În urmă cu 16 ani, în familia noastră s-au mutat definitiv două fiinţe ca nişte gheme de mohair alb, cu ochi albaştri, iscoditori. Una este Kira, o siameză cu năsuc gri şi ochi ca de peruzea, cu mers elegant şi vorbăreaţă cât zece la un loc. Al doilea este Aris, un motănel birmanez intrigant şi posesiv, care priveşte cruciş. Faptul că erau apropiaţi ca vârstă i-a ajutat să se împrietenească destul de uşor. Zbenguiala lor cu mingiuţele de burete, cu castanele pe care eu le aduceam de-afară, convinsă că absorb energia negativă, cu luptele corp la corp în urma cărora era greu să declari învingătorul, mâţele mele cucereau publicul.
Kira, alintată când Kiruţa, când Kiralina, avea alura unui fotomodel; te cucerea chiar dacă nu erai un împătimit iubitor de animale. Doar când dormea îi tăcea guriţa! Era cumpătată şi delicată, ronţăia bobiţele una câte una, iar alt fel de hrană era adulmecat îndelung. Rareori mânca două-trei bucăţele de pepene galben, câteva feliuţe de roşie; cel mai mult îi plăceau cubuleţele de ananas din sirop. Spre deosebire de ea, Aris e un "maestru" al gusturilor: îi place carnea din mâncarea noastră şi se dă în vânt după cea crudă, dar un lucru îl face unic: când consum fructe, chiar dacă doarme, se trezeşte brusc, miaună şi trebuie să-i fac şi lui porţie: măr, pară, caise, prune, pepene galben şi roşu, portocale, kiwi. A încercat o dată gutuia şi lămâia, dar a renunţat pentru totdeauna. Când mănâncă astfel de delicatesuri, de lăcomie, pupilele îi fug spre rădăcina năsucului şi devine saşiu.
Şi pentru ca pisicile mele să aibă viaţa împlinită, le-am lăsat să devină părinţi. Aşa a adus Kira pe lume patru băieţei. Noi voiam să-i obişnuim într-un culcuş special, dar mama lor îi căra în lada patului, acolo unde îi născuse. Ne-am ataşat foarte mult de pisicuţele noastre!
Cineva a spus că animalele nu au suflet! Nu este adevărat. Dimpotrivă, eu sunt convinsă că animalele au sentimente şi sunt înzestrate şi cu inteligenţă. Când veneam acasă din oraş, Kira şi Aris ne aşteptau la uşă cu ochişori iscoditori, mirosindu-ne, să verifice dacă am alintat alte pisici. Kira ne povestea pe limba ei toate câte s-au petrecut în absenţa noastră şi apoi torcea fericită. Dar au urmat zile grele.
Anul trecut, pe la sfârşitul primăverii, am observat că pisicuţa noastră intra cu capul în uşi şi pereţi. Am dus-o la medic, unde am aflat că făcuse un AVC şi orbise. Nu se mai putea face nimic. Dar oarbă cum era, se orienta la fel de bine ca înainte; ştia unde sunt castronelele cu mâncare şi apă, se ducea pe balcon la tăviţa de nisip. Uneori "cădea la pace" cu Aris şi dormeau împreună, ca pe vremea tinereţii. Dar după Anul Nou, AVC-ul a recidivat şi s-a produs şi un grav blocaj renal. Se chinuia sărăcuţa de Kira să ajungă în locurile cunoscute din casă! Ţi se rupea sufletul de suferinţa ei. Musculatura i s-a contractat, iar maxilarul i s-a încleştat, încât nu mai puteam să-i dăm apă sau lapte cu seringa... Acum, Kira doarme sub arţarul din faţa blocului. Uneori, Aris o cheamă prin casă, plânge şi vine la noi să îl mângâiem. Şi el îi simte absenţa...
Kira a fost ca o adiere de vânt. Ne-a umplut casa şi sufletele cu prezenţa ei. Torcea tot timpul, iar când dormea, visa cu suspine. Ne-a iubit pe cât am iubit-o şi noi. Cred că a fost o pisică cu adevărat fericită!
NICULINA BĂGĂIŢEANU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
