IULIANA VÎLSAN - scenografă - "Pe mine, părintele Papacioc m-a învăţat să zbor"

Iuliana Vîlsan, pictor şi scenograf de mare suc­ces, cu mai multe nominalizări şi un pre­miu UNITER la activ (pentru decorul la spec­tacolul "Herr Paul", montare a regizo­rului Ra­­du Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ), este ea, în sine, o "operă de artă".

De-a lun­gul tim­pului, şi-a "pavoazat" capul cu flori, cu fluturi, cu pei­saje marine, cu pisici... Cine ar putea crede, văzând-o pe această "reclamă am­bulantă", că şi-a petrecut toată adolescenţa şi o bună parte din tinereţe traducând din anticii latini şi greci? La 18 ani, tradusese deja integral opera lui Cicero, asta, în condiţiile în care recordul unui traducător din latină este de 10 rânduri pe oră! În paralel cu Facultatea de Limbi Clasice, se ducea la cursuri opţionale, la Teologie şi la Filosofie. A studiat angelologie cu Andrei Pleşu şi mergea la cursurile ţinute de Gabriel Liiceanu şi Sorin Vieru. Lua lecţii particulare de pictură în atelie­rele unor pictori importanţi, astfel că, imediat ce a terminat limbile "moarte", a trecut la pictura "vie", intrând la Facultatea de Arte Plastice, un­de l-a avut profesor pe marele Ştefan Câlţia. A lucrat cu importanţi regizori ai României: Radu Afrim, Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu, Radu Jude, dar una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii sale este, cum singură recunoaşte, că l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Ar­se­nie Papacioc şi are o mulţime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic. Despre aces­te preţioase amintiri din copilărie şi despre pă­rintele Papacioc, vindecătorul de suflete şi tru­puri, am vorbit cu scenografa Iuliana Vîl­san.

"Mi-a acompaniat copilăria şi adolescenţa"

- Ştiu că pentru tine, părintele Arsenie Papa­cioc înseamnă o parte din copilăria ta.

- Părintele este, de fapt, o parte din viaţa mea şi un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie, mă gândesc ce părere ar avea părintele şi ce sfat mi-ar da.

- Cum l-ai cunoscut?

- Aveam vreo 5 ani şi eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina ofi­cială. Ori­cum, medicii nu mi-au dat de cap. Rea­litatea ma­nifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Aşa că unii doctori îmi tratau polipii, alţii amigdalele, alţii aparatul res­pirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai de­grabă o mala­die ce ţinea de sensibil, de supra­sensibil, de realitate celulară, de moştenire genetică, moştenire infor­maţională, tot ce ţine de energetic şi material în structura noastră umană. Şi atunci, mama, care este creştin-ortodox practicant, mi-a găsit tera­peutul perfect în părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanţa, drumul până la Mâ­năstirea "Sfânta Maria" de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când venise părintele Papacioc. Aşa că mâ­năs­tirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă şi chiar obişnuia să spună că sunt fetiţa lui. 

- Mai erau copii pe-acolo?

- Da. Dar eu, fiind mai bolnavă, stăteam mai mult decât toţi ceilalţi care veneau în vizită şi plecau. Eu eram o prezenţă constantă. Şi părin­tele s-a apropiat ca un bun păstor de oaia cea mai chi­nuită, cea mai cu probleme, şi nu numai că m-a vin­decat fizic, dar m-a şi format ca om. El mi-a acom­paniat copilăria şi adolescenţa, aşa că atunci când am plecat la facultate, la Bucureşti, am simţit că primisem tot ce se putea de la el şi că, din acel mo­ment încolo, mai ră­mânea să de­să­vârşesc eu mun­ca părintelui cu mi­ne. Trebuia să-mi duc viaţa pe cont pro­priu.

- Ai simţit că ţi-a dat drumul în lume?

