În limba germană există un cântecel pentru copii, care începe aşa: "Totul are un capăt, doar cârnatul are două...". Scopul educativ al acestui cântecel este ca cei mici să se acomodeze cu ideea... că totul are un capăt. În ziua de astăzi nu prea ne place să vorbim despre sfârşitul lucrurilor. Avem un cult pentru tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. În general, avem resurse de a ne hrăni această nevoie de permanenţă şi happy end, chiar dacă hrănim un fals. Din când în când însă, energiile planetare vin să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne facă să ne confruntăm cu sfârşituri, pentru că ideea de "nou început" nu poate coexista cu o poveste nespusă până la capăt. Deci, ar trebui să ne aşteptăm ca situaţii care trenează, probabil, din 2008-2010 încoace, să ajungă la un capăt. Unul singur. De câte ori Saturn se întâlneşte cu Pluton, ceea ce se întâmplă o dată la circa 33 de ani, omenirea trece printr-un moment de bilanţ. Sau, în termeni contabiliceşti, un audit făcut la sânge. Falsurile care s-au perpetuat poate decenii la rând sunt demascate brutal. Atât falsurile exterioare, cele care se ascund în cotloanele diverselor mecanisme ale puterii, cât şi falsurile noastre interioare. Nici amăgirile, nici autoamăgirile nu mai au din ce să se alimenteze. Din această frământare între structuralismul rigid al lui Saturn şi descompunerea iniţiată de Pluton se naşte un proces care va duce omenirea la o răscruce. Acesta va culmina în 2020. La ce să ne aşteptăm?
De ce poartă planetele nume de zei?
Nu era mai simplu să fie numerotate? De exemplu, în ordinea mărimii? Şi cum se face că încă de din vremea vechiului Babilon şi până azi, pe măsură ce s-au descoperit noi planete, în emisfera vestică ele au primit tot nume de zei?
Pentru că era nevoie de un numitor comun, unul pe înţelesul tuturor. Iar ceea ce aveau în comun toţi locuitorii unor ţări era religia. Fiecare om, indiferent în ce colţ al ţării locuia, ştia care sunt zeii lor, ce caracteristici şi atribuţii aveau fiecare şi care era povestea lor. Deci, în momentul în care se adresau lui Marduk, de exemplu (cel pe care astăzi îl numim Jupiter), toţi se adresau celui mai important dintre zei şi îi cunoşteau firea şi faptele eroice care l-au dus în fruntea pantheonului asiro-babilonian. Aceeaşi funcţie a păstrat-o planeta sub numele de Zeus, la greci, şi de Jupiter, la romani. Ambele nume descriu un zeu deopotrivă puternic şi îndurător, în mâinile căruia se afla soarta omenirii. Astăzi îi spunem "marele benefic" şi ştim că prezenţa sa este de bun augur. Dar, pentru că în zilele noastre ne-am cam înstrăinat de lumea zeilor, haideţi să ne aducem aminte de poveştile lor, pentru a înţelege mai bine ce consecinţe vor produce îmbinarea energiilor lui Saturn şi Pluton, începând cu anul acesta.
Saturn - tatăl zeilor, "marele malefic" şi stăpânul karmei
Un lucru de care este bine să ne aducem aminte pentru a înţelege felul în care a ajuns să fie perceput Saturn e faptul că în mintea oamenilor, el a reprezentat până hăt, în 1781, limita absolută a sistemului nostru solar. De la Saturn încolo nu mai era nimic, decât vidul, hăul. Iată de ce negrul, dintre culori, i-a fost atribuit lui. Şi pentru că Saturn guvernează oasele, iar numele său în mitologia greacă, cel de Chronos, înseamnă şi timp (de unde cronometru, cronic, cronologie etc.), imaginea tradiţională a morţii a ajuns să fie, aşa cum o cunoaştem cu toţii, un schelet acoperit cu un văl negru, purtând în mână o coasă, simbol al timpului care seceră toate, atunci când le vine rândul.
Mai e un simbol care-i întăreşte povestea. Saturn guvernează şi pielea, care ne trasează limita corpului şi ne păstrează forma. Iar faptul că din imaginea Doamnei cu coasa lipseşte pielea, înseamnă, simbolic vorbind desigur, că la trecerea dincolo de limita lui Saturn, pielea dispare, intrăm în altă dimensiune a timpului, doar structura lui cine suntem (scheletul) rămâne.
