Există mulţi oameni care îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, dar care resping "instituţionalizarea" ei. Unii din dispreţ sau neîncredere faţă de preoţi, alţii din comoditate, mulţi din neputinţe personale... Aşa încât nu merg duminica sau în sărbători la biserică, preferă să se reculeagă într-un sfânt lăcaş singuri, când nu e nici lume, dar nici Sfântă Liturghie, sau să se roage acasă, în intimitate. Dacă le ceri explicaţii, spun că "biserica e în sufletul meu, acolo unde este şi Dumnezeu". E bine sau rău ce fac? Săvârşesc un păcat? De ce e important să ne trăim credinţa şi în biserică alături de alţi credincioşi? Stilul de viaţă pe care îl ducem în zilele noastre nu se pliază pe obligaţiile faţă de Dumnezeu? Ancheta care urmează încearcă să răspundă câtorva dintre aceste întrebări.
SORIN LAVRIC, scriitor
"Merg la biserică după un ritm propriu"Eu însumi fac parte din categoria celor care nu merg duminica la biserică, mai ales în Bucureşti, unde tracasarea de peste săptămână mă aduce în neputinţa de a mai trăi Liturghia la înălţimea unei minime pretenţii de duh. Şi decât să stau dobitoceşte, spre a auzi îngânări la care nu pot vibra, prefer să merg la biserică potrivit unui ritm interior cu totul întâmplător, pe care mi-l dictează starea mea de spirit. Cum s-ar zice, calendarul intrării în biserică vine dintr-o dospire ce nu ţine seama de canonul pe care îl impune apartenenţa la comunitate. Asta nu înseamnă că aş fi împotriva instituţiei ecleziale, că aş privi cu antipatie tagma preoţească sau că aş nesocoti obligaţiile faţă de biserică. Sunt încredinţat că biserica, alături de limbă, e liantul cel mai puternic al unui popor. Dar oricând voi alege să mă reculeg în linişte, sub bolta unei biserici goale, decât în vălmăşeala agasantă a copiilor care intră şi ies, sau în agitaţia troglodiţilor care se freacă de mine, când mi-e lumea mai dragă. Nu-mi place promiscuitatea aglomerărilor în cursul cărora, sub apăsarea plebei, simt cum iubirea de aproapele se preschimbă în repulsia faţă de el. Dacă îmi vei spune că sunt un creştin degenerat, voi încuviinţa, mai ales dacă judec lucrurile din unghiul părţii soborniceşti a Bisericii. Accept soborul, dar nu sub forma clocotului de mitocănie.
În ce măsură săvârşesc un păcat, chiulind de la Liturghia duminicală este un detaliu care îmi scapă. Pesemne că da, este un păcat dar la mijloc e mai degrabă o lipsă de disciplină, o neglijenţă ce încalcă o rigoare de program ecleziastic. Numai că idiosincrazia pe care o am faţă de vânzoleala mizeră a semenilor întrece zelul legat de slujirea Bisericii. Decât să suport stridenţe colective - ţipete, mirosuri, împunsături -, mai bine încalc rânduiala. Dispoziţia aceasta mi se schimbă radical când părăsesc Bucureştiul, de pildă când plec la Piatra-Neamţ, unde apetitul pentru intrarea în biserici creşte exponenţial, mai ales când merg la mânăstiri. Atunci simt, fără putinţă de tăgadă, că înţepenirea între pereţii fumurii ai lăcaşului de cult e act vindecător, de curăţire lăuntrică directă. Cauza nu stă doar în ambianţă şi în încărcătura simbolică a mânăstirilor, ci într-o certitudine de ordin interior: acolo mersul la biserică are un efect imediat, e ca şi cum m-aş lega de o stihie nevăzută a cărei înrâurire binefăcătoare o port cu mine toată ziua, pe când în Bucureşti, cu excepţia câtorva biserici (cea de la Mânăstirea Antim, cea de la Boteanu sau cea de la Sf. Ilie - Gorgani - a cărei catapeteasmă mă atrage mai întâi estetic şi abia apoi religios), niciun naos şi niciun pronaos nu mă predispune la răsturnări de ordin mistic. Mai precis: în biserică intru ca să-mi amintesc că voi muri, numai că reculegerea pe care mi-o dă gândul morţii se risipeşte de îndată ce aerul de balamuc al unor enoriaşi care se fâţâie bezmetic mă sufocă. Din acel moment, simt prea bine că nu mă aleg cu nimic încăpăţându-mă să stau acolo de ochii lumii. Prin urmare, conduita mea, cât se poate de reprobabilă, dacă e s-o judec după criteriul ascultării faţă de canoane, porneşte dintr-o reacţie irascibilă faţă de carenţa unei elementare bune-creşteri. Sunt snob şi plin de toane? Fără doar şi poate, dar sunt prea chinuit de grosolănia semenilor, ca să trebuiască să le rabd prezenţa până şi într-un lăcaş de cult.
