"Nimeni în țara asta n-a fost atent la oameni!"
(Părea un om calm, ușor absent, până să audă întrebarea. Atunci ochii i s-au mărit, și-a trecut mâna prin părul rar, a început să vorbească tare, din ce în ce mai tare și mai precipitat.)
Știți ce? Abia asta e rușinea cea mai mare! Asta de acum, da, da, exact asta! Că trebuie să vină un ziarist la mine - nu vă supărați, că nu vă jignesc cu nimic, eu spun doar adevărul - să mă întrebe ce vreau eu, Sandu Emil, cetățean român, de la țara mea! Că într-o viață de om, vorba aia, mai am un pic și ies la pensie, rețineți, nimeni!, nimeni, nimeni nu mi-a cerut părerea în nici o privință! Și eu mi-am mâncat sănătatea pentru țărișoara asta! Așa cum am putut, că nu pretind că sunt vreun erou! Dar am fost în armată, pentru că am crezut că-i bine, în facultate, ca să învăț să fie bine, pe șantiere, ca să construiesc ceva, să fie bine! Și cu ce m-am ales?! Cu praful de pe tobă! Și cu spaima că nici pensia aia n-o să mai vină! Spuneți că am fost întrebat la vot și la referendumuri?! Greșit! Alea nu-s întrebări, pe cine alegi, răul mare sau răul mic! Întrebările sunt - Măi, Sandu Emil, cetățean român, care ți-ai mâncat sănătatea ca să fie bine, tu ce vrei, mă, de la țara asta? Și nu un ziarist să mă întrebe asta, că eu nu vă jignesc acum, dar un deputat, un senator, un cineva din ăștia care dau legi! Să înțeleg și eu că le pasă și îmi respectă munca de o viață! Uite, cu asta aș începe, scrieți acolo: cu o-bli-ga-ti-vi-ta-tea ca aleșii noștri să consulte populația! Azi vizită în blocul cutare, mâine merg la sat, poimâine în provincie, și tot așa. Și să facă ce zicem noi, oamenii, nu ce cred ei, politicienii! Niciodată, niiiimeeeni!, în țara asta n-a fost atent la oameni, mă, amărâții ăștia ce vor? Pentru că au fost doar pentru ei, d-aia, pentru că nu le pasă, pentru că nu știu ce se întâmplă cu adevărat în casele oamenilor! Și, bun, n-oi fi eu, Sandu Emil, Mafalda, să le știu pe toate, dar niște probleme tot pot să semnalez. Și hai să începem cu asta, nu cu pensia mea, deși se leagă și de pensia mea, dar nu asta-i cel mai grav: mă, măăăă, de ce ne pleacă, mă, copiii din țară?!
Ramona Istrate, 51 de ani, casnică
"Asta doresc, sănătate! Să se facă bine țara!"
(Mărunțică, apatică, cu o resemnare blajină în ochi. Se întoarce de la cumpărături. Îmi arată o plasă burdușită. Mâncarea pe o săptămână, zice.)
Nu vreți să ne așezăm undeva la soare, să-mi trag și eu sufletul, să mă gândesc ce să vă răspund? Așa. Păi, cu ce să încep, că-s prea multe de spus. Ăștia se tot ceartă și nouă ne e greu. Locuri de muncă nu mai găsești, sau, dacă găsești, se poartă cu tine mai rău ca cu animalele, salariul întârzie, nu te mai respectă nimeni! Credeți că de leneșă stau eu acum acasă? Nu! Că și aicia nu-mi mai știu capul de treabă, ia uitați ce greutate am în plasă! Soțul a zis, mă, femeia lui Dumnezeu, tu nu vezi că vii cu un car de nervi acasă? Ia, gata cu serviciu ăla, că și așa ăștia nu te plătesc cu lunile! Și și-a mai luat el un serviciu, săracul, și acu trage de el, că vine mort acasă! Vai de capul nostru! Eu eram magazioneră. Lipsea ceva? Eu plăteam! Aia nu era viață! Iar acasă, cine să se mai ocupe de copil, de mâncare, de cumpărături, de curățenie?! Păi? Dar ce spun eu e că asta nu e țară de trăit. Nu știu ce s-a întâmplat, că nu mă pricep, dar suntem bolnavi rău și tot nu ne mai facem bine. Uite, asta doresc, sănătate! Să se facă bine țara! Să fie liniște, să avem de lucru, să avem ce pune pe masă, să fim tratați ca oamenii. Fata mea e mare acum, e la master, mai are un pic și termină. Și îmi tot zice: mami, dar eu ce mă fac după ce termin facultatea asta? Adică, înțelegeți, ea n-are nici o perspectivă să se angajeze undeva unde să fie respectată și să aibă și un salariu bun. Că toți ne angajează de probă trei luni, după care ne scot afară și nici nu ne plătesc, așa îmi zice și știu și eu că așa e. Asta e altă problemă: să aibă tinerii noștri o perspectivă. Hai să zici că eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Dar ei, copiii noștri, ce vină au? Credeți că de răi sau de nesimțiți pleacă toți pe afară?
Sorin Grigorescu, 58 de ani, cadru didactic
"Nu putem la nesfârșit să ne tot furăm căciula!"
(Un bărbat înalt, bine făcut. Are o voce baritonală pe care o folosește perfect pentru inflexiuni și accente. Mă privește direct în ochi.)
