Lecţii de zbor pentru copiii care visează să fie artişti - GALERIA ROMNICEANU

- Multe veşti se răspândesc şi multe lucruri se petrec doar pentru că cineva ştie pe altcineva, care a aflat de la cineva că altcineva găzduieşte un atelier pentru frumos. Zâmbesc acum, pentru că simt că v-am încâlcit gândurile şi parcă vă şi văd cu privirea încurcată, gata să vă testaţi iarăşi logica. Dar nu faceţi asta, vă rog! Azi nu e despre logică, ci despre creativitate, aşa că daţi-vă libertatea să vă bucuraţi de frumos şi... atât -

Artă deasupra oraşului

"Galeria Romniceanu" se află în Bucureşti şi este un loc care aduce bucurie, un creuzet din care se revarsă în tot oraşul dragul pentru frumos, unde oamenii vin pentru că află unii de la alţii, pentru că se molipsesc de frumos unii de la alţii, pentru că vor, la rândul lor, să creeze şi să dăruiască fru­mos celor din jurul lor. E o minune de galerie de artă, total atipică, suspendată cumva deasupra ora­şu­lui, dea­supra cartierului Cotroceni, deasupra aco­perişurilor, cam pe unde-şi ridică copacii bra­ţele spre cer, ca să respire eterul proaspăt adus de vânt, acolo unde luminează cea dintâi rază a răsă­ri­tului colţul ferestrelor din mansarde şi unde se lan­sează, în zbor, păsările. Acolo, sus, într-o man­sardă-galerie, exis­tă o pictoriţă pe nume Mă­riu­ca, o artistă-pedagog, care face "lecţii de zbor" şi, mai ales de pictură cu copiii care visează să fie artişti.
Prima oară am ajuns acolo prin noiembrie, la vernisajul unei expoziţii de pictură de copii, pentru copii. Am mers de mână cu fetiţa mea, să ne bucu­răm împreună de artă. Între timp, au trecut peste noi sărbătorile şi în­ghe­ţul, dar dorul de culorile văzute acolo ne-a che­mat înapoi. Am reve­nit la galerie şi simt nevoia să vă îm­păr­tă­şesc a­ceas­tă poveste colo­ra­tă şi magică.

La "Mări"

Galeria Rom­ni­cea­nu există de peste cinci ani. Se constituie deja într-o comunitate de 80-90 de copii ta­lentaţi, între 5 şi15 ani, copii care vin să pic­teze şi care pot să-şi expună lucrările, să facă expoziţii, să-şi in­vite prietenii şi fa­milia să vadă ce au lu­crat, să simtă bucuria şi aprecierea celorlalţi pentru munca lor. Sunt şi copii care au trecut de gimnaziu, co­pii de liceu care con­­tinuă să vină, pur şi simplu, pentru rela­xa­re. "Talentul nu prea te lasă să stai de­parte de el, chiar dacă tu ai ales un liceu teoretic. Surpriza este că unii copii, deşi au urmat un liceu teoretic, când vine momentul alegerii facultăţii, se îndreaptă tot spre zona artistică. E o mare bucurie din partea mea că talentul lor nu se pierde", spune Maria Stanciu, gazda atelierului şi curatorul Galeriei "Romniceanu".
Măriuca (după numele de alint) este o fiinţă de o prospeţime extraordinară. Îi observ în lumina amiezei profilul fin, în­cadrat de părul brun, tuns bă­ieţeşte, şi silueta minionă, sub­ţire, robotind prin ate­lier. Pune culori pe palete, pregăteşte şevalete şi planşe cu cel mai natural aer copi­lăresc. Ochii îi strălucesc când mă pri­veşte zâmbind, în timp ce-şi şterge de cu­loare degetele prelungi, de poala şorţului ei de picto­riţă. Se pregătea să selec­teze şi să ordoneze lucrările pentru urmă­torul eveniment al galeriei, vernisajul primei expo­ziţii de pictură a uneia dintre ucenice, dar lasă un pic lucrul ca să stea de vorbă cu mine.
"Locul ăsta a fost ca un magnet. Prima dată au început să vină copiii din zonă, cei de la şcoala fiu­lui meu. Vreo jumătate dintre colegii lui de cla­să veneau la mine la pictură. Şi erau şi foarte ta­lentaţi! Aşa se întâm­plă, de fapt. Toţi copiii au ta­lent nativ, dar la un moment dat, în ju­rul pu­­bertăţii, la unii în­cepe să se piardă, la unii să în­flo­rească. Co­piii s-au adus unii pe alţii. "La Mări" e locul unde pot face de toate, de la a se juca cu pisica, la a picta, a face toate trăsnăile, a da petreceri şi a găsi un spaţiu sigur, o pla­să de siguranţă şi în­credere, în care fie­ca­re e apreciat şi inte­grat în grup 100%.
Acum cinci ani, pe când spaţiul ăsta era doar o proiecţie în min­tea mea, mi-am dorit un atelier-ga­le­rie, unde copiii să pri­mească o recu­noaş­tere publică a talen­tu­lui lor, să guste mo­men­tele de apreciere. E foarte important. As­ta, pentru că pic­tura este o activitate so­li­tară şi care are nevoie de con­firmare. Şi-am zis, co­piii ăştia sunt prea talentaţi ca să nu bene­ficieze de un pic de atenţie şi, într-adevăr, de la an la an am expoziţii tot mai reuşite."