CRISTI PANTELIMON, sociolog
"Stilul de viaţă modern îndeamnă la egoism şi însingurare"Nu trebuie să ne mirăm că oamenii sunt din ce în ce mai aplecaţi spre respingerea elementelor comunitare care definesc şi biserica, a trăirii colective. Totul în jur îndeamnă la aşa ceva. Critica instituţionalizării credinţei este un semn al modernităţii.
În Europa vestică se cunosc cazuri de-a dreptul dramatice, de biserici care, din lipsă de credincioşi, au fost transformate în locuri de distracţie (cafenele, teatre, săli de bal). Nemersul la biserică este acolo unul dintre simptomele crizei conştiinţei religioase a omului modern. În România urbană, ori mai modernă, Biserica este adunarea tuturor celor credincioşi. Aici, reculegerea în singurătate (biserica "de acasă") poate fi o soluţie temporară, în măsura în care (putem admite acest lucru) oamenii resimt presiunea mulţimii, a fenomenelor de masă, inclusiv în partea credinţei.
Dar această reculegere/ liniştire însingurată ascunde şi o primejdie: aceea de a nu accepta ideea de a participa la efortul comunional al Bisericii, la efortul de a fi împreună. În acest ego însingurat şi idolatru, ce respinge comunitatea şi întregul, stă toată "puterea" modernităţii şi toată criza de conştiinţă a ei.
Stilul de viaţă modern îndeamnă în mod evident la însingurare şi îndepărtare de comunitate. Aici intervin şi alte forţe, mai subtile. Sociologia clasică vorbeşte despre "societate" ca opoziţie la "comunitate". Prima este artificială, bazată pe calcule meschine, pe raţiune speculatoare, a doua este bazată pe "principiul unităţii vieţii". În comunitate regăsim legăturile de sânge (rudenia), legăturile spirituale (prietenia), legăturile spaţiale (vecinătatea). Nimic din toate aceste elemente nu se regăseşte în societate. Nici rudenia nu contează, nici prietenia nu se simte bine, nici vecinătatea nu mai este recunoscută ca importantă. În schimb, totul se reduce la calcule, oportunităţi, sisteme de gândire abstractă şi formule mecanice, inclusiv de supravieţuire împreună. Această pornire spre abstractizare şi însingurare se poate combate cu ajutorul rămăşiţelor comunitare existente: tradiţii, obiceiuri, muncă voluntară, mers la biserică etc. Toate aceste elemente comunitare - şi altele din aceeaşi familie - pot recupera măcar parţial alunecarea lumii dinspre comunitate şi credinţă spre societate şi despiritualizare.
