Artă deasupra oraşului
"Galeria Romniceanu" se află în Bucureşti şi este un loc care aduce bucurie, un creuzet din care se revarsă în tot oraşul dragul pentru frumos, unde oamenii vin pentru că află unii de la alţii, pentru că se molipsesc de frumos unii de la alţii, pentru că vor, la rândul lor, să creeze şi să dăruiască frumos celor din jurul lor. E o minune de galerie de artă, total atipică, suspendată cumva deasupra oraşului, deasupra cartierului Cotroceni, deasupra acoperişurilor, cam pe unde-şi ridică copacii braţele spre cer, ca să respire eterul proaspăt adus de vânt, acolo unde luminează cea dintâi rază a răsăritului colţul ferestrelor din mansarde şi unde se lansează, în zbor, păsările. Acolo, sus, într-o mansardă-galerie, există o pictoriţă pe nume Măriuca, o artistă-pedagog, care face "lecţii de zbor" şi, mai ales de pictură cu copiii care visează să fie artişti.
Prima oară am ajuns acolo prin noiembrie, la vernisajul unei expoziţii de pictură de copii, pentru copii. Am mers de mână cu fetiţa mea, să ne bucurăm împreună de artă. Între timp, au trecut peste noi sărbătorile şi îngheţul, dar dorul de culorile văzute acolo ne-a chemat înapoi. Am revenit la galerie şi simt nevoia să vă împărtăşesc această poveste colorată şi magică.
La "Mări"
Galeria Romniceanu există de peste cinci ani. Se constituie deja într-o comunitate de 80-90 de copii talentaţi, între 5 şi15 ani, copii care vin să picteze şi care pot să-şi expună lucrările, să facă expoziţii, să-şi invite prietenii şi familia să vadă ce au lucrat, să simtă bucuria şi aprecierea celorlalţi pentru munca lor. Sunt şi copii care au trecut de gimnaziu, copii de liceu care continuă să vină, pur şi simplu, pentru relaxare. "Talentul nu prea te lasă să stai departe de el, chiar dacă tu ai ales un liceu teoretic. Surpriza este că unii copii, deşi au urmat un liceu teoretic, când vine momentul alegerii facultăţii, se îndreaptă tot spre zona artistică. E o mare bucurie din partea mea că talentul lor nu se pierde", spune Maria Stanciu, gazda atelierului şi curatorul Galeriei "Romniceanu".
Măriuca (după numele de alint) este o fiinţă de o prospeţime extraordinară. Îi observ în lumina amiezei profilul fin, încadrat de părul brun, tuns băieţeşte, şi silueta minionă, subţire, robotind prin atelier. Pune culori pe palete, pregăteşte şevalete şi planşe cu cel mai natural aer copilăresc. Ochii îi strălucesc când mă priveşte zâmbind, în timp ce-şi şterge de culoare degetele prelungi, de poala şorţului ei de pictoriţă. Se pregătea să selecteze şi să ordoneze lucrările pentru următorul eveniment al galeriei, vernisajul primei expoziţii de pictură a uneia dintre ucenice, dar lasă un pic lucrul ca să stea de vorbă cu mine.
"Locul ăsta a fost ca un magnet. Prima dată au început să vină copiii din zonă, cei de la şcoala fiului meu. Vreo jumătate dintre colegii lui de clasă veneau la mine la pictură. Şi erau şi foarte talentaţi! Aşa se întâmplă, de fapt. Toţi copiii au talent nativ, dar la un moment dat, în jurul pubertăţii, la unii începe să se piardă, la unii să înflorească. Copiii s-au adus unii pe alţii. "La Mări" e locul unde pot face de toate, de la a se juca cu pisica, la a picta, a face toate trăsnăile, a da petreceri şi a găsi un spaţiu sigur, o plasă de siguranţă şi încredere, în care fiecare e apreciat şi integrat în grup 100%.
Acum cinci ani, pe când spaţiul ăsta era doar o proiecţie în mintea mea, mi-am dorit un atelier-galerie, unde copiii să primească o recunoaştere publică a talentului lor, să guste momentele de apreciere. E foarte important. Asta, pentru că pictura este o activitate solitară şi care are nevoie de confirmare. Şi-am zis, copiii ăştia sunt prea talentaţi ca să nu beneficieze de un pic de atenţie şi, într-adevăr, de la an la an am expoziţii tot mai reuşite."
"O formă de terapie"
- Cum a început visul ăsta?
- N-ar fi existat fără sprijinul părinţilor mei. Ei au fost alături de mine pas cu pas în realizarea acestui spaţiu şi ei l-au făcut posibil. Le sunt recunoscătoare pentru asta, că au fost primii care au crezut în mine, chiar şi atunci când ideea părea utopică şi ceilalţi mă priveau sceptic. Am avut nevoie de aprobări speciale pentru a modifica mansarda, pentru că am ţinut neapărat să fie un spaţiu deschis, fără stâlpii aceia despărţitori din mansardă. Un spaţiu deschis ca să se preteze la o galerie de artă, iar în momentul în care intri, să nu spui că ai păşit într-un atelier de pictură, ci într-o galerie de artă.
- De ce ai vrut să existe această galerie de artă?
