La capătul scărilor
"Locuiam pe strada G. Coşbuc, la numărul 15. Aveam 15 ani. Era 15 iunie. O zi dăruită cu o lumină specială, aşa cum mai târziu aveam să o văd doar la Florenţa. Un cer înalt, de un albastru vibrant, străveziu, care acoperă ca o cupolă oraşul meu natal la începutul verii şi în septembrie. Mergeam către clădirea teatrului. 15 iunie era Ziua Învăţătorului, era organizat un spectacol, iar eu urma să îl prezint. Aveam emoţii? Nu mai ştiu. Sunt o fire emotivă, dar am învăţat să-mi controlez reacţiile emoţionale, încă de mică. Mergând, nu mă gândeam la spectacol, eram obişnuită să prezint, era ceva formal, doar că aveam de recitat şi o poezie, ceea ce nu mă încânta, pentru că în public aveau să fie mai toţi profesorii mei de la liceu şi ştiam că voi fi scrutată îndeaproape.
Am ajuns la intrarea actorilor şi am început să urc scările în spirală. La un moment dat, am trecut pe lângă o femeie tânără, a cărei piele strălucea foarte tare, ceea ce mi s-a părut inestetic, dar amuzant. Am trecut de ea zâmbind, iar când am ajuns la capătul scărilor şi am ridicat capul, am rămas încremenită. Sprijinit de perete era un băiat cu păr bogat, negru, cu capul înclinat asupra unei partituri. Îl vedeam din profil. Nu am simţit celebrii fluturaşi în stomac, nici inima nu mi-a bătut mai repede, nu a fost o senzaţie de exaltare, ci una de recunoaştere şi o imensă uşurare. Cred că o voce din mine a spus ceva gen: "Uite, aici era". În acel moment, a apărut un alt băiat, pe acesta îl cunoşteam, părinţii noştri erau prieteni. M-a salutat şi apoi a spus: "Hai să ţi-l prezint pe cel mai bun prieten al meu, Dorin". Nu cred că i-am întins mâna, am înclinat doar din cap, el a spus ceva politicos, dar Victor, prietenul nostru comun, a simţit că se petrece ceva şi că e cazul să se retragă. Restul e neclar, mai precis ireal. Totul se petrecea ca într-un dans lent şi cam incorerent, nu m-a mai deranjat că trebuie să recit, dar o secundă înainte de-a ieşi pe scenă, mi-am dat seama că avea să mă audă şi el. Atunci mi-am adus aminte că eu alesesem poezia, ce însemna pentru mine şi i-am dăruit-o, în gând, lui. Dar tot am avut câteva secunde de panică, pentru că nu ştiam dacă voi fi în stare să recit cum simt, în loc de cum gândesc. Mi s-a părut întru totul firesc să mă aştepte la terminarea spectacolului şi să mă conducă până acasă. Am şi acum fracţiuni de imagini, cu porţi îngrijite şi garduri acoperite cu glicină, dar nu îmi aduc aminte niciun cuvânt din ce am vorbit. A fost ca şi când această reconectare ne-ar fi pus în posesia unui cod secret, cu ajutorul căruia puteam comunica într-o altă dimensiune, a cărei memorie nu se putea păstra în a noastră.
Acesta nu a fost începutul unei frumoase iubiri adolescentine, nu a fost aşa simplu, am devenit un cuplu la o jumătate de an după acea primă întâlnire. Îmi aduc aminte de o înrevedere între doi părinţi exasperaţi că noi trebuia să ne vedem de vreo trei ori pe zi, ca să ne fie bine. Mama mea, femeie frumoasă şi aprigă, a venit cu mine până la intrarea în filarmonică, unde aştepta deja severul director de şcoală, tatăl lui Dorin, venit şi el să vadă cu cine-şi petrecea atâta timp fiul lui. Noi încercaserăm să ne imaginăm momentul impactului dintre cei doi părinţi autoritari (pe vremea aceea, rolul părinţilor era unul redutabil, în comparaţie cu cel de-acum), dar preferaserăm să nu ne gândim prea mult, că tot nu aveam ce face. Şi iată-i gravitând unul spre celălat, evident intrigaţi. Dar la un moment dat i-a pufnit râsul şi au început o conversaţie animată. Am respirat uşuraţi şi n-am mai avut parte de suspiciuni şi interferenţe parentale.
