"Munții ăștia, de-aici, chiar îs din aur, că nu trebuie să sapi după el! Îl aduni cu mâna! Așa a fost de pe vremea dacilor, așa au prins moșii mei, așa e și acum! Urcă numai colea, pe dealurile de lângă satul meu, și ia o mână de pietriș. Pisează-l și dă-l la șaitroc și să vezi cât aur rămâne! Și nu orice fel de aur! Că dacă la Roșia Montană are cam 14-16 karate, aurul de aici e aproape ca cel nativ. L-am dus să îl vând la Deva și or zis că îl cataloghează la 22 de karate, că pentru 23 de karate nu au substanță de verificare și de 24 nu prea există. Așa-i aurul de-l aduni cu mâna de aici! Aur de împărați", spune moș Ioan Cătălina. Trebuie să îl cred, pentru că el este primul căutător de aur particular, autorizat după revoluția din 89. Și acum ar mai merge după aur, dacă nu ar avea 80 de ani și un picior care nu îl mai ascultă. Glumește, spunând că satul lui din Apuseni, Stănija, nu este "Micul Paris", ci "Micul Paradis", iar biserica din lemn de la 1700, acoperită cu șindrilă, este "Catedrala Mântuirii Moților". Ioan Cătălina știe multe povești despre aur, pentru că a copilărit cu ele, apoi a lucrat în mină aproape 30 de ani și, în cele din urmă, a căutat și a scos cu mâinile lui, din munte, aur adevărat. Însă întrebările mele rămân câteodată suspendate în aer, el pare că nu le aude, și numai la răstimpuri se hotărăște să mai spună câte ceva. E un vechi obicei, al oamenilor din zonă, de a nu vorbi despre aur - un subiect periculos, care te poate fie lăsa sărac, fie te poate băga la închisoare sau și mai rău, te poate omorî. Greu, cu tăceri lungi, în care își cumpănește bine vorbele, Ioan Cătălina începe, totuși, să-mi spună povestea lui, mai degrabă de dragul revistei "Formula AS", pe care o citește de când a găsit-o, hăt-demult, la un chioșc din Abrud.
"Eu, de la bunicu am învățat despre aur, că el avusese mina lui, cumpărată cu banii de pe o pereche de boi. Ședeam cu el la vite, aveam 15 ani, era prin 1950. Și zice: «Uite, șaitrocul e acolo, în vreascuri». «Păi bunicule, de ce îl lași acolo?», l-am întrebat. «Nu cutez să-l iau, că dacă te prind comuniștii cu de-aistea, te omoară». Și io m-am rugat de el, «Da hai să-mi arăți și mie cum se face!». «Bine, da vezi să nu îți umble gura, că mă bat aiștea de mă omoară», mi-a zis. Că fuseseră cazuri în sat, de oameni aduși în copârșeu de la Securitate, din cauza aurului. Așa că m-am dus și am scos șaitrocul și bătrânul a ales o mână de piatră sfărâmată, a pus apă, și a început să-l legene. El nu prea mai vedea și zice: «Ia vină încoa. Ia uită-te tu aci, pe dunga asta ar trebui să fie ceva galben ca gălbenușul cel de ou. Este?». «Este bunicule!». «No, ăsta-i aurul!». Și eu nu am pus șaitrocul la loc... Bunicul atâta mi-a zis - că dacă mă duc să caut, să merg în sus, pe râu, și dacă trece careva, să arunc șaitrocul, să nu mă vadă cu el, că e foc mare. Așa am plecat eu pe râu, în sus, după aur. M-am întors după trei zile, că se și speriaseră ai mei. Da am venit bucuros tare și i-am zis moșului: «Bunule, adă ochelarii!» (că îi ținea înveliți în niște cârpe, în dulap). I-a adus, și eu, bucuros, am scos desăguța cu aur și i-am vărsat-o pe masă: «Ăsta-i aurul, bunule?». El s-a uitat atent, și-a trecut, așe, mâna prin el, apăi și-a scos ochelarii și a zis numa atât: «Ăsta-i! Ăsta-i aurul...». După care l-a luat și m-a dus la râu și l-a aruncat pe apă. Erau pe atunci mulți oameni anchetați de Securitate, nu te puteai juca cu treburi de-astea. Da măcar eram mulțumit că învățasem să caut aur, chiar dacă după aia îl aruncam pe râu...".
