Efectul pervers

Atunci când o acţiune generează un efect neaş­teptat, acesta este denumit efect pervers.

În zadar în­cearcă iniţiatorul acţiunii să îşi atingă obiectivul fixat, dacă, atunci când a lansat-o, nu a luat în calcul toate con­textele în care ea se desfăşoară. Efectul pervers este cu atât mai dur cu cât cei care îşi propun ceva sunt ferm con­vinşi că au asigurate condiţiile şi metodele de realizare integrală a acelui "ceva", într-un mediu pe care cred că îl controlează total.
În viaţa noastră politică, alianţa la putere, PSD-ALDE, sprijinită de UDMR, a ajuns, în ultima vreme, să producă în serie efecte perverse, la mai toate transpunerile în fapte ale propriilor decizii. Majoritatea parlamentară, dobândită la alegerile de acum doi ani şi jumătate, le-a dat liderilor acestei grupări sentimentul puterii absolute, al supunerii necondiţionate a realităţii faţă de aspiraţiile şi dorinţele lor. Sloganul involuntar "pentru că putem!" este dovada irefutabilă a credinţei lor că pot înfăptui tot ce îşi propun, că - de îndată ce s-au instalat la putere - totul le este per­mis. Liderii PSD-ALDE au comis, însă, chiar din primul moment al revenirii lor la guvernare, o eroare funda­men­tală. Suportul recuceririi puterii, programul de guvernare, anunţa altceva decât ceea ce au început să facă după preluarea administraţiei naţionale. Gruparea PSD-ALDE şi-a dezvăluit adevăratul scop imediat ce şi-a instalat dem­nitarii la Palatul Victoria. Măririle de salarii şi pensii, dar şi marile proiecte de infrastructură promise au fost, în fapt, acoperiri propagandistice pentru ţelul ei real: supu­nerea Justiţiei independente şi "albirea" juridică a ma­jorităţii liderilor (în frunte cu tandemul conducător, Drag­nea-Tăriceanu), implicaţi în afaceri de corupţie. Adoptarea "noaptea, ca hoţii" a OUG 13 a pus rapid în lumină diferenţa dintre promisiunile "de campanie", dina­intea alegerilor, şi obiectivul real urmărit (cel al stăpânirii totale a statului). O acţiune bazată pe minciună nu putea să nu genereze efecte perverse.
Marile manifestaţii ale societăţii civile, reacţiile critice ale organismelor internaţionale din care România face parte, atenţionările venite de la partenerii strategici ai ţării au fost consecinţele, neaşteptate pentru guvernanţi, ale prinderii lor "cu ocaua mică". Într-un sistem politic de­mocratic şi liberal, politicienii îşi asumă responsabilitatea pentru acţiunile lor, "greşelile" - intenţionate sau nein­ten­ţionate - fiind amendate de electoratul pe care susţin că-l reprezintă. La "semnalele" date de acesta, de elitele specialiştilor sau ale unor instituţii de profil, "actorii" ajung, de obicei, la corectarea sau chiar abandonarea direcţiilor greşite de acţiune, pentru a evita riscul unui decont grav la viitoarele alegeri. În februarie 2017, alianţa PSD-ALDE a făcut pasul înapoi, părând că, de acum, se va concentra pe problemele rezolvării promisiunilor eco­no­mice din programul de guvernare. Tandemul Dragnea-Tăriceanu a fost conştient mereu că minciuna nu poate continua prea mult. Nu poţi mări excesiv veniturile popu­laţiei, stimulând consumul şi - concomitent - investiţiile în producţie şi infrastructură, fără primejdia unei îndato­rări grave a ţării faţă de instituţiile de creditare interne sau externe. Conducerea PSD-ALDE a mărit salariile şi pen­siile, abandonând cu totul "marile proiecte". Infra­struc­tura din transporturi, învăţământ şi sănătate, a fost lăsată să aştepte, deşi neglijarea ei produce, după cum ştie orice expert în economie, un alt efect pervers, scumpiri şi inflaţie, făcând iluzorie creşterea nominală a veniturilor salariale şi a pensiilor. Toate măsurile luate de guvernarea PSD-ALDE în domeniu au stat sub semnul unui pro­vizorat voit, al amânării inevitabilei scadenţe, pentru că obiectivul real al acţiunii sale a rămas acelaşi, şi anu­me, scăparea liderilor penali de pedepsele date de o Justiţie independentă. De doi ani şi jumătate, guvernele PSD-ALDE s-au preocupat doar formal, cu măsuri diletante şi aiuritoare, de economie, preocuparea lor principală fiind găsirea unor căi legislative şi/sau administrative de su­punere a Justiţiei. Conducătorii PSD-ALDE nu au băgat de seamă că această obstinaţie a făcut şi mai pregnantă min­ciuna din programul de guvernare: "băieţii" nu au vrut binele ţării, ci doar propriul lor bine!
Avansul lent spre blocarea Justiţiei - practicat de unelte "subtile" ca alunecosul Tudorel Toader, ministrul politic de resort - a generat efecte perverse în cascadă, atât în plan economic, cât şi în plan politic, în relaţiile externe ale României. În plan economic, ajunşi la fundul sacului şi la limita de sus a îndatorării financiar-bancare, guvernanţii au trecut la măsuri aberante, ca OUG 114 (ce taxează "lăcomia"), sau aducerea rezervei de aur în ţară (din Banca Angliei), deşi ea garantează creditul pe piaţa financiar-bancară internaţională al României. Atentatul la rezerva valutară a BNR intră şi el în hora expedientelor prin care guvernul vrea să-şi susţină "politicile econo­mice", pe fondul semnelor că ritmul creşterii economiei scade. Este aproape normal, deşi putem să-i spunem efect pervers, faptul că şi în proiectul de buget pentru 2019, guvernanţii nu au prevăzut aproape nimic pentru inves­tiţiile în infrastructură, cu consecinţele amintite mai sus. Preocuparea obsesivă a tandemului Dragnea-Tăricea­nu pentru supunerea politică a Justiţiei a rămas constanta administraţiei PSD-ALDE. În ciuda protestelor societăţii civile, ale instituţiilor de specialitate din sistemul juridic, a criticilor venite de la comisiile de profil şi de la Parla­mentul UE, ministrul Toader, modelul slugii perfecte, a emis, până la urmă, OUG 7, o copie "mai rafinată" a OUG 13, prin care, alături de alte "schimbări", a înfiinţat o Secţie Specială, dependentă de el, de investigaţie a "aba­terilor" magistraţilor. Efectul pervers a fost susţinerea de către Parlamentul de la Bruxelles a Laurei Codruţa Ko­vesi, fosta şefă a DNA, dată afară de la conducerea luptei anticorupţie (la propunerea lui T. Toader) pentru ocu­pa­rea funcţiei de procuror general al UE. Cel poreclit "Slu­gărel" a încercat zadarnic, pe linia propagandei PSD-ist-ALDE-iste, să o blocheze, inclusiv printr-o scrisoare tri­misă la publicaţia Financial Times (de tipul "demas­cărilor" din "Scânteia" comunistă). Cititorii cunosc deja toate "mişcările" guvernanţilor şi le-au descifrat acţiunile propagandistice. Electoratul conştient a ajuns să se întrebe dacă nu cumva gruparea PSD-ALDE nu este "un efect pervers" al moştenirii noastre comuniste. Şi, probabil, va răspunde întrebării prin prezentarea la vot la alegerile ce urmează.