SORIN LAVRIC, scriitor
"Merg la biserică după un ritm propriu"
Eu însumi fac parte din categoria celor care nu merg duminica la biserică, mai ales în București, unde tracasarea de peste săptămână mă aduce în neputința de a mai trăi Liturghia la înălțimea unei minime pretenții de duh. Și decât să stau dobitocește, spre a auzi îngânări la care nu pot vibra, prefer să merg la biserică potrivit unui ritm interior cu totul întâmplător, pe care mi-l dictează starea mea de spirit. Cum s-ar zice, calendarul intrării în biserică vine dintr-o dospire ce nu ține seama de canonul pe care îl impune apartenența la comunitate. Asta nu înseamnă că aș fi împotriva instituției ecleziale, că aș privi cu antipatie tagma preoțească sau că aș nesocoti obligațiile față de biserică. Sunt încredințat că biserica, alături de limbă, e liantul cel mai puternic al unui popor. Dar oricând voi alege să mă reculeg în liniște, sub bolta unei biserici goale, decât în vălmășeala agasantă a copiilor care intră și ies, sau în agitația troglodiților care se freacă de mine, când mi-e lumea mai dragă. Nu-mi place promiscuitatea aglomerărilor în cursul cărora, sub apăsarea plebei, simt cum iubirea de aproapele se preschimbă în repulsia față de el. Dacă îmi vei spune că sunt un creștin degenerat, voi încuviința, mai ales dacă judec lucrurile din unghiul părții sobornicești a Bisericii. Accept soborul, dar nu sub forma clocotului de mitocănie.
În ce măsură săvârșesc un păcat, chiulind de la Liturghia duminicală este un detaliu care îmi scapă. Pesemne că da, este un păcat dar la mijloc e mai degrabă o lipsă de disciplină, o neglijență ce încalcă o rigoare de program ecleziastic. Numai că idiosincrazia pe care o am față de vânzoleala mizeră a semenilor întrece zelul legat de slujirea Bisericii. Decât să suport stridențe colective - țipete, mirosuri, împunsături -, mai bine încalc rânduiala. Dispoziția aceasta mi se schimbă radical când părăsesc Bucureștiul, de pildă când plec la Piatra-Neamț, unde apetitul pentru intrarea în biserici crește exponențial, mai ales când merg la mânăstiri. Atunci simt, fără putință de tăgadă, că înțepenirea între pereții fumurii ai lăcașului de cult e act vindecător, de curățire lăuntrică directă. Cauza nu stă doar în ambianță și în încărcătura simbolică a mânăstirilor, ci într-o certitudine de ordin interior: acolo mersul la biserică are un efect imediat, e ca și cum m-aș lega de o stihie nevăzută a cărei înrâurire binefăcătoare o port cu mine toată ziua, pe când în București, cu excepția câtorva biserici (cea de la Mânăstirea Antim, cea de la Boteanu sau cea de la Sf. Ilie - Gorgani - a cărei catapeteasmă mă atrage mai întâi estetic și abia apoi religios), niciun naos și niciun pronaos nu mă predispune la răsturnări de ordin mistic. Mai precis: în biserică intru ca să-mi amintesc că voi muri, numai că reculegerea pe care mi-o dă gândul morții se risipește de îndată ce aerul de balamuc al unor enoriași care se fâțâie bezmetic mă sufocă. Din acel moment, simt prea bine că nu mă aleg cu nimic încăpățându-mă să stau acolo de ochii lumii. Prin urmare, conduita mea, cât se poate de reprobabilă, dacă e s-o judec după criteriul ascultării față de canoane, pornește dintr-o reacție irascibilă față de carența unei elementare bune-creșteri. Sunt snob și plin de toane? Fără doar și poate, dar sunt prea chinuit de grosolănia semenilor, ca să trebuiască să le rabd prezența până și într-un lăcaș de cult.
CRISTI PANTELIMON, sociolog
"Stilul de viață modern îndeamnă la egoism și însingurare"
Nu trebuie să ne mirăm că oamenii sunt din ce în ce mai aplecați spre respingerea elementelor comunitare care definesc și biserica, a trăirii colective. Totul în jur îndeamnă la așa ceva. Critica instituționalizării credinței este un semn al modernității.
În Europa vestică se cunosc cazuri de-a dreptul dramatice, de biserici care, din lipsă de credincioși, au fost transformate în locuri de distracție (cafenele, teatre, săli de bal). Nemersul la biserică este acolo unul dintre simptomele crizei conștiinței religioase a omului modern. În România urbană, ori mai modernă, Biserica este adunarea tuturor celor credincioși. Aici, reculegerea în singurătate (biserica "de acasă") poate fi o soluție temporară, în măsura în care (putem admite acest lucru) oamenii resimt presiunea mulțimii, a fenomenelor de masă, inclusiv în partea credinței. Dar această reculegere/ liniștire însingurată ascunde și o primejdie: aceea de a nu accepta ideea de a participa la efortul comunional al Bisericii, la efortul de a fi împreună. În acest ego însingurat și idolatru, ce respinge comunitatea și întregul, stă toată "puterea" modernității și toată criza de conștiință a ei.
