MARTIRI AI CREDINŢEI - Părintele HARALAMBIE VASILACHE

- În cimitirul Mânăstirii Cernica îşi doarme somnul de veci unul dintre marii martiri ai închisorilor comuniste - părintele Haralambie Vasilache. Singura lui vină a fost aceea că a crezut în Hristos fără rest, iar propovăduirea lui a adus la biserică mii de suflete -

Din cei şapte copii pe care Aglaia i-a avut cu părintele Gheorghe Vasilache, doi au fost suflete-pereche, fraţi şi de sânge, şi de duh - Haralambie şi Vasile. Au venit pe lume la un an distanţă unul de celălalt şi au împărtăşit dra­gos­tea pentru Hristos până în iadul temni­ţelor comuniste. Haralambie, fratele mai mic, nu a mai văzut niciodată cerul libertăţii. A coborât de pe crucea temniţei direct în mormânt. Vasile a trăit însă 94 de ani şi a apucat să îşi scrie amintirile. În memoriile sale, fratele mai mic e desenat cu culorile luminii, ca un adevărat martir al lui Iisus, mort din iubire de Dumnezeu - "Mi-a fost frate de sânge, frate de copilărie, frate de studii prin toate şcolile, frate de surghiun la Pocrov, frate de suferinţe în închisoare, de unde el a plecat singur, cu nimenea lângă el, pe alte tărâmuri. El a fost cu Dumnezeu... Am fost sigur că a fost cu Hristos, pe care al­ţii L-au coborât de pe cruce şi L-au în­gropat".
Viitorul părinte Haralambie Vasilache s-a născut pe 5 august 1910, în satul Idrici, din judeţul Fălciu (Vasluiul de astăzi). Tatăl său, Gheorghe, era preot, iar ceva din dragostea pentru altar a picurat în inima copilului, încă de mic. Avea opt ani când Ardealul s-a unit cu patria-mamă. În inima lui crudă, ceva din lumina acestei mari faceri se va fi imprimat adânc. Noua ţară era mare şi mân­dră, iar generaţiile de atunci vor purta prin vremuri o încredere şi un curaj care astăzi ne uimesc. Au fost oameni care chiar au crezut în steaua acestui neam. Părintele Haralambie Vasilache a făcut şcoală multă şi bună - a terminat se­minarul la Huşi şi Facultatea de Teologie la Bucureşti, acolo unde îşi va lua şi doctoratul. După şcoală, şi-a închinat viaţa altarului, dar nu a vrut să se căsătorească. Dorea să ardă pentru Dumnezeu în mijlocul lumii, fără să îşi mai aparţină nici sieşi, nici familiei, aşa că a ales calea preotului celibatar, trăind ca un monah citadin. A slujit o vreme la Epis­copia din Huşi, apoi la Catedrala Mitro­po­litană din Iaşi. Aici, în vremea anilor grei din timpul celui de-al doilea război mondial, a rostit multe predici. În cuvinte profetice şi aprinse, le-a vorbit credincioşilor despre vi­forniţa comunistă care bântuia ţara vecină. O viforniţă împotriva căreia românii au luptat cu arma în mână, dezrobind Basa­rabia. Aceste predici, rostite şi la Radio Iaşi, au fost strânse mai apoi într-un volum pu­blicat la Mânăstirea Neamţ, intitulat "Altarul spiri­tualităţii româneşti" (republicat de Editura "Eikon" anul trecut). Ani mai târziu, acest volum avea să îl tri­mită pe părintele Haralambie în temniţele comu­nis­te.

