La conacul din Brăneşti

POVEŞTI CU OAMENI

Uneori ajung să cunosc povestea unui om sunând la numărul de telefon citit pe anunţul de vânzare de la poarta unei ferme. Aşa s-a întâmplat şi acum: am văzut un număr de telefon sub anunţul "fermă de vânzare", în marginea pădurii, la intrarea în satul Pasărea, din Ilfov. Mi-a răspuns un bărbat în vârstă, cu o voce care nu semăna cu a unui sătean oarecare, trăit o viaţă în gospodăria lui. Am intuit că omul ar putea vorbi şi despre alte lucruri decât de to­ma­tele cu lujerul întins pe fir, într-un solar uriaş. "Vin acum să vă deschid poarta!", mi-a spus, şi am por­nit maşina ca să intru în curtea largă a fermei.

Vremuri tulburi

Îmi întinde mâna: "Sunt Nicolai Dorobanţu". Intrăm într-un birou plin cu cărţi. Unele au titluri în limba germană. Cele în limba română au titluri din domeniul gastronomiei. Îl privesc şi mi-e clar că nu şi-a petrecut viaţa lucrând răzoare cu ceapă şi roşii. "Eu am fost plecat din România timp de douăzeci de ani. Am locuit în Germania", vine con­firmarea. "Am plecat în 1970, ca turist în Bulgaria, cu un autocar. Aveam treizeci de ani. Facultate nu făcusem, fiindcă tatăl meu a fost preot. Intrasem la Geologie, pe locul 8, dar apoi m-au ex­clus, acu­zându-mă că am dat o de­cla­raţie falsă înainte de examen pri­vind pro­fesiunea tatălui meu. Aşa era. Scri­sesem că e sa­lariat al Ministerului Cul­telor, nu preot. După aia m-am angajat la o în­tre­prindere de prospecţiuni geo­logice. Mer­geam pe dealuri şi colectam probe de sol, până când am luat decizia să emigrez", îmi povesteşte bărbatul din faţa mea, poate un pic decepţionat că are în faţa lui nu un posibil cum­pă­rător al fermei, ci un reporter.
Nicolai Dorobanţu s-a născut printre bulgari. Tatăl său, Ion Dorobanţu, a lu­crat ca diplomat, între 1934 şi 1943, la Ambasada din Sofia. Hainele preoţiei le-a îm­brăcat după ce s-a întors în ţară. A slujit la Biserica "Sf Nicolae Vlădică", din coasta Patriarhiei. În 1971, în timp ce ţinea discursul funerar în bise­rică, la în­mormântarea lui Ion Runcu, naşul de bo­tez al co­piilor săi, şi fost coleg de ambasadă, preotul a făcut in­farct şi a căzut ca fulgerat chiar acolo, lângă ca­tafalc. "Eram deja în Germania, de un an. Tata a murit în august, eu am sunat în decembrie să le urez sărbători fericite. Atunci mi-a spus mama ce s-a întâmplat", îşi aminteşte Nicolai.

Viaţă dulce

Şi-a găsit repede de lucru în Germania anilor '70. S-a angajat la o fabrică de încălţăminte. Mai întâi sortator. Apoi, şofer. Mai târziu, un alt patron, care vindea mărfuri pe şantiere de construcţii, i-a dat o maşină în primire şi i-a cerut să facă el servi­ciile de aprovizionare. Încetul cu încetul, Nicolai a pus ban pe ban şi a reuşit să cumpere o clădire ve­che, unde funcţionase în secolul XIX un club pen­tru ofiţerii germani. O clădire de epocă, cu ziduri groase, cu geamuri vitrate şi cu o pivniţă largă. Românul s-a pus pe treabă, a deschis un hotel şi un res­taurant şi a început astfel cea mai luminoasă epocă din viaţa lui de emigrant: "Am gătit inclusiv mâncăruri româneşti. Am făcut un grătar şi l-am pus în mijlocul restaurantului. Acolo puneam miti­teii pe care-i pofteau românii din Germania. Peste drum de restaurant era un stadion de fotbal, unde so­seau şi sportivi din ţară. Restaurantul meu s-a nu­mit la început «Donau Delta», apoi «Lucullus». Ştiţi, după numele generalului roman care gătea pentru soldaţi", povesteşte nostalgic amfitrionul meu, ridicându-se ca să scoată din dulap câteva albume cu fotografii. Le face loc pe biroul plin cu mărunţişuri şi le deschide. Văd poze în se­pia, cu un bărbat tânăr, prosper, îmbrăcat în cos­tum alb, de vară, într-o staţiune exotică. În altă fotografie, e restaurantul, cu firmă, cu zi­duri impunătoare. "Aici, în poza asta, e Paul Vitraque, unul dintre cei mai cunoscuţi bu­cătari francezi. Era în acelaşi timp şi pro­prie­tarul stadionului din Bordeaux. Gătea pentru cele­brităţi", spune Nicolai, care dă pagină după pa­gină, cu un tremur în mâini.

