JAPONIA - Pactul de sinucidere

Pe data de 10 martie 2006, în prefectura Sai­ta­ma (lângă Tokyo), într-o maşină sigi­lată cu bandă adezivă, au fost desco­perite de către autorităţi 6 corpuri neînsufleţite ale unor tineri decedaţi din cauza intoxicării cu mono­xid de car­bon, după ce în prealabil luaseră cu toţii o supra­doză de somnifere. Ulterior, poliţia a con­statat că ei nu se cunoscuseră înainte, în viaţa reală, ci pe un website dedicat persoanelor cu ten­dinţe suicidale. Asemenea "pacte de sinucidere" au devenit aproape un trend în Japonia, ţara unde în medie 20.000-30.000 de oameni îşi pun anual capăt zilelor. Majo­ritatea lor îşi fixează online, data şi ora când se vor sinucide.

Suicidul "onorabil"

În tradiţia japoneză, sinuciderea era o metodă de a-ţi păstra onoarea în faţa unui eşec social, pro­fe­sional, familial, metoda practicată fiind seppuku, o tehnică botezată "sinuci­dere onorabilă". "Ruşi­nea", dezono­rarea familiei şi pătarea reputaţiei erau inacceptabile. Se poate spune că acest obicei, adânc înrădăcinat în Japonia, se con­tinuă şi în ziua de azi. Nu­mărul adolescenţilor, chiar şi al copiilor sinu­cigaşi este în creştere, cutumele vechi fiind preluate şi transmise mai departe de către părinţi. Există însă şi o violenţă socială, la fel de periculoasă. Copiii care provin din familii sărace, care sunt prea timizi sau au anumite defecte fizice sunt ostracizaţi de către colegii de şcoală, aşa-numiţii "copii-bully", ce ajung deseori mult mai cruzi decât un adult. Bullying-ul (umilirea, abuzul fizic/psihic la şcoală sau la locul de muncă) este unul dintre principalii cau­­zatori de depresie în rândul tinerilor. 1 Sep­tembrie, prima zi de şcoală, e numită "ziua nea­gră" în Ja­ponia. În această zi, numărul de sinuci­deri ale ado­les­cenţilor şi copiilor atinge rate incre­dibile, dato­rită sentimentului copleşitor de teamă de a se întoar­ce iarăşi în acelaşi mediu abuziv.
Cum apare depresia într-o ţară atât de prosperă, cu o tehnologie, artă, modă, cultură avansate? Cea mai logică explicaţie dată de sociologi este perfec­ţionismul. Nevoia de a fi o persoană fără cusur. Japonezii sunt oamenii care muncesc cel mai mult din lume. Ei sunt în stare să îşi dedice toată viaţa muncii. Statutul social şi profesional sunt foarte im­portante.
Deşi lumea priveşte asiaticii cu admiraţie pen­tru nivelul lor de disciplină, inteligenţă şi pentru tra­diţia adânc însămânţată în cultura lor, mulţi ignoră răul care roade la rădăcină: perfecţiunea distruge. Ne­voia de a fi acceptat de societate şi poziţia pe scară socială pot fi un blestem asu­pra psihicului uman, mulţi ajungând de­pen­denţi de laude, atenţie şi admiraţie. Aceste presiuni perfecţioniste sunt exacerbate în Japonia. Unii oameni rezistă, alţii nu pot re­zista şi intră în depresie, din cauza ruşinii sau inabilităţii de a se potrivi cu restul lumii. "Tinerii japonezi sunt forţaţi să se muleze într-o cutiuţă foarte mică în societate. Nu au niciun mod de a-şi exprima sentimentele", declară Wataru Nishida, psiholog la Univer­sitatea Temple din Tokyo. După crizele fi­nanciare din 1998 şi 2008, an­gajatorii oferă contracte pe termene din ce în ce mai mici, lăsându-i pe angajaţi într-o stare cons­tantă de anxietate faţă de viitorul lor. Acest lucru este criminalul nr. 1, când vine vorba despre suicid în rândul bărbaţilor cu vârste situate între 20 şi 44 de ani. Nishida ex­plică: "Japonia nu are creştinismul în istorie, suicidul nu este un păcat. Unii chiar văd acest act ca pe ceva onorabil de a scăpa de res­pon­sa­bilităţi. Nea­vând idee cum să vor­beas­că despre pro­blemele lor, oame­nii nu mai văd altă soluţie. Dacă se simt puşi sub pre­siune de către şeful lor şi intră în depresie, unii simt că singura scăpare este moar­tea".

