"Nimeni în ţara asta n-a fost atent la oameni!"
(Părea un om calm, uşor absent, până să audă întrebarea. Atunci ochii i s-au mărit, şi-a trecut mâna prin părul rar, a început să vorbească tare, din ce în ce mai tare şi mai precipitat.)
Ştiţi ce? Abia asta e ruşinea cea mai mare! Asta de acum, da, da, exact asta! Că trebuie să vină un ziarist la mine - nu vă supăraţi, că nu vă jignesc cu nimic, eu spun doar adevărul - să mă întrebe ce vreau eu, Sandu Emil, cetăţean român, de la ţara mea! Că într-o viaţă de om, vorba aia, mai am un pic şi ies la pensie, reţineţi, nimeni!, nimeni, nimeni nu mi-a cerut părerea în nici o privinţă! Şi eu mi-am mâncat sănătatea pentru ţărişoara asta! Aşa cum am putut, că nu pretind că sunt vreun erou! Dar am fost în armată, pentru că am crezut că-i bine, în facultate, ca să învăţ să fie bine, pe şantiere, ca să construiesc ceva, să fie bine! Şi cu ce m-am ales?! Cu praful de pe tobă! Şi cu spaima că nici pensia aia n-o să mai vină! Spuneţi că am fost întrebat la vot şi la referendumuri?! Greşit! Alea nu-s întrebări, pe cine alegi, răul mare sau răul mic! Întrebările sunt - Măi, Sandu Emil, cetăţean român, care ţi-ai mâncat sănătatea ca să fie bine, tu ce vrei, mă, de la ţara asta? Şi nu un ziarist să mă întrebe asta, că eu nu vă jignesc acum, dar un deputat, un senator, un cineva din ăştia care dau legi! Să înţeleg şi eu că le pasă şi îmi respectă munca de o viaţă! Uite, cu asta aş începe, scrieţi acolo: cu o-bli-ga-ti-vi-ta-tea ca aleşii noştri să consulte populaţia! Azi vizită în blocul cutare, mâine merg la sat, poimâine în provincie, şi tot aşa. Şi să facă ce zicem noi, oamenii, nu ce cred ei, politicienii! Niciodată, niiiimeeeni!, în ţara asta n-a fost atent la oameni, mă, amărâţii ăştia ce vor? Pentru că au fost doar pentru ei, d-aia, pentru că nu le pasă, pentru că nu ştiu ce se întâmplă cu adevărat în casele oamenilor! Şi, bun, n-oi fi eu, Sandu Emil, Mafalda, să le ştiu pe toate, dar nişte probleme tot pot să semnalez. Şi hai să începem cu asta, nu cu pensia mea, deşi se leagă şi de pensia mea, dar nu asta-i cel mai grav: mă, măăăă, de ce ne pleacă, mă, copiii din ţară?!
Ramona Istrate, 51 de ani, casnică
"Asta doresc, sănătate! Să se facă bine ţara!"
(Mărunţică, apatică, cu o resemnare blajină în ochi. Se întoarce de la cumpărături. Îmi arată o plasă burduşită. Mâncarea pe o săptămână, zice.)
