Poveşti cu aur şi aurari

Micul paradis din Stănija

"Munţii ăştia, de-aici, chiar îs din aur, că nu trebuie să sapi după el! Îl aduni cu mâna! Aşa a fost de pe vremea dacilor, aşa au prins moşii mei, aşa e şi acum! Urcă numai colea, pe dealurile de lângă satul meu, şi ia o mână de pietriş. Pi­sea­ză-l şi dă-l la şaitroc şi să vezi cât aur rămâne! Şi nu orice fel de aur! Că dacă la Roşia Montană are cam 14-16 karate, aurul de aici e aproape ca cel nativ. L-am dus să îl vând la Deva şi or zis că îl cataloghează la 22 de karate, că pentru 23 de ka­rate nu au subs­tanţă de ve­ri­fi­care şi de 24 nu prea există. Aşa-i aurul de-l aduni cu mâna de aici! Aur de împăraţi", spune moş Ioan Cătălina. Trebuie să îl cred, pentru că el este primul căutător de aur particular, auto­rizat după revo­luţia din 89. Şi acum ar mai mer­ge după aur, dacă nu ar avea 80 de ani şi un picior care nu îl mai ascultă. Glumeş­te, spunând că satul lui din Apuseni, Stănija, nu este "Micul Paris", ci "Micul Paradis", iar bi­serica din lemn de la 1700, acoperită cu şindrilă, este "Catedrala Mântuirii Moţilor". Ioan Cătălina ştie multe poveşti despre aur, pentru că a copilărit cu ele, apoi a lucrat în mină aproape 30 de ani şi, în cele din urmă, a căutat şi a scos cu mâinile lui, din munte, aur adevărat. Însă întrebările mele rămân câteodată suspendate în aer, el pare că nu le aude, şi numai la răs­timpuri se hotărăşte să mai spună câte ceva. E un vechi obicei, al oamenilor din zonă, de a nu vorbi despre aur - un subiect periculos, care te poate fie lăsa sărac, fie te poate băga la închisoare sau şi mai rău, te poate omorî. Greu, cu tăceri lungi, în care îşi cumpăneşte bine vorbele, Ioan Cătălina începe, totuşi, să-mi spună povestea lui, mai degrabă de dragul revistei "Formula AS", pe care o citeşte de când a găsit-o, hăt-demult, la un chioşc din Abrud.
"Eu, de la bunicu am învăţat despre aur, că el avusese mina lui, cumpărată cu banii de pe o pereche de boi. Şedeam cu el la vite, aveam 15 ani, era prin 1950. Şi zice: «Uite, şaitrocul e acolo, în vreascuri». «Păi bunicule, de ce îl laşi acolo?», l-am întrebat. «Nu cutez să-l iau, că dacă te prind comuniştii cu de-aistea, te omoa­ră». Şi io m-am rugat de el, «Da hai să-mi arăţi şi mie cum se fa­ce!». «Bine, da vezi să nu îţi um­ble gura, că mă bat aiştea de mă omoară», mi-a zis. Că fuseseră cazuri în sat, de oameni aduşi în copârşeu de la Securitate, din cauza aurului. Aşa că m-am dus şi am scos şai­trocul şi bătrânul a ales o mână de piatră sfărâmată, a pus apă, şi a început să-l le­ge­ne. El nu prea mai vedea şi zice: «Ia vină încoa. Ia ui­tă-te tu aci, pe dun­ga asta ar trebui să fie ceva gal­ben ca găl­be­nuşul cel de ou. Este?». «Este bu­nicule!». «No, ăs­ta-i aurul!». Şi eu nu am pus şaitrocul la loc... Bunicul atâta mi-a zis - că dacă mă duc să caut, să merg în sus, pe râu, şi dacă trece careva, să arunc şaitrocul, să nu mă vadă cu el, că e foc mare. Aşa am plecat eu pe râu, în sus, după aur. M-am întors după trei zile, că se şi speriaseră ai mei. Da am venit bucu­ros tare şi i-am zis moşului: «Bunule, adă oche­larii!» (că îi ţinea înveliţi în nişte cârpe, în dulap). I-a adus, şi eu, bucuros, am scos desăguţa cu aur şi i-am vărsat-o pe masă: «Ăsta-i aurul, bunu­le?». El s-a uitat atent, şi-a trecut, aşe, mâna prin el, apăi şi-a scos ochelarii şi a zis numa atât: «Ăsta-i! Ăsta-i aurul...».După care l-a luat şi m-a dus la râu şi l-a aruncat pe apă. Erau pe atunci mulţi oameni anchetaţi de Securitate, nu te puteai juca cu treburi de-astea. Da măcar eram mulţumit că învăţasem să caut aur, chiar dacă după aia îl aruncam pe râu...".