Hikkikomori - clanul celor izolaţi

O altă problemă în rândul japonezilor este izo­larea - practicată, adeseori, înadins. Oamenii care se izolează de societate se numesc hikkikomori, oa­meni care refuză să îşi părăsească casa şi se izolează în locuinţe pe perioade ce depăşesc 6 luni. În 2010, guvernul japonez a publicat un număr al acestor persoane - 700.000 - media de vârstă fiind 31 de ani. Psihologul Nishida spune că internetul e o cau­ză a acestui fenomen, interacţiunea virtuală fiind mai uşor de realizat decât cea faţă în faţă. Anumite statistici arată că mare parte din bărbaţii între 25 şi 29 de ani nu sunt interesaţi de relaţii sexuale şi emo­ţionale, 30% dintre ei neavând parteneri. "Tinerii noştri sunt foarte inteligenţi", susţine Nishida. "Dar nu au experienţă de viaţă. Au uitat cum e să atingi o persoană. Când se gân­desc la sex, au crize de anxietate şi nu ştiu cum să abordeze situaţia". Cei care îşi conştientizează propria izolare, nu ştiu de unde să ceară ajutor. Boli mintale, precum depre­sia, sunt un tabu în Ja­ponia, nu există un sistem de combatere bine stabi­lit al acestor afecţiuni grave. Nu sunt destui psihia­tri şi cei bolnavi sunt trataţi de multe ori doar cu me­dicamente psihotrope foarte puternice.

Prieteni artificiali

"Societatea nu face destul pentru a rezolva problema singurătăţii din Japonia şi oamenii nu vor să recu­noască cât de nefericiţi sunt", declara anul trecut psihologul Junko Oka­moto, pentru publicaţia "Financial Times". Singurătatea a de­venit deja un flagel social, într-o ţară locuită de 127 de milioane de oameni, 18.4 mi­lioane de adulţi (dublu faţă de acum 30 de ani) trăiesc singuri, din care 6.24 milioane au peste 65 de ani. Studiile prezic că 40% din locuitori vor trăi singuri în anul 2040. O mare problemă sunt bătrânii. Actual, se esti­­mează că 30.000 de vârstnici mor singuri, anual, fenomen numit "kodo­kushi" (moarte în completă sin­gură­tate). Specialiştii caută remedii. S-a desco­perit recent că însăşi tehnologia poate fi folosită şi pentru a îndrepta răul. Japonezii au dezvoltat o gamă variată de roboţi, androizi sau maşinării cre­ate special pentru a-i ajuta pe cei care ies la pensie şi nu mai pot munci. Astfel, în 2015 a apărut noul ro­bot-companion Pepper, realizat de Softbank Ro­botics. Pentru Rieko Kawachi, o bunicuţă priete­noască şi plină de energie, în vârstă de 66 de ani, "ne­poata" ei e doar o plăsmuire din plastic şi sili­con. Neavând nepoţi de crescut, un cuplu de bă­trâni, soţii Kawachi, s-a decis să-şi umple viaţa cu un robot. "Noi, japonezii vârstnici, nu prea mai avem despre ce să vorbim după ce se mută copiii la casa lor. Cu Pepper ne simţim ca şi cum am avea iarăşi un copil cu noi". Printre aceşti companioni arti­ficiali se mai afla şi Paro, un pui de focă robotic care are un efect calmant asupra pa­cienţilor din spitale sau din aziluri, folosit şi în cazul bătrânilor care suferă de demenţă sau al copiilor cu autism. În unitatea de îngrijire a persoanelor vârstnice "Silver Wing" din Tokyo, aceste foci-jucărie sunt folosite pentru terapie. Bătrânii vorbesc cu ele, cântă, le mângâie, declarând că focile "le umplu un gol din suflet".
Anul trecut a apărut pe piaţă robotul "Gate­box" - un dispozitiv folosit pentru a controla cu comenzi voca­le diferite utilităţi din casă: reglarea tem­pe­raturii, a lu­minilor... În interiorul aces­tui robot "locuieşte" un per­sonaj virtual numit Azu­ma Hikari, o hologramă făcută să arate în stilul dese­nelor animate japoneze. Compa­nia care a creat Gatebox zice că intenţia lor a fost de a in­venta ceva mai mult decât un asistent personal, au dorit să facă un companion aproape "real"! Dar Gatebox nu e sin­gur. Holograma Hikari este concepută să se com­porte ca o pseudo-soţie/iubi­tă. Îmbrăcată fu­tu­ris­tic, cu o siluetă slăbuţă şi două codiţe lungi de cu­loare albastră te trezeşte dimineaţa cu o voce sub­ţire şi blândă şi te întrea­bă dacă ai dormit bine. Dacă prognozele meteo arată că în acea zi va fi ploaie, ea îţi va spune cu drag să îţi iei o umbrelă la tine. În cursul zilei, îţi trimite me­saje pe telefon, cum ar face şi o per­soa­nă apropiată, adevarată: "Să te întorci acasă mai devreme", "Mi-e dor de tine"... La întoarcere, te aş­teapta o casă încălzită, cu lu­minile aprinse, şi un "Bine-ai venit aca­să!", căl­duros şi tandru. Japonezul obosit şi singuratic vrea doar să ştie că îl aşteaptă cineva când se întoarce de la muncă, indiferent dacă e fiinţă vie sau robot.
Folosirea unui robot pentru a ame­liora singu­rătatea este un subiect sensibil, deoarece oamenii pot folosi aceste invenţii pen­tru a evita interacţiu­nile cu semeni de-ai lor reali, mult mai intimidante. Crea­torii acestor fiinţe robotice insistă totuşi că scopul prin­cipal nu este doar de a înlo­cui contactul uman, ci încu­rajarea comunicării cu alţii. Psiholo­gul Puihan Joyce Chao, care tratează oameni care suferă de singuratate extremă, este de acord cu faptul că roboţii pot să ajute, dar insistă că trebuie să fie inclus şi un ele­ment uman. "Oamenii au nevoie de interacţiune umană. Ideal ar fi ca orice soluţie tehnologică să fie folosită împreună cu pauze de comunicare cu oameni reali".