Nu vreţi să ne aşezăm undeva la soare, să-mi trag şi eu sufletul, să mă gândesc ce să vă răspund? Aşa. Păi, cu ce să încep, că-s prea multe de spus. Ăştia se tot ceartă şi nouă ne e greu. Locuri de muncă nu mai găseşti, sau, dacă găseşti, se poartă cu tine mai rău ca cu animalele, salariul întârzie, nu te mai respectă nimeni! Credeţi că de leneşă stau eu acum acasă? Nu! Că şi aicia nu-mi mai ştiu capul de treabă, ia uitaţi ce greutate am în plasă! Soţul a zis, mă, femeia lui Dumnezeu, tu nu vezi că vii cu un car de nervi acasă? Ia, gata cu serviciu ăla, că şi aşa ăştia nu te plătesc cu lunile! Şi şi-a mai luat el un serviciu, săracul, şi acu trage de el, că vine mort acasă! Vai de capul nostru! Eu eram magazioneră. Lipsea ceva? Eu plăteam! Aia nu era viaţă! Iar acasă, cine să se mai ocupe de copil, de mâncare, de cumpărături, de curăţenie?! Păi? Dar ce spun eu e că asta nu e ţară de trăit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu mă pricep, dar suntem bolnavi rău şi tot nu ne mai facem bine. Uite, asta doresc, sănătate! Să se facă bine ţara! Să fie linişte, să avem de lucru, să avem ce pune pe masă, să fim trataţi ca oamenii. Fata mea e mare acum, e la master, mai are un pic şi termină. Şi îmi tot zice: mami, dar eu ce mă fac după ce termin facultatea asta? Adică, înţelegeţi, ea n-are nici o perspectivă să se angajeze undeva unde să fie respectată şi să aibă şi un salariu bun. Că toţi ne angajează de probă trei luni, după care ne scot afară şi nici nu ne plătesc, aşa îmi zice şi ştiu şi eu că aşa e. Asta e altă problemă: să aibă tinerii noştri o perspectivă. Hai să zici că eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Dar ei, copiii noştri, ce vină au? Credeţi că de răi sau de nesimţiţi pleacă toţi pe afară?
Sorin Grigorescu, 58 de ani, cadru didactic
"Nu putem la nesfârşit să ne tot furăm căciula!"
(Un bărbat înalt, bine făcut. Are o voce baritonală pe care o foloseşte perfect pentru inflexiuni şi accente. Mă priveşte direct în ochi.)
Domnule... Problema este gravă. Şi ar trebui să începem prin a nu ne mai fura singuri căciula... Cum vine asta? Păi, vă spun cum vine asta! E simplu! Înseamnă aşa: tu ai nişte bani la buget care vin de la noi, cetăţenii. Tu trebuie doar să-i gestionezi, că nu-s ai tăi, de la mă-ta şi de la tac-tu - scuzaţi-mă că vorbesc aşa, scoateţi dup-aia, da? - banii ăia sunt ai oamenilor care ţi i-au lăsat ţie, stat, să ai grijă de ei. Şi să faci cu ei ce e nevoie în ţara asta. Păi, de ce are nevoie omul, că n-o fi aşa complicat? Hai s-o luăm simplu: şcoli, spitale, drumuri, autostrăzi, case, locuri de muncă, pensii... Domnule, bani sunt, că ăştia nu ştiu cum să ne mai ia pielea de pe noi cu taxe şi impozite. Şi eu înţeleg să-i şi dau, dar să văd că se face ceva cu ei. Rezultatul concret, domnule! Unde e rezultatul?! Îţi spun unde e: în buzunarele lor, mama lor de nenorociţi! Că aia ziceam cu căciula. Că noi avem o căciulă de bani şi vin unii, pe care noi i-am pus acolo şi care, cică, ei sunt statul, care fură căciula aia! Păi, bă, nenorociţilor, ce am făcut noi aici? Ne furăm singuri căciula de pe cap?! Şi pe urmă justiţia, bagă la cap ce spun, că nu spun prostii, vine justiţia şi dă-i scandal şi dă-i proces, ca să zică uite ăla şi cu ăla au furat căciula! Buuuun! Bâlciul de pe lume! Îi bagă pe ăia la zdup sau nu, are prea puţină importanţă, sincer, pe mine mă doare în cot. Eu, cetăţean român, vreau să ştiu unde e căciula mea, aia furată? Băăă! Daţi înapoi şi căciula, că nu-i problemă, punem alţii în locul ălora de fură! Dar căciula nu ţi-o mai dă nimeni! Şi, vezi, asta-i problema, ai plătit taxe şi impozite degeaba, ai rămas şi sărac, fără şcoli, spitale şi autostrăzi, şi cu căciula luată! Iar ăia care au furat-o se plimbă prin lume. Îţi spun, problema e gravă, nu putem la nesfârşit să ne tot furăm căciula!
