IULIANA VÎLSAN - scenografă - "Pe mine, părintele Papacioc m-a învățat să zbor"

Iuliana Vîlsan, pictor și scenograf de mare suc­ces, cu mai multe nominalizări și un pre­miu UNITER la activ (pentru decorul la spec­tacolul "Herr Paul", montare a regizo­rului Ra­­du Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț), este ea, în sine, o "operă de artă".

De-a lun­gul tim­pului, și-a "pavoazat" capul cu flori, cu fluturi, cu pei­saje marine, cu pisici... Cine ar putea crede, văzând-o pe această "reclamă am­bulantă", că și-a petrecut toată adolescența și o bună parte din tinerețe traducând din anticii latini și greci? La 18 ani, tradusese deja integral opera lui Cicero, asta, în condițiile în care recordul unui traducător din latină este de 10 rânduri pe oră! În paralel cu Facultatea de Limbi Clasice, se ducea la cursuri opționale, la Teologie și la Filosofie. A studiat angelologie cu Andrei Pleșu și mergea la cursurile ținute de Gabriel Liiceanu și Sorin Vieru. Lua lecții particulare de pictură în atelie­rele unor pictori importanți, astfel că, imediat ce a terminat limbile "moarte", a trecut la pictura "vie", intrând la Facultatea de Arte Plastice, un­de l-a avut profesor pe marele Ștefan Câlția. A lucrat cu importanți regizori ai României: Radu Afrim, Andrei Șerban, Mihai Măniuțiu, Radu Jude, dar una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieții sale este, cum singură recunoaște, că l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Ar­se­nie Papacioc și are o mulțime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic. Despre aces­te prețioase amintiri din copilărie și despre pă­rintele Papacioc, vindecătorul de suflete și tru­puri, am vorbit cu scenografa Iuliana Vîl­san.

"Mi-a acompaniat copilăria și adolescența"

- Știu că pentru tine, părintele Arsenie Papa­cioc înseamnă o parte din copilăria ta.

- Părintele este, de fapt, o parte din viața mea și un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie, mă gândesc ce părere ar avea părintele și ce sfat mi-ar da.

- Cum l-ai cunoscut?

- Aveam vreo 5 ani și eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina ofi­cială. Ori­cum, medicii nu mi-au dat de cap. Rea­litatea ma­nifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Așa că unii doctori îmi tratau polipii, alții amigdalele, alții aparatul res­pirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai de­grabă o mala­die ce ținea de sensibil, de supra­sensibil, de realitate celulară, de moștenire genetică, moștenire infor­mațională, tot ce ține de energetic și material în structura noastră umană. Și atunci, mama, care este creștin-ortodox practicant, mi-a găsit tera­peutul perfect în părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanța, drumul până la Mâ­năstirea "Sfânta Maria" de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când venise părintele Papacioc. Așa că mâ­năs­tirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă și chiar obișnuia să spună că sunt fetița lui. 

- Mai erau copii pe-acolo?

- Da. Dar eu, fiind mai bolnavă, stăteam mai mult decât toți ceilalți care veneau în vizită și plecau. Eu eram o prezență constantă. Și părin­tele s-a apropiat ca un bun păstor de oaia cea mai chi­nuită, cea mai cu probleme, și nu numai că m-a vin­decat fizic, dar m-a și format ca om. El mi-a acom­paniat copilăria și adolescența, așa că atunci când am plecat la facultate, la București, am simțit că primisem tot ce se putea de la el și că, din acel mo­ment încolo, mai ră­mânea să de­să­vârșesc eu mun­ca părintelui cu mi­ne. Trebuia să-mi duc viața pe cont pro­priu.

- Ai simțit că ți-a dat drumul în lume?

- Da. Dar mai acut decât oricând, am simțit asta când părintele "a ple­cat". A avut grijă să plece de-abia du­pă ce și-a văzut copiii spirituali for­­mați. Eu mă gân­­deam mereu cu groază la "ple­ca­rea" pă­rintelui. Pen­tru că atâta vreme cât trăia, mă sim­țeam în siguranță, ca un copil care știe că poate face orice prostie, pen­tru că se va găsi me­reu prin preaj­mă tata sau mama să o dreagă. Pă­rin­tele Arsenie a fost mereu plasa mea de siguranță. Acum simt însă că, deși nu mai am sub mine o plasă de siguranță, nici nu mai am nevoie de ea. Pentru că pe mine, în timpul vieții sale, părintele m-a învățat să zbor.

"M-a strigat pe nume, în mijlocul slujbei"

- În tot timpul ăsta, de când ai venit la București și până la moartea părintelui, ai mai fost pe la el?

- Da, dar mult mai rar. Am trăit un moment foarte emoționant când, în 1993, m-am întors să-l vizitez de ziua lui. El era năs­cut de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, și atunci era și hramul mâ­năs­tirii. Am ajuns acolo unde erau, bineînțeles, mii și mii de oameni care veniseră la hram. Eu eram undeva amestecată prin marea aia de lume și, cu toate astea, părintele m-a văzut sau m-a simțit. Cert este că m-a strigat pe nume, în gura mare, în mijlocul slujbei. A întins mâna către mine și până nu s-a făcut cărare ca să ajung la el, nu a mai spus nimic. Totul s-a oprit în jur, lumea s-a dat deoparte până am ajuns la el să-mi strângă mâna.