- Da. Dar mai acut decât oricând, am simţit asta când părintele "a ple­cat". A avut grijă să plece de-abia du­pă ce şi-a văzut copiii spirituali for­­maţi. Eu mă gân­­deam mereu cu groază la "ple­ca­rea" pă­rintelui. Pen­tru că atâta vreme cât trăia, mă sim­ţeam în siguranţă, ca un copil care ştie că poate face orice prostie, pen­tru că se va găsi me­reu prin preaj­mă tata sau mama să o dreagă. Pă­rin­tele Arsenie a fost mereu plasa mea de siguranţă. Acum simt însă că, deşi nu mai am sub mine o plasă de siguranţă, nici nu mai am nevoie de ea. Pentru că pe mine, în timpul vieţii sale, părintele m-a învăţat să zbor.

"M-a strigat pe nume, în mijlocul slujbei"

- În tot timpul ăsta, de când ai venit la Bucureşti şi până la moartea părintelui, ai mai fost pe la el?

- Da, dar mult mai rar. Am trăit un moment foarte emoţionant când, în 1993, m-am întors să-l vizitez de ziua lui. El era năs­cut de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, şi atunci era şi hramul mâ­năs­tirii. Am ajuns acolo unde erau, bineînţeles, mii şi mii de oameni care veniseră la hram. Eu eram undeva amestecată prin marea aia de lume şi, cu toate astea, părintele m-a văzut sau m-a simţit. Cert este că m-a strigat pe nume, în gura mare, în mijlocul slujbei. A întins mâna către mine şi până nu s-a făcut cărare ca să ajung la el, nu a mai spus nimic. Totul s-a oprit în jur, lumea s-a dat deoparte până am ajuns la el să-mi strângă mâna.

- Când i-ai spus că vrei să dai la Arte Plas­tice, ce părere a avut?

- El a fost, cred, cel mai fericit. Eu muncisem mult, fusesem olim­pi­că la limba latină, făcusem Facultatea de Litere la limbi cla­sice, eram pre­gă­tită pentru o carieră de traducător din clasici când, deodată, spre surprinderea tuturor, am decis să fac Arte Plas­tice. Atunci când i-am spus părintelui de de­cizia mea, mi-a povestit cum el, în puş­cărie, când era dis­perat, de­sena. A fost momentul în care mi s-a arătat ca om, cu pasiunile lui. 

- Ţi-a arătat de­se­nele lui?

- Nu numai că mi le-a arătat, ci chiar mi le-a dăruit. Şi eu le păs­trez ca pe cele mai pre­ţioase daruri. 

- Înseamnă că ţinea foarte mult la tine. De ce l-ai vizitat atât de rar în ultimii lui ani de viaţă?

- Când am plecat eu, el era deja bătrân, foarte vioi, dar bătrân, şi am simţit că primisem deja atât de mult de la el, încât ar fi fost un mare egoism din partea mea să nu las ca timpul cât i-a mai rămas să şi-l dedice altor oameni care aveau atunci mult mai multă nevoie de el. Eu am bene­fi­ciat mereu de el, ca un copil cu părinţii acasă. Dar erau atâţia copii orfani, să le spu­nem, care aveau nevoie de un părinte.

"Mi-a modelat până şi celulele"

- Şi totuşi, chiar şi tu, mai târziu, ai trecut printr-o boală teribilă. Ai avut can­cer, dar te-ai vindecat. A do­ua ta tămăduire, cea de cancer, a mai avut vreo le­gătură cu părintele?

- Da, evident, pentru că el îmi modelase în copilărie, cred, până şi celulele. El mi-a format, prin credinţa pe care mi-a insuflat-o, un soi de me­ca­nism de autovin­de­ca­re. 

- Cu acest me­ca­nism spiritual lucra şi asu­pra pro­priului corp?

