, în minte, "Dum­nezeule, dar ce a zis el acum e foarte matur!". Plus că e foarte interesantă lumea asta pe care o al­cătuiesc ei, ca gemeni. Nu sunt identici, n-au nici personalități identice, dar ei, împreună, alcă­tuiesc o lume de sine stătătoare - în care remarc o comunicare aparte.

"Copiii vin întotdeauna cu un grad mai mare de deșteptăciune decât părinții"

- Au și aplecări artistice, asemenea pă­rin­ților?

- Cred că da! De-altfel, lucrurile astea se moștenesc direct - ca o avere în bani. (râde) Amândoi sunt buni pe actorie și au și jucat deja - au făcut și scurtmetraj, au apărut și în episoade de serial, și în reclame... Bine, dacă mă întrebi pe mine, eu n-aș vrea ca băieții mei să devină actori. E un drum destul de greu și de complicat. Dar, pe de altă parte, și alte drumuri sunt grele și complicate, deci... cum or vrea! Nu-i forțez în nicio direcție.

- Te temi de viitor, de societatea în care îți vor crește copiii? Multă lume se plânge că mer­sul lumii devine din ce în ce mai înfricoșător și mai lipsit de repere.

- Într-adevăr, evoluția lumii a căpătat o viteză extraordinară, iar tehnologia aproape că stă să ne-nghită. Și-atunci, totul ține de cum ne adaptăm și de ce alegem pentru noi înșine. Eu, din punctul ăsta de vedere, sunt norocoasă, fiindcă meseria mea mă ferește de foarte multe lucruri acute ale prezentului. Când ești într-un domeniu în care creezi, trăiești în lumea aia. Ceea ce te apără, cumva, de exterior. Pe de altă par­te, sigur, există și ro­lul civic al omului care creează, iar rolul ăsta te scoate în exterior. Pentru că tu, la un moment dat, poți să devii un model în societate, prin lu­cru­rile în care crezi, prin cauzele pe care le susții, prin ati­tudini. În meseria asta, a mea, trăiești într-un soi de bulă, dar nici ignorant nu poți să fii. Iar când faci pasul în exterior, evident că trebuie - revin de unde am ple­cat - să vezi cât de bi­ne poți să te adaptezi la rapiditatea asta, care a pus stăpânire pe tot și pe toate. În ceea ce-i privește pe copiii mei, sunt convinsă că ei au capacitatea să facă față mersului lumii, fiindcă adaptabilitatea e o lege a firii. Singurul lucru pe care eu pot să-l fac, ca părinte, ca să-i ajut, este să le explic ce și cum și de ce se întâmplă. Asta până când situația se va in­versa și-mi vor explica ei mie. Bine, la drept vor­bind, eu nefiind o persoană tocmai tehnică, Luca și Sașa deja au început să mă învețe lucruri sau să mă ajute cu lucruri care țin de calculator, de smartphone... (râde) Știu că o să vină mo­men­­tul în care ei or să spună "Mama e depă­șită!", e inevitabil și natural. Eu, una, cred că în­totdeauna copiii vin cu un grad mai ridicat de deșteptăciune decât părinții.

"În actorie suntem mulți pe același loc"

- Să vorbim și despre actorie: cum îți mai privești azi profesia?

- Când lucrez, cu tihnă și optimism. Iubesc foarte tare meseria asta și când lucrez sunt foarte, foarte fericită. Vezi, eu sunt o fire prietenoasă, curioasă și optimistă, deci, tind să relaționez bine cu oamenii. Și apoi, vorba lui Andi Vasluianu: "Relația mea cu regizorul e filmul." Punct. Cred că dacă toți am lucra constant, și lumea noastră ar fi destul de în pace. Însă ideea e că, în meseria asta, suntem mulți pe același loc, concurăm mulți pe locuri puține. Deci, trebuie să reușești să-ți găsești un reper, ceva după care să te ghidezi: pentru mine, prioritar este să-mi fac bine treaba pe care o am de făcut. Reperul meu e raportul meu cu mine - cât vreau eu să progresez în meserie, în ceea ce privește aptitudinile, abi­li­tățile...

- Concurența despre care ai vorbit ți se pare a fi mai curând pozitivă sau mai curând ne­gativă?