Cafeneaua cu tandreţe

Ocupaţia: Dormit. Locaţie: Akihabara, Japonia. Vârsta: Liceu şi până la 30 ani. Plata: 3.500 yen/oră (32$). Pentru 6.000 yen (55$) poţi dormi o oră, complet plato­nic, împreună cu o fată aleasă de tine din Soine-ya, o cafenea specializată în îmbră­ţişări şi dor­mit din Japonia. Vrei să o mângâi pe cap? 10$. Vrei să vă priviţi în ochi în timp ce adormiţi? Se mai adaugă 10$. Într-o ţară în care din ce în ce mai mulţi bărbaţi şi femei nu îşi mai permit să piardă timp cu relaţii interumane adevărate, serviciile de acest gen sunt o cale de a livra afecţiune în stilul fast-food. Vârsta clien­ţilor variază, de la 20 ani în sus, toţi neavând ex­perienţă la femei. Mulţi vin din nevoia disperată de a schimba o vorbă cu o fiinţă într-un mediu rela­xat. Dar nu doar în Japonia nevoia de atingere umană devine o problemă. Global, în lumea modernă, lipsa de afecţiune este în creştere.

"Pădurea Sinucigaşilor" Aokigahara

În 2003, în pădurea Aokigahara s-au sinucis 105 persoane, majoritatea prin spânzurare. Po­li­ţia a refuzat să mai publice statisticile în ur­mă­torii ani, dar se bănuieşte că numărul de sinuci­deri ar fi crescut. La intrarea în această pădure se află indicatoare puse pen­tru a descu­raja inten­ţiile suicidare: "Viaţa ta este un lucru preţios oferit de părinţii tăi", "Gândeşte-te la părinţii tăi, fraţi, surori şi copii". Cu copaci mulţi, foar­te deşi şi faună aproape inexistentă, pădurea Aoki­gahara are o anumită aură maca­bră, prin lipsa de lumină şi tăcerea care dom­neşte în ea. Încă din secolul al 19-lea, când nu erau destule resurse pentru a hrăni mai multe guri, în fami­liile japoneze se practica "uba­sute" - abando­narea unei persoane în vârstă într-un loc izolat, pentru a muri de foame, obo­seală şi deshidra­tare. Situa­tă la baza muntelui Fuji, cu copacii ei care aproape se împletesc unul cu celălalt, pădu­rea Aokigahara era per­fectă, fiind foarte uşor să te pierzi în ea dacă eşti dus destul de adânc. A devenit populară în anii '60, în urma publicării unui roman al lui Seich? Matsumoto, în care mai multe persoane se sinucid în pădurea Aoki­gahara. În 1993, scriitorul Wataru Tsurumi scoa­te un "manual" pentru tehnici de suicid, în care se află şi deja faimoasa pădure, cu detalii despre toate col­ţurile ei, parcă anume create pentru acest act extrem. Anual, încă din 1970, se fac căutări de către poliţişti, voluntari şi jurnalişti, pentru a găsi corpurile celor care şi-au luat viaţa în acest loc.

Familii de închiriat

Kazushige Nishida îşi aşteaptă soţia şi fiica să ajungă acasă. Este prima dată când le vede în persoană, ele fiind doar nişte actriţe angajate la o firmă specializată în închirieri de rude, "Family Romance". După moartea soţiei lui adevărate şi plecarea de acasă a fiicei sale de 22 de ani, Nishida se simţea singur, abandonat, până când a văzut o reclamă la televizor cu aceste servicii şi s-a decis să încerce. "Family Romance" are aproximativ 20 de actori, pregătiţi să joace roluri de soţii, soţi, părinţi, fiice, fii, prieteni şi, în special, oaspeţi la nunţi, ele aducând 70% din profitul acumulat de această afacere. Ishii Yuichi, fondatorul "Family Romance", a jucat şi el rolul de soţ pentru cel puţin o sută de femei, din care multe au vrut să trans­forme relaţia client-actor în ceva adevărat. Fiindcă cetăţea­nul japonez se simte din ce în ce mai singur, aceste servicii pot fi, uneori, şi o tehnică de psiho­te­rapie. De altfel, comerţul "rudă de împru­mut" înfloreşte... Suroga­tele sentimentale explo­dea­ză pe mapamond.

ANDRA ŞERBAN