Rugul care a aprins Mânăstirea Antim

În 1944, când tancurile sovieticilor ne calcă ţara, părintele Vasile Vasilache ajunge stareţ al Mâ­năstirii Antim din Bucureşti, unde va fi urmat şi de fratele său, Haralambie. Aici vieţuiau, fiind studenţi sau doctoranzi la diferite facultăţi, mai mulţi mo­nahi erudiţi, la care astăzi privim ca la nişte sfinţi. În obştea aceasta, care întruchipa o elită nu numai duhovnicească, ci şi culturală, părintele Haralambie s-a hotărât să se lepede de lume, fiind tuns în că­lugărie în luna iunie a anului 1944. Chiar în toam­nă, la Mânăstirea An­­tim, avea să îşi în­ceapă exis­tenţa grupul Ru­­gul Aprins. La iniţiati­va scri­i­torului Sandu Tu­dor, pă­rin­tele stareţ Vasile Va­si­la­che avea să găz­du­iască întâlniri ale unor mari oa­meni de cultură în­se­taţi de credinţă şi rugăciune. În fiecare joi, într-un grup foarte restrâns, se regă­seau în chilia sta­re­ţului pen­tru a discuta pe mar­ginea unei prelegeri ca­re atin­gea atât mintea, cât şi inima. Apoi, în fie­care du­mi­nică, acelaşi grup se deschidea publicului larg, printr-o conferinţă ţinută în mâ­năs­tire, la care asista oricine dorea. Cu acele prilejuri, palatul si­nodal al Mânăstirii Antim gemea de stu­denţi, veniţi de la toa­te facultăţile. Se puneau între­bări, se dis­cuta li­ber. Inteligenţa scăpărătoare a participanţilor, fi­guri de elită ale vieţii culturale bucu­reştene, se adâncea, astfel, în tainele misticii or­to­doxe şi, mai cu seamă, în lucrarea rugă­ciu­nii inimii. Pronia le-a trimis participanţilor şi o că­lăuză, pe părintele pribeag Ioan Kulighin, un stareţ rus sfânt, refugiat din calea sovieticilor, care do­bân­dise încă din tinereţe, când fusese frate la Mânăs­ti­rea Optina, darul rugăciunii neîncetate a lui Iisus (îi puteţi citi viaţa în numărul 1143, din 20-27 no­iem­brie 2014 al revistei noas­tre). Aşa au ajuns inte­lectuali subţiri, ca Vasile Voi­cu­lescu, Sandu Tudor, Ale­xandru Mi­ro­nescu, Paul Sterian, Ni­chifor Crai­nic, Paul Cons­tantinescu, Cons­tantin Joja, Alexan­dru Elian, Ion Marin Sa­doveanu, An­ton Dumitriu sau Vladimir Streinu, să în­ţe­lea­gă lumea tainică în care au trăit dintot­dea­una monahii orto­docşi. Iar lumina cre­din­ţei lor preacu­rate i-a vrăjit într-o ase­me­nea măsură, încât mulţi dintre ei aveau să adopte pentru toată viaţa ru­gă­ciunea inimii, ca nişte monahi albi, în vre­muri negre.În creu­zetul acesta atât de pre­ţios şi-a trăit pri­mii ani de călugărie şi pă­rintele Haralambie Vasilache. El însuşi un om cult, pasionat de filosofie, va ţine în ca­drul Rugului Aprins mai multe con­ferinţe. Sunt însă încredinţat că nu cu­noaş­terea a fost cea mai de preţ co­moară afla­tă de părin­tele Haralambie în Ru­gul Aprins, ci iniţierea primită de la părintele rus Ioan Kulighin, care a fost duhovnicul tutu­ror. De la el, pă­rintele Haralambie îşi va fi luat merindea lăuntrică pentru un drum ane­voios, care îl va duce, trecând prin smârcu­­rile temniţelor comuniste, pe piscul martiriului.
Rugul Aprins a ars la Mânăstirea Antim doar pa­tru ani. După 1948, mişcarea a fost interzisă, iar mem­brii ei, risipiţi. Aveau să se vadă când şi când, pe furiş, pentru că Securitatea îi luase la ochi. Fraţii Vasilache au plecat din Bucu­reşti pentru totdeauna. Părintele Hara­lam­bie va trece pe la Dobrovăţ, pentru a-şi gă­si o vreme liniştea în Schitul Pocrov, care ţi­nea în acele vremuri de Mânăstirea Neamţ.