RĂZVAN CODRESCU, poet şi publicist
"A crede rupt de Biserică nu te pierde, dar nici nu te mântuieşte"
Credinţa în Dumnezeu e una şi religia e alta. Religia implică credinţa, dar credinţa singură nu ţine loc de religie. Confuzia dintre ele este opera unei modernităţi ce a pierdut farul Tradiţiei şi s-a refugiat într-un individualism discreţionar, care face casă bună cu orgoliul şi comoditatea. Este disoluţia religioasă de tip protestant, întemeiată pe imbecilitatea graţioasă a lui "sola fide". Cred, dacă vrei să mă crezi, şi cu asta treaba s-a rezolvat. I-am dat lui Dumnezeu ce-mi cerea (să cred în El), iar datoria Lui este, în schimb, să-mi dea şi El ce-i cer. L-am îndatorat cu credinţa mea şi restul nu mai contează: e un troc între noi şi nu-i treaba altora să se bage (fiecare să-şi vadă, în intimitate, de trocul lui). Treaba lui Dumnezeu cum se descurcă pe şest cu fiecare şi treaba fiecăruia cum se descurcă pe şest cu Dumnezeu! Or, religia, chiar în înţelesul etimologic, este legătură, comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Creştinismul, mai ales, nu poate fi conceput în esenţa lui fără dimensiunea aceasta eclesială (ecclesia = adunare), consfinţită liturgic, în şi prin Biserică. Nucleul şi modelul Bisericii (în care Dumnezeu lucrează tainic prin Duhul Sfânt) este adunarea apostolilor şi ucenicilor Domnului, chemaţi la împreună-slujire şi la a fi una întru El.
Biserica vie e trupul lui Hristos, Care-i este cap. Credincioşii sunt mădulare ale acestui trup mistic, ce se întâlnesc în acelaşi crez şi în acelaşi duh. Creştinismul, aşa cum ni l-a lăsat Mântuitorul Însuşi, este comuniune/ cuminecare, iar Biserica/ Ecclesia, cu tot ce implică ea ca ritual şi ca ierarhie, nu este o invenţie omenească, ci un dat divin (cum mărturisim şi-n Crez: "Cred într-una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică..."), despre care Hristos Însuşi ne-a încredinţat că "iadul n-o va birui".
Dincolo de raţiunile ei mistice, Biserica e menită să apere viaţa religioasă de arbitrarul individual: nimic nu e după cum îl taie capul pe fiecare, ci după cum au lăsat Hristos, Apostolii şi Sfinţii Părinţi. Raportul păstori-păstoriţi nu poate fi înlocuit aleatoriu cu aventurile individuale "pe cont propriu" (mergi la biserică cum îţi vine ţie la socoteală sau cum ţi se pare ţie mai uşor).
"Nu e bine să fie omul singur" - nici în viaţă, nici în credinţă. Eul, ca persoană, nu aspiră la însingurare, ci la comuniune. Fiecare "eu" personal se împlineşte într-un "noi" care îl transcende.
Rupt de Biserică, de comuniunea tainică şi vie cu Hristos şi cu fraţii-surorile care cred în El, Îl trăiesc şi-L mărturisesc laolaltă, "într-un duh şi-ntr-un glas", credinţa rămâne o simplă opţiune filosofică sau o simplă superstiţie, care nu te pierde, dar nici nu te mântuieşte. Căci nu eşti nimic în tine însuţi, câtă vreme nu eşti ceva în celălalt şi nu suntem nimic unii în alţii, câtă vreme nu suntem uniţi în Hristos - în trupul Bisericii căreia El îi este Cap.
VISARION ALEXA, preot
"Fericirea o găseşti în celălalt, nu în tine însuţi"Iisus Hristos nu a comparat întâmplător comunitatea credincioşilor cu un trup. A arătat astfel legătura indisolubilă dintre noi, că Biserica este un organism viu şi complet. Un mădular nu poate trăi (deci să fie viu în Hristos) rupt de restul trupului. Totuşi, omul modern vieţuieşte sub alt fel de presiuni decât omul antic, trebuie să reziste la alte provocări şi să se descurce într-un alt context. Înainte, comunitatea religioasă era satul, deci o alcătuire ontologică. Astăzi, creştinismul s-a urbanizat, iar parohiile nu se mai suprapun peste un perimetru teritorial care să fie totuna cu unul cultural, ca astfel să mai putem vorbi de un adevărat trup pe care îl formează credincioşii. Credincioşii de la oraş îşi aleg parohii uneori departe de casă, care îi atrag mai mult, dar unde nu ajung să se cunoască cu ceilalţi credincioşi şi să facă un tot. Mai mult, viaţa modernă te obligă la o permanentă mişcare, după studii, serviciu, interese de tot felul, iar mişcarea asta dizolvă comunitatea. Omul îşi pierde sentimentul de apartenenţă la o comunitate. Tinerii noştri vorbesc din ce în ce mai puţin despre locul de baştină, despre cartierul sau strada lor, nu mai sunt mândri de oraşul lor, sunt fără rădăcini, oameni "ai lumii", care se simt bine oriunde şi se îmbibă de obiceiuri diverse, lăsând deoparte ce au moştenit.
