Vila Constantin Bosianu

- Ne e greu să credem că odinioară, partea de Bucureşti de la gara Filaret în jos era cultivată cu viţă-de-vie. Hărţile vechi şi stampele de epocă arată că, într-adevăr, pe arii largi, se întindeau viile unor bucureşteni şi ale mânăstirilor de la marginea oraşului. A dispărut cu totul acea mică podgorie. În locul unde se coceau strugurii pe arac, s-a întins oraşul cu case şi blocuri. Din lumea viti-vinicolă a rămas numai un nume de stradă, şoseaua Viilor, iar în apropiere a fost amenajat Parcul Carol I -

Student la Paris

Strada Cuţiul de argint este, pe cea mai mare porţiune a ei, dreaptă chiar ca o lamă de cuţit. Pe o parte, se află un cartier de case şi vile, cu grădini în­guste, emanând aerul unui Bucureşti idilic, iar pe cealaltă parte, dincolo de gard, e pădurea parcului Carol I, care ascunde case de epocă. Intru pe o alee şi resimt imediat mirosul de pământ reavăn şi de frunze uscate. Printre arbori, zăresc o vilă stranie, cu turn. A fost casa lui Constantin Bosianu, con­siderat cel mai mare juristconsult din secolul XIX. Fiu al unui boier, paharnicul Andrei Bosianu, cu proprietăţi prin această parte de oraş (în vremea aceea, aici era o periferie), Constantin a ajuns elev al Liceului Sfântul Sava, al cărui sediu se afla în zona unde a fost construită, mai târziu, Univer­si­tatea. Se afla, mai exact, unde se întinde acum pavajul piaţetei din faţa Universităţii. Născut în 10 februarie 1815, Constantin l-a avut, probabil, profesor pe Ion Heliade Rădulescu, cărturarul re­vo­luţionar care făcea furori cu ideile sale de refor­mare a limbii şi scrierii româneşti, dar şi a învă­ţământului public. Tânărul Bosianu, deşi fiu de bo­ier, nu dispunea de banii pe care alte beizadele îi vân­turau pe distracţii. Sau poate voia să fie inde­pendent, după moda apuseană, să nu depindă cu totul de averea familiei. Iată-l, aşadar, angajat în administraţia publică, contabil, apoi şef de birou şi şef în Departamentul Finanţelor. Învăţa astfel, din interior, cum funcţionează instituţiile statului, cine le populează şi ce năravuri au funcţionarii. Cunoaş­tere pe viu a unor realităţi administrative care-i va folosi mai târziu, când se va implica în politică şi va ajunge să deţină funcţii înalte în statul român. Deocamdată, iată-l făcându-şi bagajele şi pornind spre Anvers şi Paris, ca beneficiar al unei burse care-l va ajuta să-şi termine studiile, la capătul că­rora va obţine o licenţă în Litere, la Sorbona (1844) şi doctoratul în Drept, în 1851.