- Nu ştiu, aşa am simţit. M-am gândit că e o chestie extraordinară să le dai aripi copiilor. Eu lucram cu copiii şi înainte să existe această galerie, numai că rezultatul muncii noastre nu era vizibil. Dacă spaţiul ăsta rămânea un simplu atelier de pictură, unde copiii veneau şi pictau contra cost, luau noţiuni de desen, de culoare, nu era ceva deosebit. Pe când, în felul acesta, lucrurile stau altfel. Evenimentele noastre, vernisajele, expoziţiile sunt cele mai frumoase momente şi pentru copii, dar şi pentru mine, de ce să nu recunosc că şi mie-mi face plăcere să mă laud cu munca lor.
- Cât de des organizaţi evenimente?
- Înainte, evenimentele erau lunare, dar în ultima vreme, organizăm un vernisaj la trei săptămâni, pentru că avem foarte mulţi artişti care aşteaptă să-şi expună lucrările. Deja cred că sunt 25 de copii, poate şi mai mult, care au avut expoziţii personale. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Înseamnă că 25 de copii şi-au invitat familia şi prietenii, unii chiar profesori şi potenţiali cumpărători, să vadă, să admire şi să achiziţioneze tablouri. Unii şi-au strâns chiar şi bani de puşculiţă din vânzarea tablourilor.
- Ce alte evenimente mai organizaţi la galerie?
- Avem şi expoziţii colective, participăm şi la Noaptea Galeriilor, când facem altfel de lucrări. În ultimii doi ani, am făcut nişte lucrări colective de mari dimensiuni şi a fost plăcut să-i pun pe copii să lucreze împreună la aceeaşi operă. Ce a ieşit a fost cu mult peste aşteptările mele.
Amintiri din studenţie
Măriuca a terminat pictura în 2002, în ultima generaţie a regretatului profesor Florin Mitroi, şi îi e limpede că ceea ce face acum i se datorează acestui profesor minunat, care a ştiut să le transmită dragul pentru artă studenţilor săi. Măriuca nu se vedea profesor, a făcut modulul pedagogic mult mai târziu, după absolvirea facultăţii. "Starea cea mai intensă pe care o păstrez vie în amintire e apartenenţa la un grup de tineri minunaţi, strânşi în jurul unui mare artist şi a unui om de o ţinută morală extraordinară. Atmosfera din vremea studenţiei e greu de descris şi de regăsit. Cred că tocmai de asta m-am şi întors în facultate, mai apoi, să fac istoria artei şi pedagogie, ca să mă reapropii din nou de şcoală, pentru că atât de mult mi-au plăcut acei ani care au fost absolut minunaţi...".
- Aşa se explică, probabil, şi motivaţia profundă de a crea un spaţiu de genul ăsta în Bucureşti...
- Eu, sincer, prin comparaţie cu soţul meu, care este medic şi care vine acasă încărcat cu toată suferinţa şi boala pacienţilor, pentru că oricât ai vrea să te detaşezi, om eşti şi empatizezi cu suferinţa... - aici mă încarc cu atâta voie bună, cu frumos.. Sunt o privilegiată din perspectiva asta, mai ales că nu sunt nici ca un profesor de şcoală, care este obligat să se ţină strict de programă. Aici am o libertate deplină să mă joc cu copiii... de fapt, şi temele pe care le dau sunt libere, instinctive. Mă gândesc la fiecare, ce i s-ar potrivi, în acord cu felul lui de a fi, cu sensibilitatea fiecăruia...
Prietenie, dincolo de atelier
- Sunteţi deja un grup coagulat, o echipă cu o mândrie colectivă.
- Bineînţeles, păi toate aceste expoziţii pe care le facem sunt cunoscute. Vin mulţi vizitatori în galerie, se mai scrie despre noi, mai apărem la televizor... e normal să se bucure şi să se mândrească. Şi deja sunt ca o familie, se ştiu, vorbesc între ei, îşi împărtăşesc din pasiuni, din ofuri..., se invită la petreceri, chiar în afara orelor de pictură. Am făcut şi tabere cu ei şi s-au legat între ei prietenii solide. Se întâlnesc şi în afara atelierului, chiar din capete diferite de oraş şi ajung aici, se împrietenesc şi continuă prietenia chiar dincolo de atelier. Asta e foarte frumos. Şi îmi mai place că ei sunt deschişi, nu sunt geloşi unii pe alţii, se bucură pentru expoziţia fiecărui coleg, pentru că ei fie au avut deja expoziţii personale, fie ştiu că le vine şi lor rândul... Nu e o competiţie, e o bucurie.
- Am înţeles că aţi făcut şi acţiuni caritabile. În ce au constat?
- Da. Într-adevăr, am făcut mai multe expoziţii caritabile şi ceea ce am apreciat mult la copii a fost că niciunul n-a zis nu. Nu i-am forţat să participe, au făcut-o benevol. Toţi şi-au donat lucrările, gândindu-se că o facem pentru o cauză nobilă. A fost Sonia, o fetiţă care trebuia să se opereze în America, a fost un băieţel, Efrem, bolnav la vremea aceea de leucemie, şi ne bucurăm că el este bine acum, la şcoală, în clasa pregătitoare. E o bucurie imensă să poţi contribui la ajutorarea unui copil aflat la o aşa răscruce şi să vedem cum a izbutit să treacă cu bine peste cumpăna bolii.