Fabricat în România - Misterul castraveţilor acri şi al verzei murate din Milişăuţii Sucevei

- Ţăranii bucovineni sunt campioni mondiali la murături -

"Tuşă Evdochia, da' nişti varză nu pui şi matale la murat, pi lângă cas­tra­veţii ăştia? Nimeni nu ştii a-i pune aşe gustoşi, de-i mânci goi, nu alta, nu-ţi mai tră­buie friptură ori alte cele pi lângă ei... Nu ti-ntreb cari-i sicretu, că nu mi l-oi spune, da' gândesc că tari bună-ar fi şi nişti varză murată făcută de matale, să-nvălim în ea găluştili la Crăciun ori la Paşti!". Aşa îi vor fi spus Tuşii Evdochia Danileţ din Milişăuţii Sucevei, gospodinele ce cumpărau de la ea castraveţi acri, prin pieţele Moldovei. Au pus-o pe gânduri vorbele astea.
Întoarsă acasă de la târgul din Rădăuţi, se aşeză la sfat cu omul ei, Neculai, despre câte toate se-ntâmplară prin gospodărie în absenţa ei şi des­pre cele ce sunt de făcut. "Măi, omule!", zise Ev­dochia, "i-auzi ce-mi spuseră doamnili celea di pi la oraş: că ar vre să cumpere di la noi şi nişti varză murată, că li lasă gura apă numa' gândindu-se ce bune-ar fi. Ia, da' de-om pune colea-n gră­dină şi câţiva ari cu varză ş-apoi la toamnă om vide. Am gândit bini au ba?". Neculai nu zise nu. Gândi că munca-o fi cam tăt aceea, ba poate niţel mai simplă decât cea cu cas­traveţii, şi că n-ar avea ni­mic de pierdut de-ar în­cerca. S-a interesat de să­mânţă, şi-a făcut singur ră­sa­durile de varză, şi toam­na, deşi sătul de lucru, se bucură de o re­col­tă bogată. Prin sat, oa­menii cârco­teau încă de cu vară. Că ais­ta nu-i pământ bun pentru var­­­ză, că nu s-o face, că n-are cum sta la murat aşa can­titate ma­re, că o fi ne­voit s-o arunce, că nimeni n-a cum­păra-o în pia­ţă... câte şi mai câte. Oameni cle­ve­titori şi ne­pri­cepuţi, îşi va fi zis Neculai, vă­zân­du-şi de trea­bă, cu încre­dere în spusele nevestei.
Încet, încet, varza mu­ra­tă de Milişăuţi a cucerit pieţele din Moldova, dusă de tot mai mulţi gospodari din sat, care văzuseră că drumul deschis de Evdochia şi Neculai Danileţ e unul bun şi prosper. C-apoi, ce altă satis­facţie să aibă omul în viaţă, dacă nu că munca nu i-i za­darnică şi că truda de peste an îi aduce bucurie în casă, asigurându-i un trai liniştit, câştigat cinstit?

Butoaiele înfundate în iaz

Şi Evdochia, şi Neculai Danileţ, au trecut de mult în lumea celor drepţi. Povestea murăturilor ajunse celebre în întreaga ţară mi-o deapănă fiul lor, Ioan, cel ce le-a moştenit nu numai secretul, ci şi dragul de a munci. Ioan Danileţ lucrează de la 16 ani. S-a dedicat în totalitate muncii în agricul­tură, puţin înainte de 1990, căci părinţii săi erau în vârstă şi naveta nu-i mai lăsa timp de prea multe în gospo­dă­rie. Acum are aproape 70 de ani şi lucrează pământul cu soţia, fiica şi gine­rele.
"Povestea a început în pe­rioa­­da interbelică, prin anii '30. Tata şi cu un frate mai mare al său cultivau cas­traveţi, pe care-i puneau la murat, în nişte butoaie făcute de nişte meseriaşi de la Clit. Unchiu avea două iazuri pe apă şi ţineau butoaiele înfundate acolo. Butoaiele, priponite în apă cu totul, sub nişte laţuri lungi, pu­teau sta aşa şi doi ani, fără probleme, că tem­pe­ratura era constantă în orice anotimp, izvoarele fiind aproape.
Prima dată, doar părinţii mei se ocupau cu aşa ceva. Vindeau castraveţii muraţi, mai ales în par­tea Moldovei, unde puteau ajunge cu trenul: la Iaşi, Galaţi, Brăila, Constanţa. Apoi, s-au dus tot mai departe, la Bucureşti, la Ploieşti, iar eu am ajuns, pot să spun, în toată ţara. Părinţii mei, um­blând cu castraveţi de-atâta vreme, ştiau deja ce se cere. Dar una e când cântă o vioară, şi alta când mai e ceva lângă ea, altfel se-aude muzica. Când ta­ta a pus, pentru prima dată, 25 ari de varză, oa­menii zi­ceau că-i nebun, că nu e bun pământul pen­tru varză. Toate zonele-s bune dacă oamenii-s buni, iar acum se face şi pe pietriş, dacă-i dai ce trebuie. Problema e să vrei şi să mun­ceşti. Că dacă nu mun­ceşti şi nu ai dra­­goste pen­tru ceea ce faci, n-ai să realizezi ni­ciodată nimic. Cu lucrul fă­cut în scârbă nu a­jungi nicăieri", a­fir­mă Ioan Da­ni­leţ.

