SÎNZIANA MIRCEA - "Oriunde am un pian, pentru mine înseamnă acasă"

E româncă, are 26 de ani şi este unul din­tre cei mai apreciaţi pianişti clasici la nivel internaţional. A debutat pe scena Ateneului bucureştean la 7 ani, pentru ca la 11 ani să treacă oceanul şi să cu­cerească şi SUA, cu talentul ei pro­digios. După absolvirea Liceului de Muzică "George Enescu", a fost ad­mi­să la prestigioasa universitate "Hochschule für Musik und Tanz", din Köln, pentru ca ulterior să-şi completeze studiile cu două Mas­terate: primul la "Guildhall School of Music and Drama", din Londra, şi al doi­lea la "Bocconi Business School", din Milano. Azi, Sînziana Mircea concertează pe cele mai mari scene ale lumii - Carnegie Hall (New York), St. Martin-in-the-Fields (Londra), Tokyo Metropolitan Theatre (Ja­po­nia) etc. A scos mai multe albume şi fa­ce din recitalurile din România na­ta­lă o săr­bătoare a sufletului: al ei şi al com­patrioţilor care o aplaudă frenetic.

- Călătoreşti întruna pe tot mapamondul, onorând invitaţiile pentru concerte şi recitaluri, astfel încât prezenţa ta în România a devenit un eveniment. Unde mai e acasă pentru tine?

- Din fericire, am destul de multe concerte şi în România, aşa că mă întorc adesea aici. Sunt ono­rată de fiecare dată când pot să cânt cu filar­monici şi cu muzicieni români. Altfel, pentru mine acasă înseamnă oriunde am un pian. Îmi aduc aminte, de pildă, că atunci când ne-am mutat cu părinţii mei dintr-o locuinţă în alta, până când la noua adresă nu mi-a sosit şi pianul, nu am simţit că acolo era acasă. Abia după ce am instalat şi pianul, am răsuflat uşurată şi-am zis: "Ei, acum m-am mutat! Acum sunt acasă!". Pe de altă parte, acasă înseamnă, înainte de toate, părinţii mei. Dacă ei vin după mine undeva, oriunde mă găsesc pe glob, atunci acolo e acasă. Şi, nu în ultimul rând, acasă înseamnă şi va însemna, mereu, Ro­mânia. Întotdeauna am un sentiment aparte când mă întorc aici, vibrez într-un alt fel!

- Publicul român îţi dă şi el sentimentul de acasă? Artiştii străini care concertează la noi în ţară spun despre el că este "deosebit". De pildă acum, cu ocazia celui mai recent concert al tău de la Sala Radio, cum te-ai simţit?

- Indiscutabil, publicul contribuie enorm la acest sentiment de acasă, prin felul în care par­ticipă la actul muzical, iar publicul nos­tru atinge excepţia. Sunt clipe foarte spe­ciale! În plus, mai ales în Bucureşti, am foarte mulţi prieteni care vin la concertele mele, iar asta îmi încălzeşte sufletul.

- Deşi concertul tău de la Sala Radio a fost unul 100% Beethoven, ca bis ai ofe­rit câteva piese 100% româneşti - "Călu­şarul", "Sanie cu zurgălăi", "Hora sta­ccato" etc.

- Da, şi la sfârşit, întreaga sală a ex­plodat în aplauze, iar eu am fost copleşită de fericire! Dar să ştii că am dat acelaşi bis şi în alte ţări ale lumii - în Japonia, în Germania... - şi publicul a reacţionat la fel, a fost cucerit pe loc de aceste piese 100% ro­mâ­neşti. Creativitatea noas­tră depăşeşte graniţele.

Pianul de jucărie

- Tu cum ţi-ai descoperit atracţia pentru pian?