"O formă de terapie"

- Cum a început visul ăsta?

- N-ar fi existat fără sprijinul părinţilor mei. Ei au fost alături de mine pas cu pas în realizarea aces­tui spaţiu şi ei l-au făcut posibil. Le sunt recunos­cătoare pentru asta, că au fost primii care au crezut în mine, chiar şi atunci când ideea pă­rea utopică şi ceilalţi mă pri­veau sceptic. Am avut nevoie de aprobări spe­ciale pentru a mo­difica man­sarda, pentru că am ţi­nut nea­pă­rat să fie un spaţiu des­chis, fără stâlpii aceia despăr­ţitori din mansardă. Un spaţiu deschis ca să se preteze la o galerie de artă, iar în momentul în care intri, să nu spui că ai păşit într-un atelier de pictură, ci în­tr-o galerie de artă.

- De ce ai vrut să existe această galerie de artă?

- Nu ştiu, aşa am simţit. M-am gândit că e o chestie extraordinară să le dai aripi copiilor. Eu lu­cram cu copiii şi înainte să existe această ga­lerie, numai că rezultatul muncii noastre nu era vi­zibil. Dacă spaţiul ăsta rămânea un simplu atelier de pictură, unde copiii veneau şi pictau contra cost, luau noţiuni de desen, de culoare, nu era ceva deosebit. Pe când, în felul acesta, lucru­rile stau altfel. Evenimentele noastre, vernisajele, expoziţiile sunt cele mai frumoase momente şi pentru copii, dar şi pentru mine, de ce să nu recunosc că şi mie-mi face plăcere să mă laud cu munca lor.
În plus, este o formă de terapie prin artă. Co­piii sunt obosiţi, uneori, pentru că trebuie să mun­cească foarte mult la şcoală şi la meditaţii, se cere mult de la ei. Mai ales vinerea, copiii de gimnaziu vin aici după o săptămână de şcoală, teste, teme, probleme, meditaţii, şi e momentul lor de des­cătuşare. Dacă până la clasa a cincea sunt acele calificative, B-uri, FB-uri, care îi ajută mult pe copii să nu sufere, să nu-şi facă ierarhii în clasă, de la gimnaziu simt la ei aşa, o transformare. Trecerea în clasa a cincea îi debusolează pe mulţi. Greşeala e că, în continuare, notele se strigă în public, şi atunci, dacă tu ai un eşec, ai luat un 6 la un test, n-o să fii prea în formă. Eu îi simt şi îi întreb ce au păţit, îi încurajez că vor reuşi să îndrepte respectivele note mai mici. Aş vrea să-i ajut să nu ia notele aşa personal, să se detaşeze de ele şi să înţeleagă că ele reflectă strict un anumit moment. E greşit să pui eticheta "copil de nota 8", aşa, per ansamblu, şi e o mare nedreptate. Aici încercăm să compensăm toate treburile astea. Deci, da, pentru ei, pictura e o formă de terapie, ei se eliberează şi se relaxează aici... E o plăcere să vină la pictură, e evident că sunt confidentul lor, evident că ştiu mai multe şi decât părinţii şi, uneori, nu este prea comod, dar în acelaşi timp, mă bucur că au încredere în mine ca într-o prietenă şi îmi cer sfaturi, inclusiv în probleme amoroase. Sunt foarte simpatici...

- Cât de des organizaţi evenimente?

- Înainte, evenimentele erau lunare, dar în ultima vreme, organizăm un vernisaj la trei săptămâni, pentru că avem foarte mulţi artişti care aşteaptă să-şi expună lucrările. Deja cred că sunt 25 de copii, poate şi mai mult, care au avut expo­ziţii personale. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Înseamnă că 25 de copii şi-au invitat fa­milia şi prie­tenii, unii chiar profesori şi potenţiali cum­pă­rători, să vadă, să admire şi să achiziţioneze tablo­uri. Unii şi-au strâns chiar şi bani de puşculiţă din vânzarea tablourilor.