- Când i-ai spus că vrei să dai la Arte Plas­tice, ce părere a avut?

- El a fost, cred, cel mai fericit. Eu muncisem mult, fusesem olim­pi­că la limba latină, făcusem Facultatea de Litere la limbi cla­sice, eram pre­gă­tită pentru o carieră de traducător din clasici când, deodată, spre surprinderea tuturor, am decis să fac Arte Plas­tice. Atunci când i-am spus părintelui de de­cizia mea, mi-a povestit cum el, în puș­cărie, când era dis­perat, de­sena. A fost momentul în care mi s-a arătat ca om, cu pasiunile lui. 

- Ți-a arătat de­se­nele lui?

- Nu numai că mi le-a arătat, ci chiar mi le-a dăruit. Și eu le păs­trez ca pe cele mai pre­țioase daruri. 

- Înseamnă că ținea foarte mult la tine. De ce l-ai vizitat atât de rar în ultimii lui ani de viață?

- Când am plecat eu, el era deja bătrân, foarte vioi, dar bătrân, și am simțit că primisem deja atât de mult de la el, încât ar fi fost un mare egoism din partea mea să nu las ca timpul cât i-a mai rămas să și-l dedice altor oameni care aveau atunci mult mai multă nevoie de el. Eu am bene­fi­ciat mereu de el, ca un copil cu părinții acasă. Dar erau atâția copii orfani, să le spu­nem, care aveau nevoie de un părinte.

"Mi-a modelat până și celulele"

- Și totuși, chiar și tu, mai târziu, ai trecut printr-o boală teribilă. Ai avut can­cer, dar te-ai vindecat. A do­ua ta tămăduire, cea de cancer, a mai avut vreo le­gătură cu părintele?

- Da, evident, pentru că el îmi modelase în copilărie, cred, până și celulele. El mi-a format, prin credința pe care mi-a insuflat-o, un soi de me­ca­nism de autovin­de­ca­re. 

- Cu acest me­ca­nism spiritual lucra și asu­pra pro­priului corp?

- Când părintele a trebuit să fie supus unei operații pe coloană, medicii l-au aver­tizat că e posibil ca inima lui să cedeze dacă îi fac anes­tezie. Și atunci, el le-a zis să-l opereze pe viu, să lase restul în gri­ja lui. Chi­rurgii l-au operat, operația a reușit, și chiar și după externarea părintelui, în tot salonul, zile întregi, a mirosit a mir.

- Până la urmă, era și el un om din sânge și carne. Își arăta și slăbiciunile trupești?

- Da. Puțină lume știe că el era surd și purta aparat au­ditiv. Indiferent însă de fap­tul că nu auzea fizic, nu gre­șea niciodată la nivelul răs­punsului. Îți punea mereu, fără greș, diagnosticul per­fect. Pentru că, de fapt, au­zea și vedea totul, chiar din­colo de realitatea fizică. Îmi amintesc că eram la spove­danie și mi-a fost rușine să spun cu voce tare un păcat. Dar l-am spus în mintea mea. Și atunci părintele m-a pocnit cu crucea aia a lui mare de fier în cap. "Am au­zit-o și pe-asta", a spus el și mi-a mai dat o lovitură cu crucioiul ăla.

"Să fii mereu prezent în viața ta, în fiecare clipă, și să te bucuri de fiecare zi"

- Mulți călugări își disprețuiesc trupul, ba unii chiar și-l mortifică. Din ce povestești, pă­rin­tele Papacioc era un vindecător, cunoștea bine trupul și știa să trezească viața în el.

- Părintele Papacioc era de părere că este păcat să nu ai grijă de trupul tău. El se oprea din spo­vedit oamenii, ca să mănânce, ca să doar­mă. Dacă nu i-ar fi dat trupului său cele necesare, ar fi ars mult mai repede, s-ar fi pră­pă­dit, și mulți oa­meni ar fi rămas fă­ră ajutor. În plus, nu-i plăceau că­lu­gării nespălați sau cei care făceau ex­ces și paradă de evlavie. Țin minte că, pe cât era el de bun și de cald de obicei, de cum ve­dea un anume aspirant la că­lugărie, în­cepea să-l ocă­rască și să-l alunge din mânăs­ti­re. L-am în­trebat de ce se poartă așa și mi-a spus că omul acela își pără­si­se fa­milia, că lăsase fără ajutor pe lume o nevastă și doi copii și că locul lui nu era la mânăstire, ci lângă ai lui, și că așa-zisa lui evlavie nu era alt­ceva decât ires­pon­sa­bi­litate. Spre deosebire de alți că­lugări foar­te as­pri, cum am gă­sit, de pil­dă, pe la mânăs­ti­rile din Mol­­dova, părintele Ar­se­nie avea o infinită înțele­ge­re față de pă­catele omenești, dar nu putea su­feri evlavia ipocrită și răutatea.