În satul Stănija, până să vină comuniştii la putere, jumătate din oameni erau proprietari de mină şi cealaltă jumătate lucra pentru ei. Au fost aurari generaţii la rând, şi numai cei mai săraci aveau doar şaitroc de mers la râu, şaitrocul fiind pentru ei, aşa cum era sapa pentru agricultori. Cei mai înstăriţi foloseau şaitrocul ca "laborator", doar ca să îşi dea seama care este concentraţia de aur din minereul ce urmau să îl piseze şi să îl amestece cu mercur, pentru a scoate la sfârşit "bile de aur". Dar chiar şi aşa, cu metode tradi­ţio­nale, de multe ori primitive, nu puţini au fost cei care au făcut avere sau au găsit aur.

Holoangării

"Cel mai cunoscut este Gritta Mihăilă, de la Roşia Montană", începe să îmi povestească Ioan Cătălina, despre căutătorii norocoşi. "Vezi dumneata, aurul în pământ e pe filoane, o dungă de aur ce poate să meargă şi kilometri. Dar filonul ăla vine de undeva, are «un cuib» de unde s-a scurs. Gritta a avut norocul să dea peste un astfel de cuib la Roşia. Se spune că două tone de aur a scos de acolo. De-aia a şi făcut şapte biserici şi şapte şcoli în toţi Apusenii şi a avut banii să sprijine revoluţia lui Avram Iancu. La noi în sat a fost unu, Onea, care a găsit şi el un cuib, ca Gritta. S-a întors acasă ţanţoş, a dat cu bâta pe masă şi a zis că el gata, nu mai mănâncă mămăligă, vrea pâine albă. După aia s-a dus la cârciumă şi s-a pus la băut şi a început a zice că el a terminat cu sărăcia şi treburi de-astea. Şi erau în cârciumă unii care i-au zis: «Mă, tu ai găsit aur! Hai dă de băut, că şi noi o să dăm când găsim!». L-or îmbătat bine. Când s-a dus a două zi la mină, n-a mai găsit nimic: îi măturaseră noaptea tot aurul. Ăştia erau holoangării, hoţii de aur, care umblau noaptea prin mine, numai după filoane. Se întâmplau şi de-astea... Eu l-am apucat pe Ion a lui Cărăbaş, un bătrân din Stănija, care îşi ducea minereul acasă cu desagii, aşa, cât putea el duce pe umăr. Găsise un loc bun, la o distanţă cam de 5 kilometri faţă de sat, la Burzeşti, de unde adunai aurul cum vă spuneam, cu mâna, de la suprafaţă. Şi aşa, câte un pic, câte un pic, bătrânul a făcut trei kile de aur de-ăla bun! Calculaţi în zilele noastre cât face, cu 150 de lei gramul! Atâta făcuse bătrânul cela! M-am întâlnit într-o dimineaţă cu el, când mergeam la fân cu tata. Era în zori şi bătrânul venea cu desagii pe umăr, da noi nu ne-am dat seama ce face, numai ne-am mirat că el venea deja acasă în zori, când oamenii abia plecau la lucru. Mai târziu s-a aflat în sat că are aur. Au venit de la Securitate şi l-au bătut, până a dat tot ce a avut. Vă daţi seama cât aur e în munţii ăştia, dacă un bătrân, numai din ce a putut duce cu desagii, a scos atâta?! E un dâmb acolo sus, cu mesteceni, unde şi în ziua de azi e aur cât vrei". Ioan Cătă­li­na nu mai poate merge după aur, dar fără a spune ceva clar, se înţelege că şi el a câştigat destul de bine din ceea ce a găsit. După 90, când s-a terminat cu comunismul, a început să caute forma legală de a scoate aur. Patru ani a umblat după aprobări! Patru ani a mers din uşă în uşă, cu hârtii, că să i se dea "drept de exploatare". Lu­crurile s-au mişcat greu şi din cauză că era primul care cerea aşa ceva, şi nici legiuitorii nu prea ştiau cum se poate aproba o asemenea ce­rere. Nu îi place să spună cât şi unde a găsit aur, dar