Nici azi nu sunt complet capabilă să înţeleg natura unui sentiment atât de copleşitor, de subtil şi de pur, ca cel pe care mi l-a trezit Dorin la vârsta de 15 ani. Acest sentiment există şi acum, a devenit o parte din mine, ca să spun aşa, poate şi pentru că am fost o pereche platonică timp de câţiva ani, o iubire platonică, din care nu a lipsit însă absolut nimic. Dacă s-ar fi întâmplat mai mult, ar fi fost, într-un fel, mai puţin decât ceea ce aveam deja. Dacă nu aş fi trăit eu însămi această experienţă şi mi-ar fi povestit-o cineva, probabil că aş fi privit povestea cu scepticism. Mai am azi, după câteva decenii, sentimente faţă de Dorin? Desigur. Cum sunt cele de acum? Discrete, fac parte din starea de fond a lui "Cine Sunt". Ştiu doar că sunt bucuroasă dacă ştiu că îi merge bine şi că aş fi profund afectată dacă ar suferi. Regrete? Nu există. De multe ori, când am trecut prin clipe grele, mi-am interzis să mă plâng pentru că, îmi ziceam: "Câţi oameni pot spune că au fost fericiţi, aproape în fiecare zi, timp de patru ani?". Categoric, nu m-am hrănit din amintiri, sunt mai degrabă genul care trăieşte în viitor, dar fiecare moment din viaţa mea, după acel 15 iunie, la 15 ani a fost cumva întreţesut cu capacitatea de-a iubi, care s-a trezit în sufletul meu atunci şi pe care au îmbogăţit-o, pe rând, toţi oamenii dragi din viaţa mea".
SORINA
Tom Sawyer de la Neptun
Într-o vacanţă de vară, printr-a IV-a cred, ne-am nimerit împreună la mare. La Neptun, mai precis. Ce ne-am mai jucat! Ce ne-am mai bălăcit! Şi ce-am mai râs! Şi asta este tot. Tot? Păi nu era vorba despre prima iubire? Ba da. Treaba e că asta a fost tot, până am terminat facultatea. Eram îndrăgostită lulea de complet altcineva. Un bărbat de vis, frumos, dulce şi bun. Iubirea vieţii mele. Şi ce să vezi? M-am trezit că îl visez într-o noapte pe Toto. Se făcea că îl iubeam ca pe sufletul meu pereche. Atât. Era conştiinţa acestui fapt, în vis. Nu visam mângâieri sau săruturi pasionale. Doar că îl iubeam. Nu-i nimic, mi-am spus. Omul visează vrute şi nevrute. Iar visul ăsta cu Toto venea pur şi simplu de nicăieri, pentru că nu mă mai gândisem deloc la el de când cu vacanţa la mare. Şi nici înainte nu îl privisem cu ochii unei fetiţe îndrăgostite, ci doar ca pe o persoană pe care o simpatizam pe cât de sincer, pe atât de lipsit de orice fărâmiţă de amor. Dar ce să te faci, că l-am mai visat o dată? Şi încă o dată! Şi încă o dată! Au trecut anii. M-am măritat cu bărbatul visurilor mele. Vreau să zic - cu adevăratul bărbat al visurilor mele, nu cu Toto. Am făcut copii. Copiii au crescut. Mariajul e unul fericit. Nu există bărbat pe lume care să mi se pară mai frumos şi mai vrednic decât al meu. Nu-mi fug ochii. Dar visez. Uneori, îl mai visez pe Toto. Nu ştiu ce să cred despre asta. Repet. Niciodată nu am fost îndrăgostită de el. Sau poate am fost la vremea aia şi nu mi-am dat seama, n-am ştiut să recunosc sentimentul, fiind atât de copilă. Numai bunul Dumnezeu ştie. Am încercat să aflu ce mai face Toto. E bine, sănătos, căsătorit, are gemeni şi trăieşte prin Suedia. L-am văzut pe Facebook, după 20 de ani. Nu are absolut nimic din fiinţa aia pe care tot visez eu că o iubesc. Nu are ochii mari şi rotunzi. Nu e Tom Sawyer, nu are sclipirea aia jucăuşă, e un bărbat în toată legea, între două vârste. De ce îl visez, aşadar (în versiunea lui tânără ori atemporală, după caz), chiar şi după atâţia ani? Nu am găsit decât un singur răspuns, şi acela doar vag satisfăcător. Nu ştiu dacă dvs. credeţi în zodii, dar şi soţul meu, şi Toto, sunt născuţi în acelaşi semn. Şi ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult la soţul meu? Puritatea sufletească, onestitatea şi veselia specifică zodiei. Poate că văd în el acel băiat à la Tom Sawyer care mi se joacă în păr în timp ce cântăm imnul, acel băiat poznaş, vesel şi degajat, care face ca toată lumea să mi se pară un uriaş loc de joacă, în care lucrurile se aşează ca de la sine. Iar visul recurent, care a început să apară abia după ce am ajuns să fim împreună, nu face decât să-mi amintească de inima curată şi de dulceaţa care m-au făcut să mă îndrăgostesc de soţul meu".