Un jurist pentru unire

În acele timpuri, tinerii care studiau în Occident nu râvneau, ca astăzi, să rămână în vreo capitală apu­seană şi să se chivernisească acolo. Îşi terminau studiile şi se întorceau în ţară, unde puneau umărul pentru modernizarea vieţii publice. După scutu­rarea de domniile fanariote, românii din cele două principate resimţeau un suflu de viaţă nouă şi îşi doreau să fie mai aproape de Europa decât de Ori­ent, chiar dacă politic se aflau încă sub suze­ra­ni­ta­tea Imperiului Otoman. În subteran, plini de ideile progresiste căpătate în Occident, mai cu seamă la Paris, tinerii activau pentru schimbarea modelului de civilizaţie oriental cu unul occidental, afirmând în această mişcare,caracterul naţional, românesc. Erau multe de făcut, iar Constantin Bosianu, chiar dacă mai discret, uneori în mare secret, s-a numărat printre progresiştii care luptau pentru o naţiune ro­mânească puternică. Bosianu era liberal şi unionist, unul dintre cei mai fervenţi unionişti români. A fost foarte apropiat de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a susţinut să ajungă domn al celor două principate şi să realizeze unirea din 1859. Până atunci, însă, având în bagaje diploma şi titlul de doctor în Drept la Paris, Bosianu nu a ezitat să îşi ia pe umeri res­pon­sabilităţi pedagogice, politice şi administrative. Mai întâi, a fost profesor de Drept roman la liceul Sfântul Sava, al cărui elev eminent fusese. Ba mai mult, a ajuns chiar director al prestigiosului liceu bucu­reştean. Apoi a fost conferenţiar de conta­bi­li­tate la Şcoala Cen­tra­lă de Agricultură şi di­rec­tor al Departa­men­tului Dreptăţii. În 1857, iată-l secre­tar al Divanului ad-hoc al Ţării Ro­mâ­neşti şi vi­cepre­şe­din­te al Co­mitetului Cen­tral al Unirii. După Unire, a ajuns jude­cător la Înal­ta Curte de Jus­tiţie. Pentru nu­mai şase luni, a fost prim-ministru, între 26 ia­nuarie şi 14 iu­nie 1865, urmân­du-i în funcţie lui Mihail Ko­gălniceanu care îşi dă­duse demisia. A fost deputat, senator, preşedinte al Se­na­tului, primar al Bucu­reştiului (pentru nu­mai două săptămâni), ministru al Interne­lor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice. În 1879, a fost ales membru al Aca­de­miei Române. Ca ju­rist, a contribuit la re­dactarea legii rurale şi a instrucţiunii publice, două legi fundamentale pe care a fost construită Româ­nia modernă. În analele parlamentare ale vremii, îl re­găsim pe Bosianu pledând pentru acordarea ne­con­diţionată a cetăţeniei române etnicilor români veniţi din Transilvania: "Atunci când suntem în faţa unui român, nu mai putem să-l întrebăm ce servicii a făcut; însuşi calitatea lui de român îi dă dreptul de a fi dis­pensat de stagiu. Ia­tă dar spiritul Cons­tituţiei [...]; când suntem în faţa unui român [...] trebuie să-i dăm indigenatul fiindcă el este deja român". În timpul când s-a aflat la conducerea Sena­tu­lui, a fost mo­di­ficată Constituţia din 1866, astfel în­cât să aibă dreptul să solicite cetăţe­nia română şi per­soanele care nu e­rau de religie creş­tină, decizie favorabilă locuitorilor israeliţi care voiau să se naturalizeze în România independentă.

Vila din pădure

Unul dintre motivele pentru care l-ar fi invidiat contemporanii ar fi fost acela că după 1859 Cons­tantin Bosianu a locuit într-o casă superbă, cu o ar­hi­tectură care ieşea din normele vremii, aşezată într-un loc pi­toresc, între ar­bo­rii şi viile Fila­re­tului. O casă cu turn, de unde se vedea în depărtare, peste case scunde şi turle de bi­serici, centrul Bucu­reştiului, deseori în­văluit în pâcla ri­di­cată din apele Dâm­boviţei. Terenul îl moştenise proba­bil de la tatăl său. Lu­crările au început în 1853, la doi ani du­pă ce devenise doc­tor în Drept la Paris. Şapte ani le-a luat zi­darilor să ridice casa, urmând, se pa­re, planurile arhitec­tului Luigi Lipizer, care a mai proiectat, printre altele, şi clă­direa din strada Dio­nisie Lupu cunos­cută astăzi sub de­nu­mirea de "Casa Universitarilor". Li­pi­zer sosise în Bucureşti din Imperiul Habsburgic, fiind de origine dalmată. Proprietar al unei case în stil neogotic, cum puţine erau în oraş în vremea aceea, Bosianu s-a mutat aici trăind o viaţă pa­triar­hală, în marginea Bucureştiului, bucurându-se de reputaţia de cel mai competent juristconsult român şi de respectul datorat înaltelor funcţii de­ţinute în mediile universitare şi politice. Biografii susţin că în anii premergători Unirii, însuşi Ale­xandru Ioan Cuza s-ar fi ascuns în casa lui Bo­sianu, păzit de arnăuţi, ca să facă planuri secrete pentru schim­ba­rea ordinii politice. Constantin Bosianu a murit în 1882, iar după moartea sa, casa a intrat în proprie­tatea Institutului Naţional de Meteorologie, înfiin­ţat de brăileanul Ştefan Hepites.Partea aceasta de Bucureşti a fost profund transformată în secolul XX. Mai întâi a fost ame­najat Parcul Carol I. A fost construit în apropiere un Palat al Artelor, amenajat apoi ca Muzeu Mi­litar. În timpul comunismului, clădirea a fost de­mo­lată, iar în locul ei a fost ridicat Mausoleul Eroilor. Casa Bosianu este închisă pen­tru publicul larg. Ne rămâne să o privim de departe, cu tot aerul ei enigmatic, o casă locuită odinioară de un celebru profesor de Drept roman, a cărui viaţă a rămas la fel de enigmatică.


Foto: Gheorghe Chelu, DREAMSTIME (1)