până la urmă, a meritat: "Nu m-am îmbogăţit, dar mi-am scos umblătura, in­vestiţia, şi mi-a ră­mas şi un mic câştig. Mult s-a dus la stat, ca taxe... Au fost locuri cu aur gârlă, şi 16 grame la tona de minereu, dar e foarte multă muncă. Nu e muncă grea, dar e multă. Dintr-o tonă de pietriş curăţat ies 16 grame, dacă ai noroc... Lucram şi câte 15 ore pe zi, cădeam în pat de obo­seală şi dimineaţa o luam de la capăt. De-asta copiii şi ne­poţii mei nu vor să mai continue meseria asta de aurar, că e mul­tă muncă. Tinerii din ziua de azi ar vrea ca în două ore să scoată un kilogram de aur, numai că aşa ceva nu se poate. Pentru aur e nevoie de muncă şi de răbdare".

Casa căutătorilor de aur

Casa căutătorilor de aur din satul Stănija are două camere cu paturi suprapuse şi o bucătărie destul de mare, tapetată cu hărţile aurului din Apuseni. Într-o anexă a casei, găseşti toate instrumentele unui căutător adevărat, de la şaitroc la instrumente de minerit - lămpaşe, dălţi, mojar, ba chiar şi busolă pentru subteran. Dacă vrei să simţi "febra aurului", aici este cel mai bun loc de unde să începi! Este casa de oaspeţi a unui ONG local, care cu asta se ocupă: iniţierea în căutarea aurului. Locul este de vis: într-o mică vale, înconjurată de li­vezi şi fâneţe nesfârşite, nu departe de râu şi la adăpostul munţilor ce ascund comori. Gazda primitoare a locului este Georgeta Dulgheru. De profesie geolog, ea îţi deschide porţile către taina aurului. Îmi pune în mână un şaitroc făcut după modelul tradiţio­nal, un fel de eventai ma­re, cu o dungă uşor adâncită pe mijloc, şi îmi arată o grămadă de pietriş amestecat cu ţărână: "Hai să luăm din grămada asta, să vedem ce comoară găsim", îmi spune. Pun două mâini bune de minereu, adaug apă şi încep să mişc şaitrocul după indicaţii: "Trebuie mişcat circular, cu totul, nu foarte re­pede", îmi spune doamna Georgeta. "Uite, deja nisipul mai fin s-a adunat la fundul apei. Aurul e mai greu, e «leneş» şi vrea mereu să stea liniştit. Şi-acum, cu mişcări îna­inte şi înapoi, separă pie­trele mari, de nisip". Câ­teva pietre mai mari străluceau, udate de apă, de-ţi luau ochii! Aur, aur adevărat, îmi zic, şi nu-mi vine să cred ce norocos sunt să găsesc aşa bucăţi mari din prima încercare! Numai că doamna Georgeta mă linişteşte: "Nu e aur, e pirită. Seamănă foarte mult cu aurul şi de-aia i se şi spune aurul proştilor... Poţi să-l scoţi şi să îl arunci de acolo pentru că nu are valoare. Dacă este aur adevărat o să îl vedem imediat". Miş­când şaitrocul mai departe, văd cum în mod misterios, pietrele "ies" singure la suprafaţa apei şi pe fundul şaitrocului rămâne un nisip tot mai fin.În cele din urmă, am rămas cam cu două linguri de nisip în şaitroc, şi când apa l-a întins pe adân­citura din mijlocul lui, doamna Geor­geta a zis: "Stop. Priveşte atent la mar­ginile acestei limbi de nisip! Vezi culoarea gălbuie? Nu e un galben stră­lucitor, ca la aurul proştilor, e un galben mat. Ăla este aurul adevărat pe care l-ai găsit. Câteodată, jumătate din limba asta de nisip poate să fie numai cu aur. Bătrânii o numeau «limba de pasăre». Adunau cu o pi­petă, ca asta, îl puneau în borcane, şi când aveau destul, mergeau cu el să îl vândă la Abrud sau la Zlatna, unde erau singurele bănci autorizate pentru analiză şi cumpărare. Aşa au lucrat aurarii şi şi-au făcut un trai, adunând aurul fir cu fir. Pentru noi pare greu, dar ei nu aveau de ales."
