Partidul horelor

Elena P., o cititoare a textului despre hora de altădată, intitulat "Horă în Gorj" (Formula AS nr.1354), ne scrie că îşi aminteşte şi ea de hora din satul ei, aflat în judeţul Argeş, rămasă doar în amintirea celor bătrâni.

Ce e de făcut? "Înfiinţaţi un partid al horei", ne sfă­tuieşte glumind cititoarea. Bine ar fi, doar că sin­gur nu pot înfiinţa "partidul" de care vorbeşte doam­na profesoară; în puterea mea este doar să scriu amintiri. Să rămână pagină tipărită. Bu­nă­oa­ră, despre cum vine primăvara în Gorj. Despre copilăria mea şi a sorei mele, Maria, trecută şi petrecută între dea­luri, lângă Gilort, aproape de moara Cucoanei Oprişescu, naşa mea de botez, nu departe de livada de meri a bo­ierilor, luată cu forţa de gospodăria colectivă şi distrusă în câţiva ani. Aş zice că satul era "vinovat" de minunea co­­pilăriei noastre, satul anilor '60-'70, din secolul trecut. Cum apăreau bozoţeii de sfârşit de februarie, cum se umplea uliţa de chiote. Florile erau sub zăpadă, pe sub merii, pe sub prunii sau pe sub cireşii din grădină. Le gă­seam sub mărul cel dulce, tufă lângă tufă, îngropate sub stratul de nea. Ieşeau la soare nişte flori verzui, mai mari decât ghioceii, cu miros de proaspăt şi de curat. Mămica Elena şi vecinele noastre, mama Anuţa, mama Riţa, ma­ma Veta, tanti Mărioara lui Mirciu, tanti Domnica Pocăi­ta, Mama Anica erau cele dintâi "alese", cărora le ofe­ream bozoţei de Mărţişor. Apoi, în tot cursul lunii, sco­team caprele la pădure, să mănânce muguri şi smocuri de iarbă verde. Mama şi bunicul Ilie tăiau via, noi adunam corzile. Ţin minte că mama ştia să scopească porci, să vin­dece animalele din ogrăzi. O căutau săteni din satele ve­cine, să le salveze vacile şi boii care sângerau... La sfâr­­şitul lui martie şi începutul lui aprilie, când ne pre­găteam de sărbătoarea Paştilor, fiecare îşi dorea să îm­brace ceva nou: un surtuc, o cămaşă, opinci (rareori nişte pantofi), o şapcă ori măcar o curea de pantaloni. În Joia Mare (la noi se numea "Joi Mari"), făceam focul cu boji şi aduceam cănuţe cu vin; puneam scaune împrejurul fo­cului, să vină morţii să bea şi să stea pe scaun... Mama dă­dea pomană, colac şi colivă... Ne strângeam în jurul flă­cărilor, întâi în curte, apoi în capul uliţei, unde aprin­deam focuri şi mai mari, toţi copiii din vecini... Cule­geam bojii uscaţi din timpul săptămânii. Dacă arătura cui­va trecea prin tufele uscate de anul trecut, aveam voie să le adunăm. Mămica făcea gogoşi de post şi pogăci în­tinse în mâini, mari cât tigaia... Pe ele punea magiun sau dul­ceaţă de vişine, de zmeură şi afine de la munte, de la Tata Ion şi Mama Ioana... Cea mai bună era dulceaţa de prune vi­nete, umplute cu sâmburi de nucă... Ca să stea tari, erau ţi­nute un timp în apă de var. Dar despre alduiţii mei bu­ni­ci din Baia de Fier, voi vorbi într-o altă amintire. "Par­tidul horelor", sugerat de distinsa cititoare a revistei noas­tre poate fi, până una alta, un partid de poveşti.