- Călăuze mi-au fost părinţii. Ei nu sunt mu­zicieni, ci ingineri, dar sunt foarte pasionaţi de muzică. Mama mi-a po­vestit că aveam un pian de jucărie, pe care "cân­tam" fără încetare. Aşa că au început să mă ducă la concerte şi la spec­tacole muzicale de foarte devreme: la nici 2 ani, fiind destul de cuminte, mergeam deja la Operă, în lojă! Dacă totuşi dă­deam să spun ceva, mi se ofereau imediat bis­cuiţi: fusesem învăţată că nu e frumos să vor­beşti cu gura plină, aşa că amuţeam instantaneu. (râde) Ulterior, părinţii m-au dat la grădiniţa mu­zicală de la Liceul "Dinu Lipatti" şi, în paralel, am început să iau şi lecţii de balet, la Opera Ro­mână. Am mers cu pianul şi cu baletul în paralel până la 8 ani, când timpul nu-mi mai permitea să mă împart între cele două pasiuni, şi a trebuit să optez. Însă decizia a fost cât se poate de simplă: am ales pianul fără să clipesc. După grădiniţă, am continuat să studiez la Liceul "Dinu Lipatti", la doamna Elena Dumitrescu, apoi, după 7 ani, m-am transferat la Liceul "George Enescu", la clasa doamnei Olga Szel, pe care o vizitez şi azi, adesea.

- N-a existat nicio clipă vreun dubiu, în legătură cu pasiunea pentru pian? Gusturile copiilor se schimbă, când cresc.

- Eu mi-am dorit să fac pian pentru că vreau. Nu mi-am dorit altceva niciodată deşi mi-am oferit opţiuni. Astfel că, în clasa a VIII-a, în discuţiile cu părinţii, am putut să spun hotărât: "Da, vreau să merg la liceul de muzică", aşa cum şi după ab­sol­virea liceului am putut să spun "Da, vreau să merg la Conservator", deşi aş fi putut să fac şi altceva, să aleg altă fa­cultate. Iar ulterior, din acelaşi motiv, am făcut la Milano şi cel de-al doilea masterat, în specialitatea "Arts Management", tocmai pentru că am vrut să ies puţin din lumea muzicii, să-mi ofer "un plan B", dar tot fără să abandonez pianul. Aşadar, el a fost mereu o alegere conştientă, mo­tivată de drag, de pasiune, nu a fost niciodată un drum la care să fiu obligată din lipsă de alternative. Pianul e cel mai bun pri­eten al meu!

200 de candidaţi pe 7 locuri

- Ce te-a determinat să-ţi con­ti­nui studiile la nivel universitar în străi­nătate, şi nu în România?

- Dorinţa de a ieşi din zona de confort. Şi am ales Conservatorul din Köln, pentru că aceasta e cea mai mare universitate de muzică din Europa, dar şi pentru că acolo studiile sunt gratuite, iar mediul e foarte competitiv, motiv pentru care bătălia la admitere e acer­bă: în anul în care am intrat eu, am fost peste 200 de candidaţi pe 7 locuri! Mă bucur însă că m-am avântat în această bătă­lie, pentru că, odată admisă, am avut parte de o experienţă foarte im­por­­tantă, care m-a maturizat: la 18 ani, am plecat de-acasă singură, mutân­du-mă într-o altă ţară, în care trebuia să vor­besc o limbă pe care încă nu o stă­pâ­neam - iniţial, la 17 ani, când am în­ceput să iau lecţii de germană, mi s-a părut că era o limbă care-mi plăcea, dar ajungând la Köln, unde eram obli­gată s-o vorbesc tot timpul, parcă nu mi-a mai plăcut la fel de mult. (râde) Dincolo însă de acest mic dezavantaj, mu­tarea în Germania mi-a fost be­ne­fică: am învăţat enorm şi m-am trans­format foarte mult. Pe de altă parte, imediat ce m-am adaptat în Germania, am zis: "OK, un­de pot să plec în con­ti­nuare ca să câştig şi mai multă experienţă?". Des­­­tinaţia urmă­toare a fost Guildhall School of Music, unde m-am dus în anul III de facultate. Acolo era un mediu diferit de cel din Germania, mult mai flexibil, deci m-am simţit ca peştele în apă. M-am în­tors în Köln să-mi iau licenţa, după care mi-am fă­cut bagajele şi m-am mutat în Londra, be­ne­fi­ciind de o bursă integrală oferită de Steinway.

"O lună, nu te mai atingi de pian"

- Ai fost un talent precoce, prezent pe scenele de concert încă de la şapte ani. Simţi că ţi s-a răpit copilăria?