Mai multe scrieri provenite din antichitate vorbesc despre faptul că "înainte de Saturn nu exista timp". Cum adică!? În afara unor oameni de ştiinţă, preocupaţi de fizica cuantică, noi, oamenii de rând, nici nu ne putem imagina o existenţă în afara timpului şi a spaţiului, decât eventual prin prisma unui film de science-fiction. Dar poate o altă poveste, care ni-l descrie pe Saturn/Chronos, ne poate ajuta să desluşim acest mister. Ţineţi-vă bine, pentru că nu este o poveste veselă. Primul stăpân al Cerului este, în mitologia greacă, Ouranos (Uranus). Acesta s-a îndrăgostit de frumoasa Geea (Pământul), cu care a conceput o serie de copii. Geea era fertilă şi doritoare să-şi mulţumească bărbatul, dar Uranus nu a considerat niciodată că vreuna dintre odraslele produse de Geea s-ar fi ridicat la înălţimea aşteptărilor lui. Simţindu-i nemulţumirea, Geea produce copii tot mai puţin frumoşi, iar în momentul în care i-a născut pe hecatonchiri, nişte monştri cu o sută de braţe, Uranus, furios, i-a exilat, împreună cu toate celelalte vlăstare ale sale, în pântecul mamei lor. Grea situaţie. La propriu şi la figurat. Geea era umilită şi nici nu se simţea grozav purtându-şi copiii ferecaţi în adâncurile ei. Şi nici nu avea cui să se plângă, în afara lor. Nu şi-a vărsat doar amarul, ci le-a cerut şi ajutorul. Dar din toată sumedenia de copii, singurul care s-a arătat dispus să-şi ajute mama a fost Chronos. Este şi motivul pentru care Chronos-Saturn descrie responsabilitatea şi îndatorirea morală. Se spune că Geea i-a pus în mâna stângă o coasă (simbol al Lunii noi, al femeii ultragiate), cu care Cronos-Saturn a retezat bărbăţia tatălui său, punând capăt astfel acestei uniuni nefericite. Din momentul în care şi-a detronat tatăl şi i-a luat locul, Cronos-Saturn a pus în mişcare legea karmică. Ştiind că a comis un păcat de neiertat (îndepărtarea de la putere a propriului său tată), el era conştient de faptul că era sortit, prin însuşi gestul său, să treacă printr-o încercare similară, pornită tot de la unul dintre copiii săi.
Anticipând ce avea să se petreacă, Cronos-Saturn s-a apucat să-şi înghită propriii copii, încercând astfel să-şi prevină soarta, pe care şi-o croise, la propriu, cu mâna lui (stângă). Semnificaţia acestui gest este că, din moment ce Cronos-Saturn a pus în mişcare roata timpului şi a karmei, tot ceea ce se naşte în timpul cronologic este înghiţit de acelaşi timp, la un moment dat. Şi după cum cunoscătorii mitologiei greceşti ştiu, a sosit şi momentul în care Zeus-Jupiter, fiul lui Cronos-Saturn, şi-a detronat tatăl şi l-a făcut să-i regurgiteze pe fraţii lui. Sensul profund al acestei întâmplări mitologice este acela că lucrurile pe care le înghite timpul se reîntorc periodic, sub o formă sau alta. Sau, cum o spune saturnianul Eminescu, cel născut sub semnul Capricornului: "Toate-s vechi şi nouă toate".
Acum, că ne-am familiarizat cu datele lui Cronos-Saturn, ne vine mai uşor să înţelegem ce fel de acţiuni va genera planeta care-i poartă numele, care este înzestrată cu o forţă deosebit de mare, până în decembrie 2020. Motivul? Pentru că traversează zodia Capricornului, pe care o stăpâneşte. În termeni astrologici, spunem că Saturn se găseşte în domiciliu şi, ca atare, se poartă cu siguranţa de sine de care dă dovadă omul la casa lui. După cum am ajuns să-l cunoaştem, deciziile vor fi nete, acţiunile, decisive.