O lume pestriţă

Pentru fuga din România, regimul comunist l-a judecat în contumacie şi i-a retras cetăţenia. Emi­grantul a reuşit în schimb să obţină cetăţenia ger­mană. De la un an la altul, s-a integrat tot mai mult în noua lume, dar a reuşit să stabilească punţi ale gustului cu ţara părăsită. Micii sfârâind pe grătarul din restaurantul său îi aminteau de grătarele din Obor. Sticlele cu vin de Jidvei şi Murfatlar, ob­ţinute pe căi mai mult sau mai puţin oficiale, îi amin­teau de cramele bucureştene. Restauran­tul său a ajuns cunoscut şi delegaţiilor sosite din România comunistă, dar şi unor clienţi sosiţi de peste Ocean. O lume pes­triţă, din Est şi Vest, se în­tâl­nea să guste sa­voa­rea mâncărurilor din bu­că­tăria lui Nicolai Do­ro­banţu. Îmi imaginez a­genţi secreţi şi no­men­cla­turişti din lagărul co­munist, antreprenori şi spioni din lumea li­beră, poate chiar şi pe agen­tul 007, aşezându-se la ma­să. Pri­viri dis­crete, ges­turi sem­ni­ficative, con­ver­saţii şop­tite. "Despre plantele agăţătoare din restaurant obişnuiam să spun că sunt «plante Philips», îmi spune zâm­bind subţire. Din când în când, la una din­tre mese se aşeza un tânăr despre care ştia că e ro­mân, dar nu mai multe. Tipul co­man­da meniul, con­suma, plă­tea şi pleca. Nimic ieşit din comun. Peste un timp, membrul unei dele­gaţii din România l-a în­trebat pe Nicolai dacă acel client mănâncă de mult la Lu­cullus. "Vi­ne de ceva vre­me", i-am răs­puns. "E to­varăşul Nicu Ceau­şescu", mi-a spus omul. "Habar nu a­veam". Fiul şe­fului unui regim care îi retrăsese cetăţenia mân­ca în res­taurantul lui. Neaşteptatele căi ale vieţii.

De la capăt

Nicolai Dorobanţu a revenit în România după căderea comunismului. Şi-a revăzut mama şi un frate, după douăzeci de ani. Tată a cinci copii, i-a adus şi pe aceştia să vadă România. În cele din ur­mă, fostul emigrant a ales să se restabilească acasă, refăcând vechi legături. A vândut restau­rantul şi hotelul din Germania. Nu-i venea să stea degeaba. A cumpărat o casă şi un teren în satul Pasărea, a­proa­pe lipit de localitatea Brăneşti. Casa a apar­ţi­nut celui mai important compozitor de muzică psal­tică de la noi, Ion Popescu Pasărea. Pe faţada clă­dirii, a rămas blazonul fostului proprietar: iniţia­le­le nu­me­lui său, I.P.P, sub o liră. E cumva o rotun­jire de destin ca în casa lui Ion Popescu Pasărea să lo­cuiască acum fiul unui preot care, cu si­guranţă, a cunoscut şi a cântat cre­a­ţiile faimosului compozitor creştin-or­to­dox.
La început, după un timp de la re­ve­nirea în ţară, Nicolai a vrut să cons­truiască un mic cartier de vile. A ob­ţinut toată documentaţia, dar proiectul a tergiversat. Ca să nu lase pământul nefolosit, s-a apucat de agricultură. A construit solarii dotate cu instalaţii de aer cald. A cumpărat capre şi a vândut lapte într-un magazin de la poarta fermei. A produs tone de roşii, care au ajuns pe pieţele Bucureştiului. Ba şi stupi a avut, şi o ciupercărie. A adus legumicultori din Giurgiu ca să-i facă lucrările ca la carte. La ferma numită "La conacul din Brăneşti", timp de câţi­va ani, munca a fost în toi. "Diplo­maţii de la Ambasada SUA şi-au adus copiii aici, să vadă cum facem agri­cultură", spune Nicolai. Acum, pe poar­ta fermei atârnă un anunţ de vân­zare. Proprietarul nu e chiar convins că ar vrea să vândă. Adevărul este că mun­ca în fermă, chiar şi ca şef, îi de­păşeşte deja puterile. Ar trebui să ia, în continuare, toate deciziile, iar apoi să supravegheze ca muncitorii să le ducă la bun sfârşit. Or, unii dintre ei au cam avut, cum se spune, lipici în palme. "Adusesem nişte seminţe de pepene galben din Argentina. Voiam să umplu ogorul de pepeni galbeni. I le-am dat unuia din sat să le pună în pământ. Aşteptam să răsară şi n-au răsărit. Mi-am spus că poate nu au germinat în pământul nostru, că nu le priieşte. În vară, aflu că muncitorul meu vinde nişte pepeni galbeni din gră­dina lui", îmi spune cu amărăciune în glas. Îmi iau la revedere şi ies cu maşina în şosea. În oglinda re­trovizoare, văd folia sclipitoare a solariilor. Aş vrea să rămână aşa cum a fost până anul acesta: o fermă plină cu roşii gustoase, a unui român răsplătit că s-a întors acasă, în ţara lui.