- În niciun caz! Pe mine nu m-a forţat nimeni să fac nimic, în nicio direcţie - studiul, concertele, recitalurile, totul a venit pentru mine natural. Ba chiar, în vacanţele de vară, părinţii îmi încuiau pianul şi-mi spuneau: "Acum, o lună, nu te atingi de el!" - ca să pot să mă bucur de mersul la mare, la munte, să n-am nicio grijă. Niciodată n-am considerat că pierdeam ceva din cauza timpului dedicat instrumentului. Şi-apoi, după orele dedi­cate pianului, ieşeam în parc cu prietenii, vedeam un film, citeam o carte... Datorită felului înţelept în care am fost educată de părinţi, în ideea de a face şi altceva pe lângă instrument, de a avea activităţi variate, mi-am păstrat bucuria de a cânta nealterată.

- În muzică, drumul succesului nu e, totuşi, aşa de uşor precum pare. Cât de greu e să reu­şeşti să fii fruntea? Care e formula succesului?

- În primul rând, la terminarea facultăţii, sunt sute de absolvenţi din acelaşi domeniu şi puţini dintre ei ajung să aibă concerte şi să fie solişti. Deci dincolo de talent, ca să te impui, trebuie să ai multă tenacitate, o mare tărie interioară şi o răb­dare de fier. Tot timpul trebuie să fii tu activ, să trimiţi o mie de e-mail-uri ca să reuşeşti să faci ceva, nu să aştepţi să-ţi bată alţii la uşă şi să-ţi ofere oportunităţile pe tavă...

- Ce fel de lume e aceasta, a muzicii clasice? În alte me­dii artistice există multe gelo­zii, intrigi, bârfe...

- Cred că şi în lumea "mea" se întâmplă asemenea lucruri, dar eu am ales să mă ocrotesc, concentrându-mă doar asupra oamenilor minu­naţi pe care i-am întâlnit pe par­cursul timpului şi care mi-au dat câte o şansă. Fiindcă tu poţi să studiezi oricât şi să fii un muzician oricât de talentat, dar dacă nu se găseşte cineva care să-ţi dea o şansă, care să te invite să cânţi undeva, într-un loc impor­tant, mai ales când te afli la început de drum, atunci... toată munca şi tot talentul sunt în van.

"A! Şi tu eşti româncă! Ce bine!"

- Originea ta a contat? Ţi s-a întâmplat vreo­dată să vezi şi persoane strâmbând din nas, când au aflat că eşti româncă?

- Au existat câteva momente ceva mai delicate, dar niciodată în mediul universitar sau artistic, ci doar în societate. De pildă, am întâmpinat pro­bleme, pe motivul că sunt româncă, în Germa­nia, când am vrut să închiriez un apartament. N-a fost plăcut! În schimb, când am ajuns la Londra, la Guildhall, profesorul meu de-acolo m-a primit, metaforic vorbind, cu braţele des­chise, fiindcă era absolut încântat de toţi foştii lui studenţi români. Mihai Ritivoiu ori Ale­xan­dra Dariescu îi fuseseră şi ei elevi, astfel că, la sosirea mea acolo, reacţia profesorului a fost: "A, şi tu eşti tot româncă! Ce bine!". La Guildhall românii sunt extrem de bine văzuţi, sunt foarte apreciaţi. Compatrioţii noştri care au studiat acolo au pavat drumul cu mult talent şi cu o conduită ireproşabilă.

- Oare corifeii muzicii clasice datorează ceva şi şcolii din România?

- A, eu îi datorez foarte, foarte mult! Aici m-am format, până la 18 ani, iar intervalul 5-18 ani e defini­toriu pentru un muzician. În proporţie de 80%, toată viaţa rămâi aşa cum eşti la 18 ani. Iar eu am avut noroc de nişte profesori minu­naţi, cărora le fac o adâncă reverenţă: doamna Elena Dumitrescu, doamna Olga Szel, doamna Stela Drăgulin, iar acum, de fiecare dată când am câte un concert cu orchestra, îl pregătesc cu doamna Verona Maier, prorectorul Conser­va­torului din Bucureşti. Apoi, când mă gândesc la formarea mea, întotdeauna privesc cu recunoştinţă înspre Radio România. Eu sunt copilul Radioului, pentru că am crescut acolo: de la 6-7 ani am mers la au­di­ţiile doamnei Rodica Sava şi apoi cântam în di­rect. Ca un copil de 7 ani să fie lăsat să cânte în di­rect, la un radio de o asemenea importanţă na­ţională, înseamnă un uriaş vot de încredere! Radio România a fost prezent, în diverse forme, pe tot parcursul meu muzical, iar azi consider că întreaga echipă de acolo e alcătuită din oameni care-mi sunt prieteni şi care m-au ajutat enorm.