În satul Stănija, până să vină comuniștii la putere, jumătate din oameni erau proprietari de mină și cealaltă jumătate lucra pentru ei. Au fost aurari generații la rând, și numai cei mai săraci aveau doar șaitroc de mers la râu, șaitrocul fiind pentru ei, așa cum era sapa pentru agricultori. Cei mai înstăriți foloseau șaitrocul ca "laborator", doar ca să își dea seama care este concentrația de aur din minereul ce urmau să îl piseze și să îl amestece cu mercur, pentru a scoate la sfârșit "bile de aur". Dar chiar și așa, cu metode tradiționale, de multe ori primitive, nu puțini au fost cei care au făcut avere sau au găsit aur.
Holoangării
"Cel mai cunoscut este Gritta Mihăilă, de la Roșia Montană", începe să îmi povestească Ioan Cătălina, despre căutătorii norocoși. "Vezi dumneata, aurul în pământ e pe filoane, o dungă de aur ce poate să meargă și kilometri. Dar filonul ăla vine de undeva, are «un cuib» de unde s-a scurs. Gritta a avut norocul să dea peste un astfel de cuib la Roșia. Se spune că două tone de aur a scos de acolo. De-aia a și făcut șapte biserici și șapte școli în toți Apusenii și a avut banii să sprijine revoluția lui Avram Iancu. La noi în sat a fost unu, Onea, care a găsit și el un cuib, ca Gritta. S-a întors acasă țanțoș, a dat cu bâta pe masă și a zis că el gata, nu mai mănâncă mămăligă, vrea pâine albă. După aia s-a dus la cârciumă și s-a pus la băut și a început a zice că el a terminat cu sărăcia și treburi de-astea. Și erau în cârciumă unii care i-au zis: «Mă, tu ai găsit aur! Hai dă de băut, că și noi o să dăm când găsim!». L-or îmbătat bine. Când s-a dus a două zi la mină, n-a mai găsit nimic: îi măturaseră noaptea tot aurul. Ăștia erau holoangării, hoții de aur, care umblau noaptea prin mine, numai după filoane. Se întâmplau și de-astea... Eu l-am apucat pe Ion a lui Cărăbaș, un bătrân din Stănija, care își ducea minereul acasă cu desagii, așa, cât putea el duce pe umăr. Găsise un loc bun, la o distanță cam de 5 kilometri față de sat, la Burzești, de unde adunai aurul cum vă spuneam, cu mâna, de la suprafață. Și așa, câte un pic, câte un pic, bătrânul a făcut trei kile de aur de-ăla bun! Calculați în zilele noastre cât face, cu 150 de lei gramul! Atâta făcuse bătrânul cela! M-am întâlnit într-o dimineață cu el, când mergeam la fân cu tata. Era în zori și bătrânul venea cu desagii pe umăr, da noi nu ne-am dat seama ce face, numai ne-am mirat că el venea deja acasă în zori, când oamenii abia plecau la lucru. Mai târziu s-a aflat în sat că are aur. Au venit de la Securitate și l-au bătut, până a dat tot ce a avut. Vă dați seama cât aur e în munții ăștia, dacă un bătrân, numai din ce a putut duce cu desagii, a scos atâta?! E un dâmb acolo sus, cu mesteceni, unde și în ziua de azi e aur cât vrei". Ioan Cătălina nu mai poate merge după aur, dar fără a spune ceva clar, se înțelege că și el a câștigat destul de bine din ceea ce a găsit. După 90, când s-a terminat cu comunismul, a început să caute forma legală de a scoate aur. Patru ani a umblat după aprobări! Patru ani a mers din ușă în ușă, cu hârtii, că să i se dea "drept de exploatare". Lucrurile s-au mișcat greu și din cauză că era primul care cerea așa ceva, și nici legiuitorii nu prea știau cum se poate aproba o asemenea cerere. Nu îi place să spună cât și unde a găsit aur, dar până la urmă, a meritat: "Nu m-am îmbogățit, dar mi-am scos umblătura, investiția, și mi-a rămas și un mic câștig. Mult s-a dus la stat, ca taxe... Au fost locuri cu aur gârlă, și 16 grame la tona de minereu, dar e foarte multă muncă. Nu e muncă grea, dar e multă. Dintr-o tonă de pietriș curățat ies 16 grame, dacă ai noroc... Lucram și câte 15 ore pe zi, cădeam în pat de oboseală și dimineața o luam de la capăt. De-asta copiii și nepoții mei nu vor să mai continue meseria asta de aurar, că e multă muncă. Tinerii din ziua de azi ar vrea ca în două ore să scoată un kilogram de aur, numai că așa ceva nu se poate. Pentru aur e nevoie de muncă și de răbdare".