Singurul lucru care îi mai leagă unii de alţii pe credincioşi rămâne împărtăşirea din acelaşi potir. Însă nu mai putem vorbi despre parohia de altădată, în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea. În acele parohii exista un ritm comun al credincioşilor, care îi ajuta să ţină împreună drumul credinţei. Pe de altă parte, nu doar lucrurile din jurul nostru s-au schimbat radical în modernitate, ci şi mentalitatea noastră. Noi nu mai suntem învăţaţi să gândim în raport cu celălalt, ci numai cu sine. Dacă preotul te îndeamnă să te ocupi de nevoile aproapelui, ca o cale de găsire a lui Dumnezeu, reacţia este de neîncredere. Însă dacă un "coach" de dezvoltare personală te sfătuieşte să îţi îndrepţi privirea către interiorul tău şi să-ţi satisfaci nevoile tale, te încântă şi te convinge. Omul modern nu mai rezonează la limbajul vechilor Cazanii, ci la cel al manualelor de psihologie. Ceea ce îl face, de fapt, anxios şi depresiv şi nu-i oferă nicio cale de mântuire. Din toate aceste pricini, însingurarea omului modern e pe undeva scuzabilă sau, în tot cazul, de înţeles.
Soluţia este să ne smulgem din egoism, să respingem tentaţia izolării şi să împlinim porunca lui Hristos: "Iubiţi-vă unul pe altul...". Ştiu că "iubirismul" stă acum pe buzele tuturor, dar să nu-l folosim ca slogan (deseori comercial) sau ca idee filosofică, ci să practicăm iubirea aşa cum ne învaţă Mântuitorul: "Nu există bucurie mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru prietenul tău" - deci pentru un altul. Realitatea ne arată, dacă mai avem un pic de luciditate să o percepem, că bucuria cea mai mare este să facem binele altuia. Fericirea nu ne vine din concentrarea pe sine şi pe propriul succes, ci din jertfă pentru celălalt. Iată ce suferinţă îndură femeile care nu pot avea copii, pentru că nu-şi pot împlini maternitatea. Şi ce mare bucurie trăiesc femeile care nasc! Maternitatea este însă o jertfă. A creşte un copil e o jertfă, nu mai ai viaţă personală, nu mai ai somn, linişte, eşti cu totul în slujba copilului... Sfântul Maxim Mărturisitorul ne atrage atenţia că "toată natura e în stare de jertfă, o frunză cade toamna pentru ca o alta să se nască primăvara...". Nu putem să fim contra naturii noastre. Dovadă că şi atunci când omul se depărtează de Dumnezeu simte nevoia de a face ceva pentru aproapele, în căutarea împlinirii personale. Aşa se explică voluntariatul pe care îl fac mulţi tineri occidentali în căminele de bătrâni şi de orfani de la noi sau de aiurea... Renunţă la distracţii şi la vacanţe, pentru că treaba pe care o fac e o sursă de fericire, după cum o mărturisesc. Şi asta e taina vieţii, pe care ne-a dezvăluit-o Hristos: fericirea o găseşti în celălalt, nu în tine însuţi. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut din iubire şi iubire aşteaptă de la noi.
(Pagină ilustrată cu picturi murale pe lemn, realizate de Olga Greceanu - "Ctitori ţărani", biserica din satul Ciungetu, jud. Vâlcea)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