Banii de sub mătură

Aici, sus, era linişte şi erau cu desă­vâr­şire singuri, doar o mică obşte de cinci mo­nahi, al cărei stareţ era părintele Vasile Vasilache. Pierduţi în codrii fără de mar­gini ai Munţilor Neamţului, departe de ori­ce freamăt al aşezărilor omeneşti, s-au pu­tut cufunda în rugăciune, lucrând în pace tot ceea ce îi învăţase părintele Ioan Ku­lighin. Acolo, în tăcerea nopţilor Schitului Po­crov, cred eu că s-a adâncit Haralambie în monahism, având răgaz să caute spre cerul inimii şi să-şi închine tot timpul lui Hris­tos. În cei zece ani cât a vieţuit la Schitul Pocrov, părintele Haralambie nu a coborât muntele niciodată. Se desprinsese cu totul de pă­mânt, trăind în sânul iubirii dumnezeieşti. Fratele lui, părintele Vasile Vasilache, spunea că nu suporta nici măcar să atingă banii pe care îi aduceau cre­din­cioşii: "În afară de orele de slujbă, la care era ne­lipsit, rugăciunea particulară o făcea în chilie ore întregi, până către miez de noapte. Ziua şi-o dedica scri­sului şi cetitului. Banii ce i se dădeau el îi ţinea cu gunoiul, sub mătura din colţul casei. De venea ci­neva să-i ceară, îl trimitea acolo să ia cât îi tre­buie...". Dacă vremurile ar fi fost liniştite, curgând în zăgazurile lor fireşti, poate că părintele Haralam­bie şi-ar fi sfârşit viaţa la Pocrov. Însă dragostea aprinsă de Dumnezeu a celor doi fraţi, slujbele lor de noapte şi, mai ales, predicile lor aprinse din duminici şi sărbători, nu au putut rămâne sub obroc. Cu timpul, ţăranii de la poala muntelui au aflat că sus, la Pocrov, trăiesc doi călugări cu viaţă sfântă, şi au început să urce la ei. Sute de oameni luau calea codrilor nemţeni, pentru a-i asculta pe Vasile şi Ha­ra­­lambie. Erau vremuri grele, apăsate de cizma ru­şilor, dar sufletele celor doi erau cu desăvârşire li­bere, fără teamă că regimul i-ar putea întemniţa. Nu făceau politică, dar predicile lor insuflau un curaj de care credincioşii erau însetaţi. Când şi când, la Pocrov ajungeau şi intelectuali din Bucureşti. Ale­xandru Duţu, Virgil Cândea, Gala Galaction şi Ioan G. Coman treceau pragul micuţei biserici de lemn, ca să afle sfat şi întărire. Pe urma căutării lor au venit însă şi informatorii Securităţii. Predicile celor doi fraţi au fost înregistrate şi apoi puse în atenţia ofiţerilor. Încet, laţul s-a strâns. Pe 20 aprilie, în anul 1959, Vasile şi Haralambie au fost chemaţi jos, la Mânăstirea Neamţ, unde li s-a comunicat că sunt izgoniţi din monahism. Nu mai aveau voie să slujească sau să predice. Nu li s-a mai permis nici măcar să îşi poarte rasele lor călugăreşti. Un părinte din mânăstire, Nifon Corduneanu, avea să spună că pe cei doi vestea i-a zdrobit, pur şi simplu. Noaptea care avea să urmeze acelei zile de 20 aprilie şi-au petrecut-o plângând. Li se poruncea să se întoarcă acasă, dar pentru ei, călugăria era singurul sălaş. În cele din urmă, aveau să meargă în comuna natală Vutcani, unde şi-au găsit o brumă de linişte în scris. "Singura mângâiere era de a fi fost împreună cu bătrânul nostru Tată şi cu fraţii", avea să scrie ani mai târziu părintele Vasile Vasilache. "Eram în cui­bul părinţilor, dar norii întunecoşi şi păsările de pra­dă dădeau târcoale mereu. Singura linişte ce ne-o găseam era în scrisul cărţilor sfinte. Eu dă­deam zor la terminarea unei tra­duceri a Bibliei, iar Părintele Hara­lam­bie la seria mai mul­tor volume ale «Spi­ri­tua­li­tă­ţii ro­mâ­neşti». Chiar şi în clipele grele ale vieţii noastre, am că­utat să nu as­cundem ta­lentul pe care-l pri­misem de la Dum­ne­zeu".

