În urmă cu 16 ani, în familia noastră s-au mutat definitiv două ființe ca niște gheme de mohair alb, cu ochi albaștri, iscoditori. Una este Kira, o siameză cu năsuc gri și ochi ca de peruzea, cu mers elegant și vorbăreață cât zece la un loc. Al doilea este Aris, un motănel birmanez intrigant și posesiv, care privește cruciș. Faptul că erau apropiați ca vârstă i-a ajutat să se împrietenească destul de ușor. Zbenguiala lor cu mingiuțele de burete, cu castanele pe care eu le aduceam de-afară, convinsă că absorb energia negativă, cu luptele corp la corp în urma cărora era greu să declari învingătorul, mâțele mele cucereau publicul.
Kira, alintată când Kiruța, când Kiralina, avea alura unui fotomodel; te cucerea chiar dacă nu erai un împătimit iubitor de animale. Doar când dormea îi tăcea gurița! Era cumpătată și delicată, ronțăia bobițele una câte una, iar alt fel de hrană era adulmecat îndelung. Rareori mânca două-trei bucățele de pepene galben, câteva feliuțe de roșie; cel mai mult îi plăceau cubulețele de ananas din sirop. Spre deosebire de ea, Aris e un "maestru" al gusturilor: îi place carnea din mâncarea noastră și se dă în vânt după cea crudă, dar un lucru îl face unic: când consum fructe, chiar dacă doarme, se trezește brusc, miaună și trebuie să-i fac și lui porție: măr, pară, caise, prune, pepene galben și roșu, portocale, kiwi. A încercat o dată gutuia și lămâia, dar a renunțat pentru totdeauna. Când mănâncă astfel de delicatesuri, de lăcomie, pupilele îi fug spre rădăcina năsucului și devine sașiu.
Și pentru ca pisicile mele să aibă viața împlinită, le-am lăsat să devină părinți. Așa a adus Kira pe lume patru băieței. Noi voiam să-i obișnuim într-un culcuș special, dar mama lor îi căra în lada patului, acolo unde îi născuse. Ne-am atașat foarte mult de pisicuțele noastre!
Cineva a spus că animalele nu au suflet! Nu este adevărat. Dimpotrivă, eu sunt convinsă că animalele au sentimente și sunt înzestrate și cu inteligență. Când veneam acasă din oraș, Kira și Aris ne așteptau la ușă cu ochișori iscoditori, mirosindu-ne, să verifice dacă am alintat alte pisici. Kira ne povestea pe limba ei toate câte s-au petrecut în absența noastră și apoi torcea fericită. Dar au urmat zile grele.
Anul trecut, pe la sfârșitul primăverii, am observat că pisicuța noastră intra cu capul în uși și pereți. Am dus-o la medic, unde am aflat că făcuse un AVC și orbise. Nu se mai putea face nimic. Dar oarbă cum era, se orienta la fel de bine ca înainte; știa unde sunt castronelele cu mâncare și apă, se ducea pe balcon la tăvița de nisip. Uneori "cădea la pace" cu Aris și dormeau împreună, ca pe vremea tinereții. Dar după Anul Nou, AVC-ul a recidivat și s-a produs și un grav blocaj renal. Se chinuia sărăcuța de Kira să ajungă în locurile cunoscute din casă! Ți se rupea sufletul de suferința ei. Musculatura i s-a contractat, iar maxilarul i s-a încleștat, încât nu mai puteam să-i dăm apă sau lapte cu seringa... Acum, Kira doarme sub arțarul din fața blocului. Uneori, Aris o cheamă prin casă, plânge și vine la noi să îl mângâiem. Și el îi simte absența...
Kira a fost ca o adiere de vânt. Ne-a umplut casa și sufletele cu prezența ei. Torcea tot timpul, iar când dormea, visa cu suspine. Ne-a iubit pe cât am iubit-o și noi. Cred că a fost o pisică cu adevărat fericită!
NICULINA BĂGĂIȚEANU - București