Odată cu descoperirea întâmplătoare a lui Uranus, pe 13 martie 1781, întregul nostru univers s-a schimbat, pentru că am aflat că sistemul nostru solar e populat şi de alte planete, aflate departe, dincolo de orbita lui Saturn. Cea mai îndepărtată dintre ele a fost până nu demult Pluton, planetă pitică şi îngheţată, aflată undeva în centura de asteroizi a lui Kuiper, dincolo de Neptun. Deci, o planetă a unei noi limite. Din nou, o planetă asociată cu trecerea dincolo, marea transformare sau marea metamorfoză, toate metafore pentru a evita cuvântul-tabu "moarte". Pe vremea grecilor, tabuul acesta nu exista, aşa că titulatura lui Pluton-Hades era aceea de stăpânul lumii subpământene a morţilor. Grecii şi romanii erau convinşi că, după părăsirea corpului, sufletele pleacă pe un tărâm subpământean, unde trebuie să treacă mai întâi prin faţa zeului suprem al acestor locuri, Pluton-Hades. Un fapt demn de menţionat este că temutul stăpân al împărăţiei umbrelor se consulta cu soţia lui de la egal la egal, cu privire la destinul sufletelor celor care veneau în faţa lor, înainte de a fi trimise în faţa unora dintre cei trei judecători ai lumii subpământene.
Împărăţia lui Pluton nu se aseamănă nicidecum cu reprezentarea creştină a iadului, căci mulţi autori vorbesc despre frigul care domneşte acolo, spre deosebire de "flăcările iadului", despre care vorbeşte creştinătatea. Nici raiul şi nici purgatoriul nu-şi găsesc echivalente propriu-zise în regatul lui Pluton, care este totuşi la fel de divers. Există, de exemplu, insulele Elisee sau insulele Preafericiţilor, unde ajung eroii şi semizeii care se vor reîntrupa la o existenţă fericită, în timp ce nenorociţii care au comis fapte inadmisible, ca legendarul Sisif, trebuie să ispăşească "în veşnicie" o pedeapsă moralizatoare specifică, până când vor ajunge să înţeleagă natura păcatului comis. Soarta majorităţii locuitorilor împărăţiei subpământene era similară cu cea avută în timpul vieţii, cu bune şi cu rele, doar că sub formă de umbre.
Problema cu Pluton-planeta este că a fost descoperită de abia în anul 1930. Iar pentru că întreaga sa orbită în jurul Soarelui durează 247,7 ani, noi, muritorii, nu am apucat să observăm trecerea sa decât prin şase dintre cele 12 semne ale zodiacului. Când a fost descoperit, în 1930, se găsea în Rac. De atunci şi până acum, el a străbătut doar jumătate dintre semnele zodiacale, găsindu-se acum în Capricorn. Da, ar putea spune unii, dar Pluton a existat şi înainte pe cer. Şi ne-a afectat şi atunci. Diferenţa este însă considerabilă. E ca şi când locuim într-o casă cu mai mulţi oameni, dintre care credem că-i cunoaştem pe toţi. Şi, brusc, ne intersectăm cu cineva care ne anunţă că locuieşte de când se ştie în demisolul blocului. Evident că întreaga noastră reprezentare despre bloc şi locuitorii săi se schimbă şi că trebuie să începem să învăţăm cum să interacţionăm conştient cu nou descoperitul locatar. Aşa şi cu Pluton. De când a pătruns în conştiinţa umanităţii, energia lui ne-a afectat cu totul altfel. Descoperirea lui a coincis îndeaproape cu exploatarea de omenire a forţei extraordinare cuprinse în interiorul atomului. Şi care credeţi că este unul dintre materialele pe care oamenii de ştiinţă le studiau pentru a descătuşa forţa nucleară? Aţi ghicit: plutoniul. Iată ce forţă formidabilă conţine atomul, similară cu forţa condensată a micuţei planete a cărei masă este imensă. Vom descoperi, aşadar, o nouă faţetă a acestei forţe abia în momentul în care Saturn se va apropia de Pluton, iar cele două planete îşi vor îmbina energiile.
Karma de tip plutonian
Pluton mai are ceva în comun cu Saturn, pe lângă faptul că fiecare dintre ele desemnează nişte limite implacabile ale devenirii omeneşti. Este vorba despre karmă. Am vorbit pe larg despre rolul lui Saturn ca stăpân al karmei. Cea de-a doua planetă din sistemul solar care vorbeşte explicit despre karmă este Pluton. Care este diferenţa între efectul acestor planete cu o semnificaţie atât de apropiată? Pe când Saturn descrie o karmă precisă, o situaţie din trecut care se reia, pentru ca persoana respectivă să poată face o altă alegere decât în vieţile trecute şi să depăşească un impas repetitiv, Pluton nu depinde de situaţii-cadru. Karma pe care vine să o egalizeze această planetă are de-a face cu atitudinea noastră emoţională. Pluton corectează orice atitudine excesivă. De exemplu, în perioada unui tranzit plutonian, bărbaţii afemeiaţi vor trăi un profund dezinteres faţă de relaţiile intime. Unii ajung chiar să se sperie, crezând că au probleme de ordin fiziologic, dar, odată cu încheierea tranzitului, îşi revin la normal, la modul ideal, cu lecţia moderaţiei învăţată. Dar Pluton nu guvernează doar relaţiile emoţional-sexuale ci vorbeşte şi despre putere, şi nu doar puterea personală, ci şi puterea din culise, adică cea a societăţilor şi serviciilor secrete şi aspectele ascunse ale puterii banului (de aceea guvernează el şi băncile, căci ele nu-şi fac publică nici politica monetară şi nici intenţiile).