Şapte ani de temniţă pentru o carte

Au venit după ei cincisprezece securişti de la Bacău şi Huşi. Cincisprezece bărbaţi, ca să aresteze doi pă­rinţi slăbuţi ca două trestii. Urau tot ceea ce era legat de Hris­tos. Le-au confiscat toate cărţile şi manus­crisele (22 ale pă­rin­telui Vasile şi 15 ale părintelui Ha­ralam­bie), dar traducerea Bibliei, la care lucra părintele Vasile, nu au luat-o, ci au călcat-o în picioare în bătătura casei, rispind în glod miile de pagini scrise cu trudă. "Grea a fost despărţirea de bătrânul nostru Tată, care-şi avea durerea a doi feciori morţi pe front şi, înaintea lor, şi a soţiei", scrie părintele Vasile în memoriile sale. "Acum Tata era în vârstă de 77 de ani. Sărutându-i mâna, îi spun: «Rămâi cu Dum­nezeu!», iar Părin­tele Haralambie îi cere bine­cu­vân­tarea pentru ca­lea suferinţelor. Amândoi ie­şim din casă cu ochii înlăcrimaţi, escortaţi până la poar­tă ca prizonieri, şi urcaţi în una din maşini. Pă­rintele Haralambie le spune nepoţilor, ce erau sub zece ani: «Uitaţi-vă la mine, căci de acuma nu mă veţi mai vedea ni­ciodată». Era o pre­sim­ţire a adâncului fi­in­­ţei sale".
Securiştii nu au avut ce vină să îi găsească părintelui Haralambie. L-au torturat, încercând să îl facă să declare ca a fost legionar, dar, în­cercat în rugăciune, pă­rintele a rezistat, sus­ţi­nând că nu făcuse ni­ciodată politică. Cum nu au reuşit să îi gă­seas­că nimic pentru a-şi susţine acuzaţia, i-au pus în spate un delict mai puţin grav - "unel­tire contra ordinii de stat". Dovada? Predi­ci­le pe care părintele Ha­ralambie le rostise în anii răz­bo­iului, la Catedrala şi Radioul din Iaşi, împotriva comunismului Uniu­nii Sovietice, predici care au fost apoi publicate la Mânăstirea Neamţ, în anul 1942, sub titlul: "Altarul Spiritualităţii Româneşti". La proces, cei doi fraţi au încercat să se apere, spu­nând că nu au făcut politică, ci au vorbit în numele credinţei contra materialismului comunist. "Am ţinut conferinţe cu preoţii pentru a-i feri de mate­rialism. Eu căutam să îi influenţez pe credincioşi să fie cât mai mistici, să ţină legătura mult şi cât mai frecvent cu biserica, să fie convinşi de idealism". avea să spună la interogatoriu părintele Haralambie. Apărarea celor doi a fost în zadar. Vinovăţia era stabilită încă de când intraseră în vizorul Securităţii. Pro­cesul a fost o parodie tristă. Când părintele Va­sile a încercat să se apere, arătându-i judecătorului că până şi datele calendaristice oferite de martorii mincinoşi ai acuzării sunt false, magistratul a ţipat la el: "Să taci, sau îţi sparg capul cu această sticlă de cerneală!". În final, au fost condamnaţi. Pă­rintele Haralambie a luat şapte ani de închisoare pentru cartea lui de predici antiso­vie­tice.