Stilul de viață modern îndeamnă în mod evident la însingurare și îndepărtare de comunitate. Aici intervin și alte forțe, mai subtile. Sociologia clasică vorbește despre "societate" ca opoziție la "comunitate". Prima este artificială, bazată pe calcule meschine, pe rațiune speculatoare, a doua este bazată pe "principiul unității vieții". În comunitate regăsim legăturile de sânge (rudenia), legăturile spirituale (prietenia), legăturile spațiale (vecinătatea). Nimic din toate aceste elemente nu se regăsește în societate. Nici rudenia nu contează, nici prietenia nu se simte bine, nici vecinătatea nu mai este recunoscută ca importantă. În schimb, totul se reduce la calcule, oportunități, sisteme de gândire abstractă și formule mecanice, inclusiv de supraviețuire împreună. Această pornire spre abstractizare și însingurare se poate combate cu ajutorul rămășițelor comunitare existente: tradiții, obiceiuri, muncă voluntară, mers la biserică etc. Toate aceste elemente comunitare - și altele din aceeași familie - pot recupera măcar parțial alunecarea lumii dinspre comunitate și credință spre societate și despiritualizare.
RĂZVAN CODRESCU, poet și publicist
"A crede rupt de Biserică nu te pierde, dar nici nu te mântuiește"
Credința în Dumnezeu e una și religia e alta. Religia implică credința, dar credința singură nu ține loc de religie. Confuzia dintre ele este opera unei modernități ce a pierdut farul Tradiției și s-a refugiat într-un individualism discreționar, care face casă bună cu orgoliul și comoditatea. Este disoluția religioasă de tip protestant, întemeiată pe imbecilitatea grațioasă a lui "sola fide". Cred, dacă vrei să mă crezi, și cu asta treaba s-a rezolvat. I-am dat lui Dumnezeu ce-mi cerea (să cred în El), iar datoria Lui este, în schimb, să-mi dea și El ce-i cer. L-am îndatorat cu credința mea și restul nu mai contează: e un troc între noi și nu-i treaba altora să se bage (fiecare să-și vadă, în intimitate, de trocul lui). Treaba lui Dumnezeu cum se descurcă pe șest cu fiecare și treaba fiecăruia cum se descurcă pe șest cu Dumnezeu! Or, religia, chiar în înțelesul etimologic, este legătură, comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți. Creștinismul, mai ales, nu poate fi conceput în esența lui fără dimensiunea aceasta eclesială (ecclesia = adunare), consfințită liturgic, în și prin Biserică. Nucleul și modelul Bisericii (în care Dumnezeu lucrează tainic prin Duhul Sfânt) este adunarea apostolilor și ucenicilor Domnului, chemați la împreună-slujire și la a fi una întru El. Biserica vie e trupul lui Hristos, Care-i este cap. Credincioșii sunt mădulare ale acestui trup mistic, ce se întâlnesc în același crez și în același duh. Creștinismul, așa cum ni l-a lăsat Mântuitorul Însuși, este comuniune/ cuminecare, iar Biserica/ Ecclesia, cu tot ce implică ea ca ritual și ca ierarhie, nu este o invenție omenească, ci un dat divin (cum mărturisim și-n Crez: "Cred într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică..."), despre care Hristos Însuși ne-a încredințat că "iadul n-o va birui".
Dincolo de rațiunile ei mistice, Biserica e menită să apere viața religioasă de arbitrarul individual: nimic nu e după cum îl taie capul pe fiecare, ci după cum au lăsat Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți. Raportul păstori-păstoriți nu poate fi înlocuit aleatoriu cu aventurile individuale "pe cont propriu" (mergi la biserică cum îți vine ție la socoteală sau cum ți se pare ție mai ușor).
"Nu e bine să fie omul singur" - nici în viață, nici în credință. Eul, ca persoană, nu aspiră la însingurare, ci la comuniune. Fiecare "eu" personal se împlinește într-un "noi" care îl transcende.
Rupt de Biserică, de comuniunea tainică și vie cu Hristos și cu frații-surorile care cred în El, Îl trăiesc și-L mărturisesc laolaltă, "într-un duh și-ntr-un glas", credința rămâne o simplă opțiune filosofică sau o simplă superstiție, care nu te pierde, dar nici nu te mântuiește. Căci nu ești nimic în tine însuți, câtă vreme nu ești ceva în celălalt și nu suntem nimic unii în alții, câtă vreme nu suntem uniți în Hristos - în trupul Bisericii căreia El îi este Cap.