- Când părintele a trebuit să fie supus unei operaţii pe coloană, medicii l-au aver­tizat că e posibil ca inima lui să cedeze dacă îi fac anes­tezie. Şi atunci, el le-a zis să-l opereze pe viu, să lase restul în gri­ja lui. Chi­rurgii l-au operat, operaţia a reuşit, şi chiar şi după externarea părintelui, în tot salonul, zile întregi, a mirosit a mir.

- Până la urmă, era şi el un om din sânge şi carne. Îşi arăta şi slăbiciunile trupeşti?

- Da. Puţină lume ştie că el era surd şi purta aparat au­ditiv. Indiferent însă de fap­tul că nu auzea fizic, nu gre­şea niciodată la nivelul răs­punsului. Îţi punea mereu, fără greş, diagnosticul per­fect. Pentru că, de fapt, au­zea şi vedea totul, chiar din­colo de realitatea fizică. Îmi amintesc că eram la spove­danie şi mi-a fost ruşine să spun cu voce tare un păcat. Dar l-am spus în mintea mea. Şi atunci părintele m-a pocnit cu crucea aia a lui mare de fier în cap. "Am au­zit-o şi pe-asta", a spus el şi mi-a mai dat o lovitură cu crucioiul ăla.

"Să fii mereu prezent în viaţa ta, în fiecare clipă, şi să te bucuri de fiecare zi"

- Mulţi călugări îşi dispreţuiesc trupul, ba unii chiar şi-l mortifică. Din ce povesteşti, pă­rin­tele Papacioc era un vindecător, cunoştea bine trupul şi ştia să trezească viaţa în el.

- Părintele Papacioc era de părere că este păcat să nu ai grijă de trupul tău. El se oprea din spo­vedit oamenii, ca să mănânce, ca să doar­mă. Dacă nu i-ar fi dat trupului său cele necesare, ar fi ars mult mai repede, s-ar fi pră­pă­dit, şi mulţi oa­meni ar fi rămas fă­ră ajutor. În plus, nu-i plăceau că­lu­gării nespălaţi sau cei care făceau ex­ces şi paradă de evlavie. Ţin minte că, pe cât era el de bun şi de cald de obicei, de cum ve­dea un anume aspirant la că­lugărie, în­cepea să-l ocă­rască şi să-l alunge din mânăs­ti­re. L-am în­trebat de ce se poartă aşa şi mi-a spus că omul acela îşi pără­si­se fa­milia, că lăsase fără ajutor pe lume o nevastă şi doi copii şi că locul lui nu era la mânăstire, ci lângă ai lui, şi că aşa-zisa lui evlavie nu era alt­ceva decât ires­pon­sa­bi­litate. Spre deosebire de alţi că­lugări foar­te as­pri, cum am gă­sit, de pil­dă, pe la mânăs­ti­rile din Mol­­dova, părintele Ar­se­nie avea o infinită înţele­ge­re faţă de pă­catele omeneşti, dar nu putea su­feri evlavia ipocrită şi răutatea.

- Care e învăţătura cea mai preţioasă pe care ţi-a dat-o părintele?

- Să fii mereu prezent în viaţa ta, în fiecare clipă, şi să te bucuri de fiecare zi. Atunci când eşti pe deplin prezent în spiritul şi-n trupul tău, nimic rău nu ţi se poate în­tâmpla. Mi-a povestit, de pildă, cum, la puşcărie, cei care nu cedau la an­chetă, erau puşi în nişte frigi­dere mari. Erau ţinuţi acolo de la câteva ore la o zi în­treagă. Unii mureau, alţii cedau. Ei bine, pe pă­rin­te l-au ţinut două zile, iar el n-a mu­rit. Văzând că nici după aceea nu se dezice de cre­din­ţa lui, l-au mai băgat încă o zi. A stat trei zile şi trei nopţi în frigider şi-mi povestea că avea grijă să nu adoarmă, se ruga necontenit şi se con­centra să fie mereu pre­zent, mereu acolo, în tru­pul lui, con­şti­ent de fiecare clipă. El ştia că moar­tea va veni când­va, dar nu aşa. Nu concepea moartea altfel decât ca pe o trecere paşnică la Domnul, ca pe o plecare li­niş­tită înspre lumină.