- Cu ceva timp în urmă, am avut vreo câțiva ani greușori: nu știu cum s-a întâmplat, dar în perioada aia am lu­crat mai puțin decât fu­sesem obișnuită. Sim­țeam că era ceva care nu se lega. Eram ca un schior care tot coboară pe pan­tă până când am ajuns la bază. Și când am ajuns la bază, mi-am dat sea­ma că a­veam doar două posi­bilități. Prima, să rămân acolo, tristă, blazată și dez­nă­dăj­duită. Sincer, am fost și în postura în ca­re să gândesc "Da' poa­­te n-o să mi se mai în­tâmple niciodată! Poa­te n-o să mai fac ni­cio­dată ceva care să-mi placă, ceva ce-mi do­resc!" - o postură de­loc como­dă. Eram ne­fericită, frustrată... Și mai exista și o a doua posibilitate: să mă salt cumva din starea aia și să încep să urc din nou panta. Ceea ce am și făcut. Însă cred că pe­rioada aia de deznă­dej­de în care m-am îndoit puțin de drumul meu mi-a prins bine, pentru că doar trecând prin ea am putut să învăț cum să mă construiesc mai bine și cum să vorbesc mai bine despre mine - dovadă că, ulterior, am ajuns în niște proiecte artistice de suflet, care, cumva, chiar despre mine vorbeau. Nu despre datele vieții mele de zi cu zi, ci despre mine, ca ființă. Așadar, ca să răspund la întreba­rea ta, ideea de concurență eu am scos-o din ecu­a­ție, fiindcă ea mi se pare că e în relație directă cu încrânce­narea, iar eu nu-mi mai privesc me­seria cu în­crâncenare. În mine s-a produs o schim­bare, care m-a făcut să înțeleg că viața e, de fapt, mai amplă de-atât. Eu fiind o fire ambițioasă - ține cont! (râde)

- Ambiția a fost cea care te-a ajutat să-ncepi să urci din nou panta?

- Cred că da. Pentru că talentul e doar una dintre componentele acestui drum. Știu oameni talentați, dar care s-au pierdut în timp. Deci, ambiția contează și ea foarte mult pe drumul ăsta. Ca să ai constanță și coerență în meserie.

- Și celelalte componente ale succesului, în meseria ta, care sunt?

- Cred că esențial e și pariul pe care-l faci tu cu tine: să vrei să evoluezi, să crești în meserie. Fără să te mai preocupe ce și cum și cât fac alții. Asta, apropo și de concurență. De pildă, eu, dacă văd o actriță care a făcut un rol bun, mă bucur și o iau ca exemplu. Cred că e nevoie să lași gu­noiul deoparte, pentru că răscolitul prin gunoi irosește multă energie. Și - uite, că m-ai întrebat înainte ce m-a ajutat să-ncep să urc din nou panta - importantă, pentru mine, e și ideea că mai am ceva de învățat - asta e o constantă în viața mea profesională. Mereu găsesc că mai am și asta de învățat, și aia, și ailaltă...

"Am tot timpul ceva de învățat"

- Spune-ne ceva și despre elevii tăi de la "Școala de Actorie InLight"?

- Elevii mei de la "InLight" sunt un caz foarte special, fiindcă ei au cu totul alte meserii, la care sunt foarte buni, dar vor să crească, să evolueze și într-un alt fel, pornind tocmai de la ideea că mai am ceva de învățat. Iar forma asta de dez­vol­tare personală și-o împlinesc învățând "alfa­betul" actoriei, dobândind și niște abilități acto­ricești. Or, mie mi se pare fantastic să-i văd că, pe lângă toate celelalte atribute ale lor, au și talent ac­to­ricesc autentic. Uite, în perioada asta, sun­tem chiar în prag de premieră cu un spec­tacol la care lu­crăm de ceva timp și, la fie­care repe­tiție, con­ști­entizez ce mult au crescut oamenii ăș­tia, de la mo­mentul la care au venit la "InLight", și până a­cum. Dife­rența din­tre ei și un student la ac­torie în an terminal e chiar foarte mică! Elevii mei reușesc să facă, pe scenă, niște lu­­cruri de mare fi­nețe, foarte frumoase.