Doamna Georgeta nu are "patima aurului", deşi a umblat şi ea mai bine de un an ca să obţină aprobare pentru exploatarea aurului cu şaitrocul, acte care au costat aproape o sută de milioane de lei vechi. Are însă patima tradiţiilor şi a vrut cu orice preţ să păstreze şi să dea mai departe tra­diţia vechilor aurari. Aşa se face că în acest loc, destul de îndepărtat de lume, au venit până acum sute de turişti şi curioşi, de la copii la pensionari, toţi nerăbdători să vadă cum se caută aurul cu şaitrocul. I-a dus pe râu, le-a dat câte un şaitroc şi i-a pus la treabă. "Vin foarte mulţi străini şi foarte mulţi copii. Bucuria de a găsi aur e aceeaşi, indiferent de vârstă. Aurul găsit îl pot lua cu ei. Dar pentru mine ăsta este un şiretlic de a le pune în straiţă şi altfel de comori: cât rămân aici, câteva zile, eu le povestesc despre istoria moţilor, despre le­gendele şi frumu­seţile locului, mai puţin ştiute, fie că este o biserică de pa­trimoniu sau o cascadă. Este şi un bun moment să vor­bim despre geo­lo­gie, despre cum s-au format toate pe pământ, cum putem să recunoaştem o piatră preţioasă sau semipreţioasă şi câ­te altele. Aurul e important, dar aici, în Apu­seni, avem multe lucruri mai valoroase ca el".

Poveşti şi fotografii cu aurari

"Aurarii ştiau taina aurului, ştiau cum să îl caute şi unde să îl găsească, pentru că ei asta au făcut generaţii la rând", îmi spune domnul Aurel Sîntimbrean, fostul inginer-şef al exploatării aurifere de la Roşia Montană. El nu doar că a condus exploatările acolo, dar este cel care a înfiinţat Muzeul Mineritului din Roşia şi este un împătimit al istoriei moţilor. "Dacii adunau aurul cu mâna, aşa cum ai aduna dumneata pietre de pe marginea drumului. Apoi au început să caute în albiile râurilor cu şaitrocul, şi tot urcând pe cursul apelor, pe Arieş, Criş sau Mureş, au început să înţeleagă de unde venea aurul şi s-au apucat să îi gă­seas­că sursa: în munte. La Brad şi la Bucium, aurul era pe filoane de lun­gimi şi până la câţiva kilometri. În stânga şi în dreapta căutai degeaba, că nu era nimic. La Roşia Montană şi Baia de Arieş erau filoane, dar erau zone mari în care exista aur şi pe lângă, în minereu. La Roşia e aur de peste două mii de ani, pentru că la început s-a luat doar filonul, mai uşor de scos şi mai profitabil. După aceea, au început să scoată şi minereul de lângă filoa­ne, ca să îl piseze şi să îl cearnă. Aşa s-au născut nişte goluri uriaşe în mine, cam cât o jumătate de stadion lungime, pe 400 de metri înălţime! Nişte ca­mere subterane uriaşe, for­mate prin scoaterea mine­reului aurifer. Eu am fost acolo, e ceva im­presionant! Ca o catedrală în interiorul pământului! Pe marginea golului erau galerii în pereţi şi se putea urca pe o potecuţă în spirală lăsată anu­me, lipită de jur împrejurul zidului", îmi spune domnul Sîntimbrean. Aurarii erau cei ce munceau în astfel de mine, până să se înceapă ex­ploatările industriale. Intrau în galerii cu vagoneţi de lemn, traşi de câte un cal pe şine de lemn. Era o "afacere de familie", în care de multe ori şi copiii cărau minereu în coşuri puse în spate, în timp ce femeile preluau mi­nereul ca să îl piseze în ciubere de lemn sau mojare şi să îl treacă prin şai­troc sau fâşii de pânză din lână.