Olimpia Dimitriu, 73 de ani, pensionară
"Trăiesc cu speranţa că în ţara asta minunată vor fi iarăşi Oameni"
(O doamnă distinsă, care vorbeşte calm, rar, aproape şoptit. Îmi spune că a fost traducătoare şi profesoară. Şi că i-a plăcut să viseze.)
Oooo, România! Oamenii ne lipsesc, oamenii de omenie, omul om, cum erau odată. Oameni cu credinţă, cu suflet, că ăia mută munţii din loc. Şi i-am avut. Ţara asta a dat oameni mari în toate domeniile! Că erau politicieni, cum au fost Maniu, Brătianu, Iorga, Coposu... Că erau genii, ca Eminescu... Eu pe oamenii ăştia nu-i mai văd azi. Văd numai nişte caricaturi în parlament, care îţi jignesc inteligenţa! Mă uitam la înmormântarea Regelui Mihai! Omul ăsta, înainte de a fi fost rege, a fost în primul rând Om! Om cu O mare, aşa să scrieţi! Asta a fost prima lui calitate! Şi doar destinul istoriei l-a alungat. Dar de el aveam nevoie. S-a văzut în istorie ce poate face un Om, dacă e ajutat şi de alţi Oameni. Să puneţi O mare, vă rog! Toţi regii noştri, poate cu excepţia lui Carol al II-lea, că el avea alte probleme, au fost Oameni adevăraţi. Datorită lor ne-am ridicat şi am scris istorie. Nu susţin neapărat monarhia, susţin calitatea umană. De la ea începe totul. Cu ea se construieşte o ţară! Spuneţi şi dumneavoastră: Dragnea, Tăriceanu, Orban, Ponta, ăştia-s oameni?! Nişte măscărici, asta sunt! N-au anvergură, n-au suflet, n-au nimic! Doar şmecherie, da, asta au! Şmecherie ca să ne prostească şi pe noi. Dar sunt absolut convinsă că dacă s-ar ridica din nou un Om, ţara asta ar vota cu două mâini pentru el. Şi, vorba aia, am fi iarăşi ce am fost. Eu încă mai aştept. Sunt o optimistă incurabilă, trăiesc cu speranţa că în ţara asta minunată vor fi iarăşi Oameni.
Diana Petrescu, 24 de ani, grafician
"Rămân!"
(E mărunţică, energică, poartă ochelari şi părul prins în cozi. N-are astâmpăr, se mută de pe un picior pe altul, vorbeşte repede, fără pauze.)
Eu nu plec nicăieri, să fie clar! Se câştigă mai bine afară, asta nu intră în discuţie. Dar ţara mea e familia mea, casa mea, limba mea, locurile pe care le ştiu, tot ce simt, înţelegi? Dacă asta-i patriotism, atunci foarte bine, sunt patrioată! Dar de aici, nu plec! Nu pentru bani, cel puţin. Mi se spune că sunt naivă, că nu înţeleg. O să rămân o fraieră, care e problema ta? Rămân! De bine, de rău, mă descurc cu ce am, din lucrările mele, mai lucrez seara la o cafenea, mă mai ajută părinţi, asta e. Nu-i totul pe roze, dar nu mă plâng. Ce vreau? Să nu se mai fure! O să-mi sparg plămânii strigând asta! Să dispară corupţia, de la ea începe tot. Funcţionari, afacerişti, politicieni, toţi! E o boală! E o molimă care se întinde peste tot, de la cel mai mic până la cel mai mare. Şi care se vede cu ochiul liber. Când vezi pădurile defrişate, ştii că a fost corupţie, când vezi un spital gata să se prăbuşească, ştii că e corupţie, când vezi politicienii cum scapă de puşcărie, ştii că e corupţie. Dar nu mai poate să dureze la nesfârşit. Eu nu plec! Şi mai ştiu şi alţii ca mine. Dacă plec, răul o să învingă. Iar asta n-o să se întâmple!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