- De fapt, cum ai ajuns în postura de profesor?

- Alina Grigore, inițiatoarea școlii "InLight", și cu mine, ne știm de foarte mulți ani. Eu o admir pentru ta­lentul ei de actriță, de scriitoare, de re­gi­zoare, dar și pen­tru proiectul ăsta, cu școala, la care a muncit și muncește foar­te mult, și, uite-așa, de-a lungul tim­pului, am tot dis­cutat despre "In Light", ea m-a mai invitat și la niște Q&A-uri (dialoguri) cu elevii, am făcut parte și din juriul Festi­va­lu­lui Pie­selor Imperfecte, festivalul elevilor "InLight", astfel că, în clipa în care m-a întrebat dacă n-aș vrea să mă implic mai mult, și ca pro­fesor, am răspuns fără să clipesc: "Cum să nu?! Normal!"

- Te simți bine în rolul de pedagog?

- Da, pentru că mi-a dezvoltat o altă latură, în sensul că nu mai gândesc doar pentru mine, pentru rolurile pe care le fac eu, ci gândesc și cum să transmit altora ceea ce știu eu în me­serie. Din dorința asta, de împărtășire cu alți oa­meni, s-a născut și cel mai recent succes al Alinei și, în secundar, și al meu: faptul că am reușit să convingem compania teatrală americană "Se­cond City", cea mai mare și mai bună școală de improvizație din lume, să vină pentru prima dată în Europa și să susțină la noi, la "InLight", un curs intensiv de 3 zile! Pentru noi, asta înseamnă foarte mult, prin prisma a ceea ce poate să ofere această școală, care există în Chicago din 1959 și care a "produs" foarte multe nume mari: Bill Murray, John Belushi, Martin Short etc. Cred că e o oportunitate fantastică, atât pentru elevii noș­tri, dar și pentru colegii noștri, actori profesio­niști, pentru oricine e interesat să descopere o altă metodă teatrală și să lucreze în cadrul unui workshop de o asemenea talie.

- Care sunt proiectele tale de top în primă­vara aceasta?

- Sunt în pragul unor filmări, la un lung­metraj al Ruxandrei Ghițescu, despre care dis­cu­­tăm de vreun an sau chiar doi - deci abia aș­tept să ne apucăm de treabă. În teatru joc în cele do­uă spectacole pe care le-am făcut anul trecut: "Mult zgomot pentru nimic", de la Teatrul de Comedie, în regia lui Andrei Șerban (o întâm­plare mult așteptată de mine, pentru că îmi do­ream foarte mult să mai lucrez cu domnul Andrei Șerban, după experiența avută cu un an înainte, la Academia de vară a dânsului). Și în "Never­land", în regia Iuliei Rugină, un one woman show multimedia, pe care l-am gândit împreună, fiindcă, după ce am lucrat la filmul "Breaking News", am constatat că am devenit prietene atât de bune, încât ne-am dorit să mai facem un proiect împreună. Și-atunci Iulia a zis "Hai, că scriu eu un monolog pentru tine" și de-aici am țesut spectacolul. (râde) "Neverland" (se joacă acum la Centrul Replika) e un proiect de suflet, la care țin foarte mult, care vorbește despre gene­rația Peter Pan, despre lucruri ireversibile... E parcursul unei femei, de la 16 la 43 de ani, în România din perioada 1992-2018, dar cu foarte multe implicări sociale. În ceea ce privește fil­mul, tot anul trecut am jucat în scurtmetrajul "Cadoul de Crăciun", în regia lui Bogdan Mu­re­șanu, film care a câștigat marele premiu al juriului la cel mai prestigios festival de scurt­me­traje din lume, "Clermont-Ferrand", care e pro­pus la "Oscar" și la "European Film Awards" și, în urmă cu foarte puțin timp, a luat și premiul "Gopo" pentru cel mai bun scurtmetraj. De ase­menea, am mai jucat și rolurile principale din do­uă lungmetraje, "Zavera", în regia lui Andrei Gruzsniczki, și "Început", în regia lui Răz­van Să­vescu. Aștept cu ne­răb­dare și cu multă bucurie ambele pre­miere, care vor avea loc anul ăsta.