Casa căutătorilor de aur
Casa căutătorilor de aur din satul Stănija are două camere cu paturi suprapuse și o bucătărie destul de mare, tapetată cu hărțile aurului din Apuseni. Într-o anexă a casei, găsești toate instrumentele unui căutător adevărat, de la șaitroc la instrumente de minerit - lămpașe, dălți, mojar, ba chiar și busolă pentru subteran. Dacă vrei să simți "febra aurului", aici este cel mai bun loc de unde să începi! Este casa de oaspeți a unui ONG local, care cu asta se ocupă: inițierea în căutarea aurului. Locul este de vis: într-o mică vale, înconjurată de livezi și fânețe nesfârșite, nu departe de râu și la adăpostul munților ce ascund comori. Gazda primitoare a locului este Georgeta Dulgheru. De profesie geolog, ea îți deschide porțile către taina aurului. Îmi pune în mână un șaitroc făcut după modelul tradițional, un fel de eventai mare, cu o dungă ușor adâncită pe mijloc, și îmi arată o grămadă de pietriș amestecat cu țărână: "Hai să luăm din grămada asta, să vedem ce comoară găsim", îmi spune. Pun două mâini bune de minereu, adaug apă și încep să mișc șaitrocul după indicații: "Trebuie mișcat circular, cu totul, nu foarte repede", îmi spune doamna Georgeta. "Uite, deja nisipul mai fin s-a adunat la fundul apei. Aurul e mai greu, e «leneș» și vrea mereu să stea liniștit. Și-acum, cu mișcări înainte și înapoi, separă pietrele mari, de nisip". Câteva pietre mai mari străluceau, udate de apă, de-ți luau ochii! Aur, aur adevărat, îmi zic, și nu-mi vine să cred ce norocos sunt să găsesc așa bucăți mari din prima încercare! Numai că doamna Georgeta mă liniștește: "Nu e aur, e pirită. Seamănă foarte mult cu aurul și de-aia i se și spune aurul proștilor... Poți să-l scoți și să îl arunci de acolo pentru că nu are valoare. Dacă este aur adevărat o să îl vedem imediat". Mișcând șaitrocul mai departe, văd cum în mod misterios, pietrele "ies" singure la suprafața apei și pe fundul șaitrocului rămâne un nisip tot mai fin. În cele din urmă, am rămas cam cu două linguri de nisip în șaitroc, și când apa l-a întins pe adâncitura din mijlocul lui, doamna Georgeta a zis: "Stop. Privește atent la marginile acestei limbi de nisip! Vezi culoarea gălbuie? Nu e un galben strălucitor, ca la aurul proștilor, e un galben mat. Ăla este aurul adevărat pe care l-ai găsit. Câteodată, jumătate din limba asta de nisip poate să fie numai cu aur. Bătrânii o numeau «limba de pasăre». Adunau cu o pipetă, ca asta, îl puneau în borcane, și când aveau destul, mergeau cu el să îl vândă la Abrud sau la Zlatna, unde erau singurele bănci autorizate pentru analiză și cumpărare. Așa au lucrat aurarii și și-au făcut un trai, adunând aurul fir cu fir. Pentru noi pare greu, dar ei nu aveau de ales."
Doamna Georgeta nu are "patima aurului", deși a umblat și ea mai bine de un an ca să obțină aprobare pentru exploatarea aurului cu șaitrocul, acte care au costat aproape o sută de milioane de lei vechi. Are însă patima tradițiilor și a vrut cu orice preț să păstreze și să dea mai departe tradiția vechilor aurari. Așa se face că în acest loc, destul de îndepărtat de lume, au venit până acum sute de turiști și curioși, de la copii la pensionari, toți nerăbdători să vadă cum se caută aurul cu șaitrocul. I-a dus pe râu, le-a dat câte un șaitroc și i-a pus la treabă. "Vin foarte mulți străini și foarte mulți copii. Bucuria de a găsi aur e aceeași, indiferent de vârstă. Aurul găsit îl pot lua cu ei. Dar pentru mine ăsta este un șiretlic de a le pune în straiță și altfel de comori: cât rămân aici, câteva zile, eu le povestesc despre istoria moților, despre legendele și frumusețile locului, mai puțin știute, fie că este o biserică de patrimoniu sau o cascadă. Este și un bun moment să vorbim despre geologie, despre cum s-au format toate pe pământ, cum putem să recunoaștem o piatră prețioasă sau semiprețioasă și câte altele. Aurul e important, dar aici, în Apuseni, avem multe lucruri mai valoroase ca el".