Aşa cum Samoilă Mârza a fost fotograful Unirii, şi aurarii au avut parte de fotograful lor: Roman Bazil. El este cel care i-a imor­talizat, documentând toate etapele aducerii aurului în strălucirea soa­relui, de la albia râului şi până la topitul lui în creuzetele ţără­neşti. Dom­nul Sîntimbrean l-a cu­noscut pe Roman Bazil şi a salvat te­zaurul lui de foto­gra­fii. "Înaintea venirii comu­niş­tilor la putere, fratele lui Ro­man Bazil avusese o mină concesionată, şi tâ­nărul Ro­man, pasionat de fotografie, a stat printre muncitori şi i-a imor­talizat. Poate că ima­ginile astea s-ar fi pierdut dacă nu aş fi avut ideea mu­zeului de la Roşia. Roman încă trăia, era în Bucu­reşti, şi în ciuda temerilor faţă de regi­mul comunist, l-am convins să scoată acele fotografii vechi şi să facem o expoziţie în cadrul muzeului", poves­teşte dom­nul Sîntim­brean şi deschide albumul foto, în care se pot vedea copiii care cărau minereul de aur în coşuri, bătrânii pe marginea râurilor "dând la şaitroc", ba chiar şi pregătirea "ţigărilor", foi lungi de ziar, în care se împacheta praf de puşcă, pentru ruperea minereului din munte. Astăzi, toate exploatările de aur din Apu­seni sunt închise. Oameni care au lucrat cândva acolo sau care au moş­tenit in­formaţii de la bunici şi stră­bunici vorbesc de filoane rămase ne­atinse sau de aur nativ ascuns, aştep­tând să fie recuperat. Tentaţia este ma­re, şi unii îşi asumă riscul de a întra pe galeriile închise, în căutarea como­rilor uitate. "În 1994, cred, au venit trei băieţi de la Roşia să mă consulte: cum să facă ei să ajungă la o anumită ga­lerie, unde ştiau că e rămas un filon ma­re de aur. Le-am zis: «Eu vă dau câte un pahar de vin şi ne despărţim cu o strângere de mână, dar aşa ceva nu dis­cut, că voi nu ştiţi la ce vă ex­pu­neţi». I-am ameninţat şi cu Poliţia, dar ei se pare că nu m-au luat în serios. Când te apucă ne­bu­nia aurului, aşa se întâmplă... Au intrat noap­tea pe galeriile mi­nei. Nu­mai că au dat de acumu­lări de gaze. Doi dintre ei au reuşit să iasă, unul nu a mai putut fi sal­vat. La fel s-a întâm­plat şi cu alţi doi tineri veniţi din Ame­rica, hotărâţi să gă­seas­că aur pur, lăsat de un stră­bunic în nu ştiu ce galerie: unul a fost salvat, unul a murit tot din cauza gazelor. Cu aşa ceva nu e de joa­că! Bă­trâ­nii spun că vâlva minelor i-a pier­dut... Indiferent de explicaţii, astea sunt trage­diile aurului...".