- Ce alte evenimente mai organizaţi la ga­lerie?

- Avem şi expoziţii colective, participăm şi la Noaptea Galeriilor, când facem altfel de lucrări. În ultimii doi ani, am făcut nişte lucrări colective de mari dimensiuni şi a fost plăcut să-i pun pe copii să lucreze împreună la aceeaşi operă. Ce a ieşit a fost cu mult peste aşteptările mele.

Amintiri din studenţie

Măriuca a terminat pictura în 2002, în ultima generaţie a regretatului profesor Florin Mitroi, şi îi e limpede că ceea ce face acum i se datorează acestui profesor minunat, care a ştiut să le trans­mi­tă dragul pentru artă studenţilor săi. Măriuca nu se vedea profesor, a făcut modulul pe­­da­gogic mult mai târ­ziu, după ab­­sol­virea facul­tăţii. "Sta­rea cea mai intensă pe ca­re o păstrez vie în a­min­tire e apar­te­nenţa la un grup de tineri minunaţi, strânşi în jurul u­nui mare artist şi a unui om de o ţi­nută mo­rală ex­traor­dinară. At­mos­fera din vre­mea studenţiei e greu de descris şi de regăsit. Cred că toc­mai de asta m-am şi întors în fa­cultate, mai a­poi, să fac is­toria artei şi peda­go­gie, ca să mă re­apropii din nou de şcoală, pentru că atât de mult mi-au plă­cut acei ani care au fost absolut mi­nu­naţi...".

- Aşa se ex­plică, probabil, şi moti­va­ţia profun­dă de a crea un spaţiu de genul ăsta în Bucu­reşti...

- Eu, sincer, prin comparaţie cu soţul meu, care este medic şi care vine acasă încărcat cu toată suferinţa şi boala pacienţilor, pentru că oricât ai vrea să te detaşezi, om eşti şi empatizezi cu su­ferinţa... - aici mă încarc cu atâta voie bună, cu fru­mos.. Sunt o privilegiată din perspectiva asta, mai ales că nu sunt nici ca un profesor de şcoală, care este obligat să se ţină strict de programă. Aici am o libertate deplină să mă joc cu copiii... de fapt, şi temele pe care le dau sunt libere, instinctive. Mă gân­desc la fiecare, ce i s-ar potrivi, în acord cu fe­lul lui de a fi, cu sensibilitatea fiecăruia...

Prietenie, dincolo de atelier

- Sunteţi deja un grup coagulat, o echipă cu o mândrie colectivă.

- Bineînţeles, păi toate aceste expoziţii pe care le facem sunt cunoscute. Vin mulţi vizitatori în galerie, se mai scrie despre noi, mai apărem la te­levizor... e normal să se bucure şi să se mân­dreas­că. Şi deja sunt ca o fa­milie, se ştiu, vor­besc între ei, îşi îm­părtăşesc din pa­siuni, din ofuri..., se invită la petreceri, chiar în afara orelor de pic­tu­ră. Am făcut şi tabere cu ei şi s-au legat în­tre ei prietenii solide. Se întâlnesc şi în afa­ra atelierului, chiar din capete di­fe­rite de oraş şi ajung aici, se împrietenesc şi con­ti­nuă prietenia chiar din­colo de ate­lier. As­ta e foarte fru­mos. Şi îmi mai place că ei sunt deschişi, nu sunt geloşi unii pe alţii, se bucu­ră pentru expo­ziţia fiecărui co­leg, pentru că ei fie au avut deja expoziţii personale, fie ştiu că le vine şi lor rândul... Nu e o competiţie, e o bucurie.

- Am înţeles că aţi făcut şi acţiuni caritabile. În ce au constat?

- Da. Într-adevăr, am făcut mai multe expoziţii caritabile şi ceea ce am apreciat mult la copii a fost că niciunul n-a zis nu. Nu i-am forţat să par­ticipe, au făcut-o benevol. Toţi şi-au donat lu­cră­rile, gândindu-se că o facem pentru o cauză no­bilă. A fost Sonia, o fetiţă care trebuia să se ope­re­ze în America, a fost un băieţel, Efrem, bolnav la vremea aceea de leucemie, şi ne bucurăm că el es­te bine acum, la şcoală, în clasa pre­gătitoare. E o bucurie imensă să poţi contribui la ajutorarea unui co­pil aflat la o aşa răscruce şi să ve­dem cum a izbutit să treacă cu bine peste cumpăna bolii.