VISARION ALEXA, preot
"Fericirea o găsești în celălalt, nu în tine însuți"
Iisus Hristos nu a comparat întâmplător comunitatea credincioșilor cu un trup. A arătat astfel legătura indisolubilă dintre noi, că Biserica este un organism viu și complet. Un mădular nu poate trăi (deci să fie viu în Hristos) rupt de restul trupului. Totuși, omul modern viețuiește sub alt fel de presiuni decât omul antic, trebuie să reziste la alte provocări și să se descurce într-un alt context. Înainte, comunitatea religioasă era satul, deci o alcătuire ontologică. Astăzi, creștinismul s-a urbanizat, iar parohiile nu se mai suprapun peste un perimetru teritorial care să fie totuna cu unul cultural, ca astfel să mai putem vorbi de un adevărat trup pe care îl formează credincioșii. Credincioșii de la oraș își aleg parohii uneori departe de casă, care îi atrag mai mult, dar unde nu ajung să se cunoască cu ceilalți credincioși și să facă un tot. Mai mult, viața modernă te obligă la o permanentă mișcare, după studii, serviciu, interese de tot felul, iar mișcarea asta dizolvă comunitatea. Omul își pierde sentimentul de apartenență la o comunitate. Tinerii noștri vorbesc din ce în ce mai puțin despre locul de baștină, despre cartierul sau strada lor, nu mai sunt mândri de orașul lor, sunt fără rădăcini, oameni "ai lumii", care se simt bine oriunde și se îmbibă de obiceiuri diverse, lăsând deoparte ce au moștenit.
Singurul lucru care îi mai leagă unii de alții pe credincioși rămâne împărtășirea din același potir. Însă nu mai putem vorbi despre parohia de altădată, în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea. În acele parohii exista un ritm comun al credincioșilor, care îi ajuta să țină împreună drumul credinței. Pe de altă parte, nu doar lucrurile din jurul nostru s-au schimbat radical în modernitate, ci și mentalitatea noastră. Noi nu mai suntem învățați să gândim în raport cu celălalt, ci numai cu sine. Dacă preotul te îndeamnă să te ocupi de nevoile aproapelui, ca o cale de găsire a lui Dumnezeu, reacția este de neîncredere. Însă dacă un "coach" de dezvoltare personală te sfătuiește să îți îndrepți privirea către interiorul tău și să-ți satisfaci nevoile tale, te încântă și te convinge. Omul modern nu mai rezonează la limbajul vechilor Cazanii, ci la cel al manualelor de psihologie. Ceea ce îl face, de fapt, anxios și depresiv și nu-i oferă nicio cale de mântuire. Din toate aceste pricini, însingurarea omului modern e pe undeva scuzabilă sau, în tot cazul, de înțeles.
Soluția este să ne smulgem din egoism, să respingem tentația izolării și să împlinim porunca lui Hristos: "Iubiți-vă unul pe altul...". Știu că "iubirismul" stă acum pe buzele tuturor, dar să nu-l folosim ca slogan (deseori comercial) sau ca idee filosofică, ci să practicăm iubirea așa cum ne învață Mântuitorul: "Nu există bucurie mai mare decât să-ți dai viața pentru prietenul tău" - deci pentru un altul. Realitatea ne arată, dacă mai avem un pic de luciditate să o percepem, că bucuria cea mai mare este să facem binele altuia. Fericirea nu ne vine din concentrarea pe sine și pe propriul succes, ci din jertfă pentru celălalt. Iată ce suferință îndură femeile care nu pot avea copii, pentru că nu-și pot împlini maternitatea. Și ce mare bucurie trăiesc femeile care nasc! Maternitatea este însă o jertfă. A crește un copil e o jertfă, nu mai ai viață personală, nu mai ai somn, liniște, ești cu totul în slujba copilului... Sfântul Maxim Mărturisitorul ne atrage atenția că "toată natura e în stare de jertfă, o frunză cade toamna pentru ca o alta să se nască primăvara...". Nu putem să fim contra naturii noastre. Dovadă că și atunci când omul se depărtează de Dumnezeu simte nevoia de a face ceva pentru aproapele, în căutarea împlinirii personale. Așa se explică voluntariatul pe care îl fac mulți tineri occidentali în căminele de bătrâni și de orfani de la noi sau de aiurea... Renunță la distracții și la vacanțe, pentru că treaba pe care o fac e o sursă de fericire, după cum o mărturisesc. Și asta e taina vieții, pe care ne-a dezvăluit-o Hristos: fericirea o găsești în celălalt, nu în tine însuți. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut din iubire și iubire așteaptă de la noi.
(Pagină ilustrată cu picturi murale pe lemn, realizate de Olga Greceanu - "Ctitori țărani", biserica din satul Ciungetu, jud. Vâlcea)