Înainte de a pleca de la domnul Sîntimbrean, cu gândul la firele de aur ce se aleseseră singure în şaitrocul meu, nu m-am putut abţine să nu îl în­treb ce părere are despre soluţia readucerii la viaţă a aurarilor, aşa cum erau ei odată, cu şai­trocul - o soluţie ecologică şi tentantă, atât pentru moţi, cât şi pentru turiştii Apusenilor. Am aflat cu surprindere că această soluţie a mai fost folo­sită cu oarecare succes, în anii '80: "Ar putea să fie o soluţie. S-a mai încercat asta pe vremea lui Ceauşescu, cu aşa numita «Lege 60». Oa­me­nii aveau voie să caute aur cu şaitrocul în anumite locuri, inclusiv în haldele vechi de steril. În aces­te halde este minereu vechi, exploatat cu teh­nologie destul de primitivă, şi cred că cel puţin 30 la sută din ce este acolo e aur. Plus alte locuri de suprafaţă, care încă au mult aur şi, de ce nu, pe albiile râurilor. În perioada comunistă, nu puţini au fost cei care au făcut ceva bani aşa, cu un simplu şaitroc".

Detunata

De pe vremea aurarilor adevăraţi au rămas poveşti, dar au rămas şi comori adevărate. Peste tot în satele din Apuseni, auzi vorbindu-se în şoaptă despre cutii cu aur găsite în pământ, sau borcane cu mult râvnitul «praf de soare», ce ies la suprafaţă când se repară câte un gard sau se face câte o fundaţie nouă. Unele comori, ascunse la naţionalizare de frica comuniştilor, încă îşi aşteaptă sorocul, fie că este vorba de minereu cu concentraţie mare de aur, îngropat pe la rădăcina câte unui fag căzut, fie că este vorba de aur nativ, tencuit în câte un perete, după ce a fost scos din mină prin gurile de aerisire. Câtă vreme doar statul are drepturi asupra aurului, nimeni nu are curaj să vorbească deschis. Alt­ce­va era până în 1945, când oa­menii aveau drept de exploatare pe minele lor, aşa cum astăzi ţăranii au bucata lor de pământ. Pe vremea aceea, aurarii mer­geau la Abrud, ca­pitala moţilor, chefuind şi petrecând din toată inima, bucuroşi de câştig. În Abrudul de astăzi, care încă mai păstrează în centru aerul vre­murilor bune de altădată, există în con­tinuare celebrul Restaurant "Detu­nata", unde petrecerile aurarilor durau şi câte trei zile. Voichiţa Lic, doamna care are astăzi în grijă localul, îmi face un tur prin sălile cândva imperiale: "Ştiu din spusele bătrânilor care încă mai vin şi stau la poveşti aici. Cine găsea aur mergea întâi la croitor şi se îmbrăca din cap până în picioare după ultima modă a vremii. După aceea, îşi cumpăra un cal şi întra în restaurant aşa, călare. În locul uşii de acum era o uşă rotativă, şi pe jos, era podea de pământ.Când intra câte un aurar călare, imediat săreau lăutarii în picioare, Gheor­ghe Haza sau Tararaful lui Muscă, şi începeau să umble după el şi să îi cânte ceea ce dorea. Ţineau pe­trecerile şi câte trei zile, şi la sfârşit, norocosul pleca de aici cu trei trăsuri - într-una mergea el, într-una îşi punea pălăria şi bastonul şi într-una erau lăutarii".
Singurul pericol pentru aurarii norocoşi erau holoangării, jefuitorii de mine, care umblau noaptea prin galerii şi furau nu­mai filoanele importante, cu cel mai mult şi mai pur aur. Dar des­pre ei şi despre poveştile aurului din Abrud, într-un număr viitor.