Înălţarea

O celulă mică, neîncălzită, fără ferestre, fără pat, fără podea, în care pe jos era tot tim­pul umed. Mân­care nu primeai, în afară de o mică bucată de pâine, iar aceasta, odată la trei zile. Apă căpătai o dată pe zi, o singură cană. Aceasta era car­cera, unde ajun­geai ori de câte ori erai prins de gar­dieni că te rugai sau le vorbeai des­pre Dumnezeu fraţilor de su­fe­rinţă. Iar cei doi părinţi, Haralam­bie şi Vasile, vor fi fost prinşi de nenumărate ori când propo­vă­du­iau şi slujeau în celulă. Ultimul Paş­te l-au petrecut împreună în mizera închisoare din Bacău. Noaptea, fără să se teamă, au cântat cu glas tare "Hristos a Înviat!", împreună cu toţi cei 80 de deţinuţi. Din acel moment, drumurile celor doi fraţi s-au des­părţit. Părintelui Haralambie torturile şi condiţiile grele ale închisorii i-au zdrobit sănă­tatea. S-a îm­bolnăvit grav de stomac şi a fost operat de un doctor care, aşa cum aveau să mărturisească ceilalţi medici ai temniţei, a intrat beat în sala de operaţii. Luni de zile a tras părintele, pendulând în­tre viaţă şi moarte. În intervalul acesta de timp, îna­inte de a trece la cer, l-a întâlnit pe Nicolae Stein­hard, care l-a găsit "îns­păi­mântător de slab, abia umblând, abia vor­bind, mai toată ziua culcat şi aco­perit cu pătura, cufun­dat în rugăciuni". Pă­rin­tele era mai mult dincolo de lume, iar asta i-a dat putere până în ultima clipă. Era iarna lui 1962, pe 23 noiembrie, când părintele Va­sile Vasilache a văzut în curte "un deţinut cum du­cea la infirmerie, în braţe, un bolnav acoperit cu o pătură, căruia nu i se vedea decât scheletul pi­cioa­relor". Cerul i-a dat prin minte că e chiar fratele său.
La infirmerie, părintele Haralambie a ajuns mai mult mort decât viu. Se închisese în sine, mistuit de flacăra rugăciunii, pentru care trăise întreaga viaţă. Când umbrele nopţii au cuprins temniţa, cu ultimele puteri, a început să cânte stins: "Doamne al puterilor, fii cu noi,/ Căci pe altul afară de tine, ajutor întru necazuri nu avem,/ Doamne al pu­te­rilor, miluieşte-ne pe noi!". "Am avut impresia că a murit un sfânt", aveau să spună mai apoi me­dicii închisorii. Noaptea, părintele Vasile a avut un imbold ciudat. A stat la fereastra zăbrelită a celulei, pentru a privi în curtea interioară a temniţei, deşi era interzis, iar asta putea să îl coste carcera. Era frig şi întuneric, dar a aşteptat, până când din negu­ra nopţii s-au desprins două umbre - doi de­ţinuţi îl duceau la groapă pe un altul, cu totul aco­perit într-un cearşaf. A ştiut atunci că era chiar părintele Haralambie. "În curând, mi-au venit veşti prin de­ţinuţi că fratele meu murise".
L-au îngropat în pripă, chiar în acea noapte. I-au aşezat trupul gol direct într-un sicriu de scânduri ne­geluite. Au spus şoptit o rugăciune, apoi l-au arun­­cat în groapa umedă. Când l-au acoperit cu pă­mânt, pe cerul iernii mijeau deja primele stele. A fost singura slujbă de care a avut parte.­



Mărturia părintelui Nicolae Steinhardt despre părintele Haralambie Vasilache (din "Jurnalul fericirii")

"Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, pă­rin­tele Haralambie aşteaptă moartea. Află însă mij­locul şi tă­ria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se afla, întâmpina sfârşitul cu seni­nă­tate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gă­teşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echi­pezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească.
Facem şi planuri de viitor, părintele - ca orice mu­­ribund autentic - fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine zile şi se pro­duce o he­mo­ra­gie pu­ter­nică. Îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stă­ru­inţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful ca­merei îl în­fă­şoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de un­­de, noi stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plan­toanele - ridicându-l de pe jos - îl cară la infir­me­rie.
Am aflat mai târziu că a murit a doua zi."


(Mulţumiri doamnei Dorina Zdroba şi dom­ni­lor Adrian Petcu şi Marius Vasileanu pentru do­cu­­men­tele şi fotografiile puse la dispoziţie.)