- Dar sistemul de învăţământ muzical, în forma lui din 1989 încoace, ţi se pare util?

- Fără îndoială! Să ştii că noi, în România, suntem foarte norocoşi, pentru că avem învăţă­mânt vocaţional gratuit. După ştiinţa mea, aşa ce­va nu mai există decât în Rusia. În restul Europei, o şcoală primară, unde să ai şi ore de cultură ge­ne­rală, dar şi ore de pian şi de teorie, re­pre­zintă un lux pe ca­re puţini şi-l per­mit, din pri­cina costurilor.

- Viaţa asta "roz" de artist de succes ca­re călătoreşte prin toa­tă lumea şi e răsplătit cu ovaţii, are şi părţi mai puţin colorate?

- O, da, există şi de­zavantaje! La un mo­­ment dat, începe să te apese singu­ră­tatea, căci, după con­certe, te întorci într-o cameră de hotel goa­lă şi... nu e uşor. Apoi, dimi­nea­ţa, pleci spre o nouă des­ti­na­ţie, fără ca întot­dea­una să fi apucat să vezi mare lu­cru din locul unde ai fost. Apoi e şi oboseală mul­tă, obo­seala con­certelor, a concentrării pe scenă, care te epui­zează. După un concert ai ne­vo­ie de o perioa­dă în care să te recuperezi. De-a lun­­gul anilor, eu mi-am găsit câ­te­va metode de recuperare in­fai­libile: vorbesc mult la telefon cu pă­­rinţii şi cu ceilalţi oameni dragi, dorm, ca să-mi vindec tru­pul, fac pe turistul, ca să-mi bucur spi­ritul, şi mă ocup şi de şcoala mea de muzică, "MuseArt Aca­de­my", din Bucureşti. În plus, tre­buie să fii foarte riguros şi or­ga­nizat, căci pentru un mu­zi­cian, stu­diul e pâinea cea de toa­te zi­lele. Chiar şi în avioane, când nu ai ins­trumentul la dis­poziţie, poţi să stu­diezi: asculţi înre­gis­trări au­dio, te uiţi pe partituri...

- Până la urmă, de unde-ţi tragi puterea? Care e cheia echi­librului tău?

- În afara pasiunii pentru pian, mie echilibrul interior şi tăria îmi vin şi din credinţă. Am crescut într-o familie credincioasă, bunica fiind cea care m-a învăţat primele rugăciuni, deci credinţa în Dumnezeu e, pentru mine, şi naturală, şi esenţială. De-altfel, şi primul CD mi l-am intitulat "Nihil sine deo", întrucât chiar cred că nimic nu e fără Dumnezeu şi pentru că mi-am dorit ca albumul să fie un mic "Mulţumesc!" pentru tot ce am primit până acum. Prima piesă este un coral de Bach, nu­mit "Iisus rămâne bucuria mea", un mesaj reli­gios care se împlineşte în restul pieselor.

- Ultima întrebare: un muzician de talia ta îşi permite să se gândească şi la iubire, şi la o fa­milie proprie?

- Sigur că da! Muzicianul nu e extras din ecuaţia vieţii "normale", el are nevoie de un echi­libru în toate, deci are nevoie şi de o viaţă sen­timentală împlinită. Eu nu mă tem de iubire şi de ideea de familie, pe principiul că ar putea să-mi afecteze cariera. Am un exemplu clar în fa­milie: mama are o carieră minunată, pe care nu şi-a sa­cri­ficat-o în clipa în care am apărut eu. Dar şi în muzică am văzut multe pianiste sau violoniste ex­traordinare, femei celebre în toată lumea, cu carie­re fantas­ti­ce, dar care au şi câte 2-3 copii... Deci, se pare că mu­zica şi fami­lia pot coexista în armonie.