Povești și fotografii cu aurari
"Aurarii știau taina aurului, știau cum să îl caute și unde să îl găsească, pentru că ei asta au făcut generații la rând", îmi spune domnul Aurel Sîntimbrean, fostul inginer-șef al exploatării aurifere de la Roșia Montană. El nu doar că a condus exploatările acolo, dar este cel care a înființat Muzeul Mineritului din Roșia și este un împătimit al istoriei moților. "Dacii adunau aurul cu mâna, așa cum ai aduna dumneata pietre de pe marginea drumului. Apoi au început să caute în albiile râurilor cu șaitrocul, și tot urcând pe cursul apelor, pe Arieș, Criș sau Mureș, au început să înțeleagă de unde venea aurul și s-au apucat să îi găsească sursa: în munte. La Brad și la Bucium, aurul era pe filoane de lungimi și până la câțiva kilometri. În stânga și în dreapta căutai degeaba, că nu era nimic. La Roșia Montană și Baia de Arieș erau filoane, dar erau zone mari în care exista aur și pe lângă, în minereu. La Roșia e aur de peste două mii de ani, pentru că la început s-a luat doar filonul, mai ușor de scos și mai profitabil. După aceea, au început să scoată și minereul de lângă filoane, ca să îl piseze și să îl cearnă. Așa s-au născut niște goluri uriașe în mine, cam cât o jumătate de stadion lungime, pe 400 de metri înălțime! Niște camere subterane uriașe, formate prin scoaterea minereului aurifer. Eu am fost acolo, e ceva impresionant! Ca o catedrală în interiorul pământului! Pe marginea golului erau galerii în pereți și se putea urca pe o potecuță în spirală lăsată anume, lipită de jur împrejurul zidului", îmi spune domnul Sîntimbrean. Aurarii erau cei ce munceau în astfel de mine, până să se înceapă exploatările industriale. Intrau în galerii cu vagoneți de lemn, trași de câte un cal pe șine de lemn. Era o "afacere de familie", în care de multe ori și copiii cărau minereu în coșuri puse în spate, în timp ce femeile preluau minereul ca să îl piseze în ciubere de lemn sau mojare și să îl treacă prin șaitroc sau fâșii de pânză din lână.
Așa cum Samoilă Mârza a fost fotograful Unirii, și aurarii au avut parte de fotograful lor: Roman Bazil. El este cel care i-a imortalizat, documentând toate etapele aducerii aurului în strălucirea soarelui, de la albia râului și până la topitul lui în creuzetele țărănești. Domnul Sîntimbrean l-a cunoscut pe Roman Bazil și a salvat tezaurul lui de fotografii. "Înaintea venirii comuniștilor la putere, fratele lui Roman Bazil avusese o mină concesionată, și tânărul Roman, pasionat de fotografie, a stat printre muncitori și i-a imortalizat. Poate că imaginile astea s-ar fi pierdut dacă nu aș fi avut ideea muzeului de la Roșia. Roman încă trăia, era în București, și în ciuda temerilor față de regimul comunist, l-am convins să scoată acele fotografii vechi și să facem o expoziție în cadrul muzeului", povestește domnul Sîntimbrean și deschide albumul foto, în care se pot vedea copiii care cărau minereul de aur în coșuri, bătrânii pe marginea râurilor "dând la șaitroc", ba chiar și pregătirea "țigărilor", foi lungi de ziar, în care se împacheta praf de pușcă, pentru ruperea minereului din munte. Astăzi, toate exploatările de aur din Apuseni sunt închise. Oameni care au lucrat cândva acolo sau care au moștenit informații de la bunici și străbunici vorbesc de filoane rămase neatinse sau de aur nativ ascuns, așteptând să fie recuperat. Tentația este mare, și unii își asumă riscul de a întra pe galeriile închise, în căutarea comorilor uitate. "În 1994, cred, au venit trei băieți de la Roșia să mă consulte: cum să facă ei să ajungă la o anumită galerie, unde știau că e rămas un filon mare de aur. Le-am zis: «Eu vă dau câte un pahar de vin și ne despărțim cu o strângere de mână, dar așa ceva nu discut, că voi nu știți la ce vă expuneți». I-am amenințat și cu Poliția, dar ei se pare că nu m-au luat în serios. Când te apucă nebunia aurului, așa se întâmplă... Au intrat noaptea pe galeriile minei. Numai că au dat de acumulări de gaze. Doi dintre ei au reușit să iasă, unul nu a mai putut fi salvat. La fel s-a întâmplat și cu alți doi tineri veniți din America, hotărâți să găsească aur pur, lăsat de un străbunic în nu știu ce galerie: unul a fost salvat, unul a murit tot din cauza gazelor. Cu așa ceva nu e de joacă! Bătrânii spun că vâlva minelor i-a pierdut... Indiferent de explicații, astea sunt tragediile aurului...".