ANA
"Aş vrea încă o veşnicie alături de el"
După câteva săptămâni, m-am trezit cu el în comuna în care locuiam. Nu ne-am întâlnit acasă, ci undeva la căminul cultural. El nu era din părţile noastre, însă era profesor suplinitor într-o comună de lângă mine. Am continuat cu scrisori şi întâlniri foarte rare, aproape un an. După aceea, el a reuşit la facultate şi a plecat la cursuri, iar eu am rămas învăţătoare în comuna mea. După câteva luni, am primit iar o scrisoare şi am continuat aşa trei ani, cât a ţinut facultatea, el ieşind profesor. După terminarea facultăţii, a mers la post în comuna lui natală din judeţul Dâmboviţa. La un moment dat, a venit să mă ceară în căsătorie. Tatăl meu nu a vrut să mă lase, spunând că-i sărac şi prea departe. Nici eu nu eram vreo bogată. A plecat bietul om foarte supărat, dar ce era şi în sufletul meu... Ajunsesem să nu mă mai pot concentra la nimic.
Lucrurile au mers greu. Ne mai scriam, dar nu era nicio şansă să-i pot convinge pe ai mei să mă lase să mă căsătoresc, întrucât nu doreau nici în ruptul capului să mai audă de el. Doreau un om bogat, ca să trăiesc bine. Au făcut ce-au făcut şi mi-au găsit un astfel de om. În două săptămâni, au şi pus la cale nunta. Sufletul meu plângea şi m-am rugat lui Dumnezeu să scap de peţitorul părinţilor pe care nu-l iubeam deloc. În timp ce ai mei pregăteau nunta, eu i-am dat telefon iubitului meu şi i-am spus că ai mei mă mărită cu un alt băiat. El a fixat ora şi oraşul în care să ne întâlnim, pentru a discuta şi a vedea ce putem face. Ne-am întâlnit într-un oraş departe de el, dar şi de mine. Am mers la o cofetărie. Atât de emoţionaţi eram, că niciunul dintre noi nu a putut mânca din savarina pe care o aveam în faţă. După ce am discutat problema pe toate părţile, el a hotărât să merg cu el într-o localitate aflată la peste 300 de kilometri distanţă. Eram pusă într-o situaţie foarte delicată. Trebuia să aleg între el şi ai mei. Am ales iubirea vieţii mele. Eram convinsă că acasă la mine se va produce mare scandal, dar iubirea a învins.
A fost o dragoste foarte frumoasă. A fost o dragoste curată, neprihănită. Sosiţi la domiciliul nou, am fost primiţi foarte frumos de părinţii soţului meu. M-am încadrat imediat în învăţământ şi am început viaţa în doi. Nu pot să spun că am avut de toate. Nu casă, nu masă, nu nimic. Am luat-o de la lingură, cum se spune. Lucram în învăţământ, banii erau puţini, casă nu aveam, sprijin chiar deloc, de la nimeni. Colac peste pupăză, trebuia să ne vină şi un copil. Am dus-o greu, dar din puţinii bani pe care-i luam, am reuşit, în 15 ani, să ne încropim o căsuţă, la care am lucrat, apoi, multă vreme ca s-o terminăm. Nu aveam ajutor de la nimeni, dar ne aveam noi, unul pe altul şi era de ajuns. În timp, ne-au mai sosit încă doi copii. În total, trei. De aici, şi mai greu. Dar nu ne-am dat bătuţi. I-am trimis la liceu, apoi toţi trei au făcut şi facultate. Toţi sunt la casele lor şi toţi ne sunt de un real ajutor.
Îmi pare rău că moartea ne va despărţi unul de altul (că aşa e viaţa). Aş vrea încă o veşnicie alături de omul care mi-a ţinut loc de mamă, de tată şi de iubit.
Le doresc tuturor tinerelor de azi să aibă noroc de un soţ ca al meu!"
Anchetă realizată de SELENA LASCU
Pagini ilustrate cu reproduceri după picturi de EMILIA NICULESCU şi WANDA SACHELARIE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
