Câteva edituri românești își onorează blazonul cu serii de autor care ne dau posibilitatea să cunoaștem nu doar titlurile celebre ale unor autori consacrați din literatura lumii, ci ansamblul operei lor care capătă, prin adiționare, alte valențe. E și cazul lui F. Scott Fitzgerald (1896-1940). Deși în timpul vieții n-a figurat pe listele de bestsellers, a avut și are parte de o uriașă glorie postumă: din 1941 și până azi s-au vândut în lume vreo 20 de milioane de exemplare din cărțile lui. Și nu e vorba doar de romane - "Marele Gatsby", "Blândețea nopții", "Dincoace de Paradis", "Cei frumoși și blestemați", "Dragostea ultimului magnat", toate apărute în mai multe ediții și în seria de autor de la Polirom - ci și de volumele de povestiri ce s-au adăugat în ultimul deceniu acestei serii. Cartea pe care vi-o propun azi e traducerea unei ediții profesionist alcătuite de o fitzgeraldiană ce a scos la iveală povestiri și scenarii de film refuzate la vremea lor de la publicare și considerate pierdute. După absolvirea studiilor la Princeton, Scott spera că va putea trăi din scris și a scris fără încetare până la sfârșitul prematur, alternând lucrul la romane cu povestiri pentru diferite publicații, în special "Saturday Evening Post" ce îi plătea 400 de dolari pe bucată. Povestirile au fost principala sa sursă de venit. După căsătoria cu Zelda și nașterea fiicei lor, Scottie, viața pe picior mare pe care cuplul o ducea la Paris, pe Coasta de Azur, la New York îl obligă pe Scott să scrie tot mai multe proze scurte pe gustul publicului din "epoca jazzului", ba chiar să-și vândă talentul confecționând scenarii pentru Hollywood. O face rămânând însă fidel lui însuși până la ultima suflare, căci, așa cum nota în Carnete, nu putea scrie decât despre lucruri "care-i trezeau emoții personale". Chiar și în munca "alimentară" tot mai presantă (îngrijirea în clinici costisitoare a Zeldei, bolnavă de schizofrenie, școala de elită a lui Scottie), reușea, cu o capacitate naturală de a-și fermeca cititorul, să transmită valori în care credea. În ultimul lui an îi scria fiicei: "Nu sunt un mare om, dar mă gândesc uneori că o calitate personală a talentului meu precum și sacrificiile pe care le fac pentru a păstra valorile esențiale au un soi de grandoare epică". Sigur că povestirile și scenariile cuprinse în acest volum (și respinse de editori și producători fiindcă vorbeau despre derive, dezamăgiri, treziri brutale din "visul american", în timp ce publicul voia povești de dragoste cu glamour) vorbesc despre o anumită mentalitate, despre o epocă de la care s-a scurs, iată, un secol. Dar tonul lor aparent frivol e înșelător fiindcă în toate e vorba de fapt despre fragilitatea ființei, despre condiționările exterioare ce-i îngrădesc libertatea, despre angoasă existențială și sensibilitate rănită - teme atemporale, tratate de un stilist rafinat. Fitzgerald are modul lui de a capta emoții și sentimente în fraze ritmate muzical, al căror suflu e întrerupt de momente lirice și surâsuri. Așa că translarea pune probleme care merg dincolo de cuvinte și expresii, spre sensuri și imagini metaforice, spre o muzicalitate evocatoare. Traducerea lui Dan Croitoru e un tur de forță prin echivalările create.