Resursele, atât cele naturale, cât şi cele îngropate în psihicul nostru, cad de asemenea sub jurisdicţia lui. În privinţa resurselor naturale, ne vine poate cel mai uşor să înţelegem efectul Pluton, căci începând printr-o lovitură de teatru în 2008, iar apoi constant din 2010 încoace, umanitatea a fost, sub o formă sau alta, mereu prinsă într-o luptă privitoare la resursele naturale. Devine tot mai clar că exploatarea zăcămintelor naturale (cum ar fi petrolul, guvernat de Pluton) nu poate continua la nesfârşit, devine la fel de clar că toxicitatea (a lui Pluton, şi aceasta) din mediul înconjurător şi din hrană nu poate continua la nesfârşit. Dar poate cea mai clară este situaţia din ce în ce mai ameninţătoare privind atitudinea marilor puteri referitoare la arsenalul nuclear, după cum o arată retragerea Statelor Unite din tratatul nuclear INF cu Rusia.
În ecuaţie intră şi Jupiter
Istoria ne învaţă... sau nu
Uitându-ne înapoi, către ce s-a petrecut în timpul ultimelor întâlniri istorice dintre Saturn şi Pluton, ne întâmpină un tablou puţin încurajator. Să începem cu conjuncţia pe care cei doi paznici ai graniţelor au făcut-o, de trei ori, în 1914-1915, la 2 grade în Rac. Aceasta s-a menţinut vreme de circa trei ani şi a marcat primul război mondial, când s-au folosit pentru prima oară gaze toxice (Pluton) ca instrument de ucidere în masă, iar întregul continent european a fost cuprins de convulsii. Apoi a venit conjuncţia celor două planete în Leu, la 13 grade, în 1947, care a împărţit, practic, lumea în două tabere, prin debutul a ceea ce s-a numit "Războiul Rece". Următoarea întâlnire s-a petrecut în Balanţă, semn guvernat de Venus, planeta banilor. Saturn şi Pluton şi-au început treaba încă din 1980, declanşând două valuri de recesiune, care au dat peste cap, printre altele, economia SUA, a Marii Britanii, Japoniei şi Canadei, culminând între iulie şi noiembrie 1982, când criza economică a atins apogeul. În aceeaşi perioadă, către finele războiului rece, a existat şi o ameninţare nucleară, când rachetele Pershing din Occident au fost îndreptate către cele sovietice din Europa de est, tensiune care, iată, se repetă acum.
La ce să ne aşteptăm, deci, ca urmare a acestei ultime coliziuni Saturn-Pluton? Privind în urmă, vedem că e vorba despre transformări care se petrec fără menajamente. Structuri ale puterii, roase pe dinăuntru de corupţie, lăcomie, ineficienţă, sau toate trei la un loc, nu mai pot dăinui sub nicio formă, dar nu vor ceda de bună voie. Formele fără fond ale puterii care se explimă într-un limbaj autoritar vor trebui să plece, iar varianta paşnică este improbabilă, ca să nu spunem imposibilă. Asta, pentru că Saturn construieşte, structurează şi, în final, osifică structurile pe care le creează, fiind o planetă rigidă. Pluton vine, în schimb, înarmat cu energie atomică şi distruge ceea ce nu mai este, în viziunea lui, viabil. Vizate sunt în primul rând structurile de stat autoritare sau autocratice, formele şi mecanismele de guvernare depăşite, modalităţile de acţiune ale societăţilor şi serviciilor secrete şi, nu în ultimul rând, marile finanţe. Aici este cazul să facem din nou apel la cultura germană, în care există o zicală cum nu se poate mai potrivită, care ne explică cum ar trebui să ne poziţionăm faţă de şirul de evenimente majore şi nu tocmai vesele, la care am început să fim martori: "Mai bine un sfârşit de groază, decât o groază fără de sfârşit".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