Domnule... Problema este gravă. Și ar trebui să începem prin a nu ne mai fura singuri căciula... Cum vine asta? Păi, vă spun cum vine asta! E simplu! Înseamnă așa: tu ai niște bani la buget care vin de la noi, cetățenii. Tu trebuie doar să-i gestionezi, că nu-s ai tăi, de la mă-ta și de la tac-tu - scuzați-mă că vorbesc așa, scoateți dup-aia, da? - banii ăia sunt ai oamenilor care ți i-au lăsat ție, stat, să ai grijă de ei. Și să faci cu ei ce e nevoie în țara asta. Păi, de ce are nevoie omul, că n-o fi așa complicat? Hai s-o luăm simplu: școli, spitale, drumuri, autostrăzi, case, locuri de muncă, pensii... Domnule, bani sunt, că ăștia nu știu cum să ne mai ia pielea de pe noi cu taxe și impozite. Și eu înțeleg să-i și dau, dar să văd că se face ceva cu ei. Rezultatul concret, domnule! Unde e rezultatul?! Îți spun unde e: în buzunarele lor, mama lor de nenorociți! Că aia ziceam cu căciula. Că noi avem o căciulă de bani și vin unii, pe care noi i-am pus acolo și care, cică, ei sunt statul, care fură căciula aia! Păi, bă, nenorociților, ce am făcut noi aici? Ne furăm singuri căciula de pe cap?! Și pe urmă justiția, bagă la cap ce spun, că nu spun prostii, vine justiția și dă-i scandal și dă-i proces, ca să zică uite ăla și cu ăla au furat căciula! Buuuun! Bâlciul de pe lume! Îi bagă pe ăia la zdup sau nu, are prea puțină importanță, sincer, pe mine mă doare în cot. Eu, cetățean român, vreau să știu unde e căciula mea, aia furată? Băăă! Dați înapoi și căciula, că nu-i problemă, punem alții în locul ălora de fură! Dar căciula nu ți-o mai dă nimeni! Și, vezi, asta-i problema, ai plătit taxe și impozite degeaba, ai rămas și sărac, fără școli, spitale și autostrăzi, și cu căciula luată! Iar ăia care au furat-o se plimbă prin lume. Îți spun, problema e gravă, nu putem la nesfârșit să ne tot furăm căciula!
Olimpia Dimitriu, 73 de ani, pensionară
"Trăiesc cu speranța că în țara asta minunată vor fi iarăși Oameni"
(O doamnă distinsă, care vorbește calm, rar, aproape șoptit. Îmi spune că a fost traducătoare și profesoară. Și că i-a plăcut să viseze.)
Oooo, România! Oamenii ne lipsesc, oamenii de omenie, omul om, cum erau odată. Oameni cu credință, cu suflet, că ăia mută munții din loc. Și i-am avut. Țara asta a dat oameni mari în toate domeniile! Că erau politicieni, cum au fost Maniu, Brătianu, Iorga, Coposu... Că erau genii, ca Eminescu... Eu pe oamenii ăștia nu-i mai văd azi. Văd numai niște caricaturi în parlament, care îți jignesc inteligența! Mă uitam la înmormântarea Regelui Mihai! Omul ăsta, înainte de a fi fost rege, a fost în primul rând Om! Om cu O mare, așa să scrieți! Asta a fost prima lui calitate! Și doar destinul istoriei l-a alungat. Dar de el aveam nevoie. S-a văzut în istorie ce poate face un Om, dacă e ajutat și de alți Oameni. Să puneți O mare, vă rog! Toți regii noștri, poate cu excepția lui Carol al II-lea, că el avea alte probleme, au fost Oameni adevărați. Datorită lor ne-am ridicat și am scris istorie. Nu susțin neapărat monarhia, susțin calitatea umană. De la ea începe totul. Cu ea se construiește o țară! Spuneți și dumneavoastră: Dragnea, Tăriceanu, Orban, Ponta, ăștia-s oameni?! Niște măscărici, asta sunt! N-au anvergură, n-au suflet, n-au nimic! Doar șmecherie, da, asta au! Șmecherie ca să ne prostească și pe noi. Dar sunt absolut convinsă că dacă s-ar ridica din nou un Om, țara asta ar vota cu două mâini pentru el. Și, vorba aia, am fi iarăși ce am fost. Eu încă mai aștept. Sunt o optimistă incurabilă, trăiesc cu speranța că în țara asta minunată vor fi iarăși Oameni.
Diana Petrescu, 24 de ani, grafician
"Rămân!"
(E mărunțică, energică, poartă ochelari și părul prins în cozi. N-are astâmpăr, se mută de pe un picior pe altul, vorbește repede, fără pauze.)
Eu nu plec nicăieri, să fie clar! Se câștigă mai bine afară, asta nu intră în discuție. Dar țara mea e familia mea, casa mea, limba mea, locurile pe care le știu, tot ce simt, înțelegi? Dacă asta-i patriotism, atunci foarte bine, sunt patrioată! Dar de aici, nu plec! Nu pentru bani, cel puțin. Mi se spune că sunt naivă, că nu înțeleg. O să rămân o fraieră, care e problema ta? Rămân! De bine, de rău, mă descurc cu ce am, din lucrările mele, mai lucrez seara la o cafenea, mă mai ajută părinți, asta e. Nu-i totul pe roze, dar nu mă plâng. Ce vreau? Să nu se mai fure! O să-mi sparg plămânii strigând asta! Să dispară corupția, de la ea începe tot. Funcționari, afaceriști, politicieni, toți! E o boală! E o molimă care se întinde peste tot, de la cel mai mic până la cel mai mare. Și care se vede cu ochiul liber. Când vezi pădurile defrișate, știi că a fost corupție, când vezi un spital gata să se prăbușească, știi că e corupție, când vezi politicienii cum scapă de pușcărie, știi că e corupție. Dar nu mai poate să dureze la nesfârșit. Eu nu plec! Și mai știu și alții ca mine. Dacă plec, răul o să învingă. Iar asta n-o să se întâmple!