- Iuliana, să vorbim puţin şi de teatru. Ai lu­crat cu re­gizori uriaşi. Cum îţi explici aceste întâl­niri?

- E ceva în ADN-ul căutărilor mele. Astfel de întâlniri pentru mine sunt ceva firesc şi inevitabil. Cred că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Am un par­curs atipic. Am avut nişte frământări care m-au de­ter­­minat să fac un drum de la studiul profund al tex­tului la imagine, trecând inevitabil prin re­prezen­tarea tridimensională. M-a interesat mult ne­ros­titul, tăcerea, metatextul, expresivitatea involun­tară. În­tâlnirea cu Radu Jude este consecinţa acestui de­mers. Este singurul artist din câţi cunosc eu, în afa­ră de Radu Afrim, interesat în mod expres de ne­ros­tit, de ce spunem când tăcem, de fragil, de ex­pre­sivitatea involuntară, de o înţelegere densă şi argumentată, o credinţă profundă a necesităţii ex­pri­mării subiectelor pe care istoria, realitatea sau automatismele le bagă sub preş.

"Mă bucură mult premiile adunate"

- Cum a fost debutul tău ca scenograf de film, alături de Radu Jude?

- Am lucrat cu Radu Jude trei proiecte de teatru, înainte să lucrăm la film. Acea perioadă a însemnat enorm pentru un film care folo­seş­te ca instrument de lucru discursul tea­tral. Radu a cunoscut în teatru actorii cu care a lucrat apoi filmul. A fost o pe­rioadă densă, departe de Bucureşti. Mai întâi am colaborat la spec­tacolele "Scene dintr-o căs­nicie" şi "Controversa de la Valla­dolid", pe care le-am lucrat la Tea­trul Na­ţional din Timişoara, şi abia apoi am colaborat la filmul "Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari". Mă bucură mult pre­miile adunate de filmul pe care l-am făcut împreună şi a că­rui pre­mieră mondială a avut loc vara tre­cută, la Kar­lovy Vary, unde a primit Glo­bul de Cris­tal (prima recunoaştere de acest fel pen­tru un film ro­mânesc) şi, sigur, nu-mi este deloc indi­ferent nici faptul că unul din marile festivaluri de film din Europa, cel de la Gijon, mi-a oferit premiul pen­tru cea mai bună sceno­gra­fie. Pen­tru un debut în lung­me­traj, înseamnă ceva.

- De curând, două spec­tacole a căror scenografie es­te creaţia ta au avut pre­mie­ra în Bucureşti: "Mar­tiri", la Teatrul Mic, în re­gia lui Vlad Massaci, şi "Nun­ta lui Krecinski", în surprinzătoarea regie a lui Mihai Bendeac, la Teatrul de Comedie. Ce poţi să ne spui despre cola­borarea cu el?

- Întâlnirea cu Mihai Bendeac a fost cea mai mare surpriză de anul trecut: neaşteptata desco­pe­rire a unui om care a răsturnat toate automatismele unei etichetări apriorice. Mi-a făcut reală plăcere să lucrez cu el. E un om extrem de pasionat de me­seria lui şi, dincolo de orice altceva, un om extrem de sensibil, cald, bun şi nebun. De mult nu am mai lucrat cu cineva care să fie măcinat de un subiect ani de zile şi tot de ani de zile să dospească un text al cărui subiect şi problematică să îl bântuie obse­siv. Mihai are multe straturi de nebunie şi un incre­dibil simţ al comediei. Multă tristeţe adunată în straturi adânci îi dă puterea să scoată umor din nimic, lumină prin cele mai mici crăpături. Com­pulsivitatea şi plăcerea absolută asupra detaliilor celor mai fine ne-a unit într-un mod natural şi inefabil. O experienţă "old school contemporană", care m-a bucurat şi m-a împlinit.