Înainte de a pleca de la domnul Sîntimbrean, cu gândul la firele de aur ce se aleseseră singure în șaitrocul meu, nu m-am putut abține să nu îl întreb ce părere are despre soluția readucerii la viață a aurarilor, așa cum erau ei odată, cu șaitrocul - o soluție ecologică și tentantă, atât pentru moți, cât și pentru turiștii Apusenilor. Am aflat cu surprindere că această soluție a mai fost folosită cu oarecare succes, în anii '80: "Ar putea să fie o soluție. S-a mai încercat asta pe vremea lui Ceaușescu, cu așa numita «Lege 60». Oamenii aveau voie să caute aur cu șaitrocul în anumite locuri, inclusiv în haldele vechi de steril. În aceste halde este minereu vechi, exploatat cu tehnologie destul de primitivă, și cred că cel puțin 30 la sută din ce este acolo e aur. Plus alte locuri de suprafață, care încă au mult aur și, de ce nu, pe albiile râurilor. În perioada comunistă, nu puțini au fost cei care au făcut ceva bani așa, cu un simplu șaitroc".
Detunata
De pe vremea aurarilor adevărați au rămas povești, dar au rămas și comori adevărate. Peste tot în satele din Apuseni, auzi vorbindu-se în șoaptă despre cutii cu aur găsite în pământ, sau borcane cu mult râvnitul «praf de soare», ce ies la suprafață când se repară câte un gard sau se face câte o fundație nouă. Unele comori, ascunse la naționalizare de frica comuniștilor, încă își așteaptă sorocul, fie că este vorba de minereu cu concentrație mare de aur, îngropat pe la rădăcina câte unui fag căzut, fie că este vorba de aur nativ, tencuit în câte un perete, după ce a fost scos din mină prin gurile de aerisire. Câtă vreme doar statul are drepturi asupra aurului, nimeni nu are curaj să vorbească deschis. Altceva era până în 1945, când oamenii aveau drept de exploatare pe minele lor, așa cum astăzi țăranii au bucata lor de pământ. Pe vremea aceea, aurarii mergeau la Abrud, capitala moților, chefuind și petrecând din toată inima, bucuroși de câștig. În Abrudul de astăzi, care încă mai păstrează în centru aerul vremurilor bune de altădată, există în continuare celebrul Restaurant "Detunata", unde petrecerile aurarilor durau și câte trei zile. Voichița Lic, doamna care are astăzi în grijă localul, îmi face un tur prin sălile cândva imperiale: "Știu din spusele bătrânilor care încă mai vin și stau la povești aici. Cine găsea aur mergea întâi la croitor și se îmbrăca din cap până în picioare după ultima modă a vremii. După aceea, își cumpăra un cal și întra în restaurant așa, călare. În locul ușii de acum era o ușă rotativă, și pe jos, era podea de pământ. Când intra câte un aurar călare, imediat săreau lăutarii în picioare, Gheorghe Haza sau Tararaful lui Muscă, și începeau să umble după el și să îi cânte ceea ce dorea. Țineau petrecerile și câte trei zile, și la sfârșit, norocosul pleca de aici cu trei trăsuri - într-una mergea el, într-una își punea pălăria și bastonul și într-una erau lăutarii".
Singurul pericol pentru aurarii norocoși erau holoangării, jefuitorii de mine, care umblau noaptea prin galerii și furau numai filoanele importante, cu cel mai mult și mai pur aur. Dar despre ei și despre poveștile aurului din Abrud, într-un număr viitor.