- Care e învățătura cea mai prețioasă pe care ți-a dat-o părintele?

- Să fii mereu prezent în viața ta, în fiecare clipă, și să te bucuri de fiecare zi. Atunci când ești pe deplin prezent în spiritul și-n trupul tău, nimic rău nu ți se poate în­tâmpla. Mi-a povestit, de pildă, cum, la pușcărie, cei care nu cedau la an­chetă, erau puși în niște frigi­dere mari. Erau ținuți acolo de la câteva ore la o zi în­treagă. Unii mureau, alții cedau. Ei bine, pe pă­rin­te l-au ținut două zile, iar el n-a mu­rit. Văzând că nici după aceea nu se dezice de cre­din­ța lui, l-au mai băgat încă o zi. A stat trei zile și trei nopți în frigider și-mi povestea că avea grijă să nu adoarmă, se ruga necontenit și se con­centra să fie mereu pre­zent, mereu acolo, în tru­pul lui, con­ști­ent de fiecare clipă. El știa că moar­tea va veni când­va, dar nu așa. Nu concepea moartea altfel decât ca pe o trecere pașnică la Domnul, ca pe o plecare li­niș­tită înspre lumină.

- Iuliana, să vorbim puțin și de teatru. Ai lu­crat cu re­gizori uriași. Cum îți explici aceste întâl­niri?

- E ceva în ADN-ul căutărilor mele. Astfel de întâlniri pentru mine sunt ceva firesc și inevitabil. Cred că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Am un par­curs atipic. Am avut niște frământări care m-au de­ter­­minat să fac un drum de la studiul profund al tex­tului la imagine, trecând inevitabil prin re­prezen­tarea tridimensională. M-a interesat mult ne­ros­titul, tăcerea, metatextul, expresivitatea involun­tară. În­tâlnirea cu Radu Jude este consecința acestui de­mers. Este singurul artist din câți cunosc eu, în afa­ră de Radu Afrim, interesat în mod expres de ne­ros­tit, de ce spunem când tăcem, de fragil, de ex­pre­sivitatea involuntară, de o înțelegere densă și argumentată, o credință profundă a necesității ex­pri­mării subiectelor pe care istoria, realitatea sau automatismele le bagă sub preș.

"Mă bucură mult premiile adunate"

- Cum a fost debutul tău ca scenograf de film, alături de Radu Jude?

- Am lucrat cu Radu Jude trei proiecte de teatru, înainte să lucrăm la film. Acea perioadă a însemnat enorm pentru un film care folo­seș­te ca instrument de lucru discursul tea­tral. Radu a cunoscut în teatru actorii cu care a lucrat apoi filmul. A fost o pe­rioadă densă, departe de București. Mai întâi am colaborat la spec­tacolele "Scene dintr-o căs­nicie" și "Controversa de la Valla­dolid", pe care le-am lucrat la Tea­trul Na­țional din Timișoara, și abia apoi am colaborat la filmul "Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari". Mă bucură mult pre­miile adunate de filmul pe care l-am făcut împreună și a că­rui pre­mieră mondială a avut loc vara tre­cută, la Kar­lovy Vary, unde a primit Glo­bul de Cris­tal (prima recunoaștere de acest fel pen­tru un film ro­mânesc) și, sigur, nu-mi este deloc indi­ferent nici faptul că unul din marile festivaluri de film din Europa, cel de la Gijon, mi-a oferit premiul pen­tru cea mai bună sceno­gra­fie. Pen­tru un debut în lung­me­traj, înseamnă ceva.

- De curând, două spec­tacole a căror scenografie es­te creația ta au avut pre­mie­ra în București: "Mar­tiri", la Teatrul Mic, în re­gia lui Vlad Massaci, și "Nun­ta lui Krecinski", în surprinzătoarea regie a lui Mihai Bendeac, la Teatrul de Comedie. Ce poți să ne spui despre cola­borarea cu el?

- Întâlnirea cu Mihai Bendeac a fost cea mai mare surpriză de anul trecut: neașteptata desco­pe­rire a unui om care a răsturnat toate automatismele unei etichetări apriorice. Mi-a făcut reală plăcere să lucrez cu el. E un om extrem de pasionat de me­seria lui și, dincolo de orice altceva, un om extrem de sensibil, cald, bun și nebun. De mult nu am mai lucrat cu cineva care să fie măcinat de un subiect ani de zile și tot de ani de zile să dospească un text al cărui subiect și problematică să îl bântuie obse­siv. Mihai are multe straturi de nebunie și un incre­dibil simț al comediei. Multă tristețe adunată în straturi adânci îi dă puterea să scoată umor din nimic, lumină prin cele mai mici crăpături. Com­pulsivitatea și plăcerea absolută asupra detaliilor celor mai fine ne-a unit într-un mod natural și inefabil. O experiență "old school contemporană", care m-a bucurat și m-a împlinit.