Despăgubiri de război murate

Înainte de al Doilea Război Mondial, mulţi din­tre marii comercianţi din ţară cumpărau, la propriu, vagoane întregi de castraveţi muraţi de la Milişăuţi. "Cân­tăreau vagonul întâi gol, apoi plin, şi soco­teau la preţ, jumătate castraveţi, jumătate amba­lajul şi apa. După o vreme, trimiteau banii şi bu­toa­iele goale. Când toate astea au dispărut, pă­rinţii mei şi ceilalţi au început să umble singuri prin ţară, să-şi vândă marfa".
După 1945, ţăranii din Milişăuţi au fost nevoiţi să dea ruşilor câteva vagoane cu murături, drept des­păgubiri de război. Numai familia Danileţ avea producţie de aproximativ 100 de butoaie de mură­turi anual. Asta, cam până la colectivizare, în 1962. "Aveam vreo 11 ani. Îmi amintesc lumea adunată în curtea primăriei şi pe gospodarii satului, scoşi şi lăudaţi în faţa oamenilor, pentru înscrierea în colectiv. «De bună voie», spuneau activiştii, dar ei, săracii, luaseră la pumni şi la picioare, în clă­direa primăriei, de nu mai ştiau de ei", îşi amin­teşte, cu năduf, Ioan Danileţ.
În timp, tradiţia murăturilor din zonă s-a extins şi în satele învecinate, Iaslovăţ, Bădeuţi, Grăni­ceşti. Acum se cultivă mai mult varză. Castraveţii s-au împuţinat, căci sunt o cultură pretenţioasă, e mul­tă mană, din cauza poluării, e mai mult de mun­că. "Sunt ani în care merge bine, alţii în care nu scoţi nici cheltuielile, dar mergi înainte. Trebuie să ştii cum să roteşti culturile, cum să le pui... Nu cul­­tivăm doar varză şi castraveţi. Avem şi ceapă, car­tofi, morcovi, porumb, pe care le vindem la pia­ţa de en-gros. Dacă ai câştig, trebuie să ai şi pagubă, altfel nu se poate", spune Danileţ.

Secretul desecretizat

Şi, totuşi, care e secretul murăturilor de Mili­şăuţi? Oare chiar să existe? Unii afirmă că trebuie în­ţepaţi castraveţii cu acul, ca să-i pătrundă mai bine aromele condimentelor ce sunt adăugate în apă, alţii că sarea de Cacica, din apropiere, e cea care le dă acel gust inconfundabil. Ioan Danileţ îmi spune că, şi de-ar fi vreun secret, nu e unul pe care el să-l ştie păstra. A dat cu bucurie reţeta oricui l-a întrebat, fără a considera că, ast­fel, pierde ceva. "Noi nu lucrăm cu sa­ramură de la Cacica. Pu­nem apă de izvor rece, sare brută, neiodată, căci io­dul nu e bun deloc la mu­rături, şi con­dimente, mai ales cim­bru şi busuioc, şi hrean, care ţine cas­tra­veţii tari. Dacă pui ce trebuie în bu­toi, n-ai cum să greşeşti. La varză pu­nem doar apă şi sare, cimbru şi mărar. Dacă ai astea, restul nu-ţi mai trebuie. Cine vrea, mai pune sfeclă roşie, să dea o culoare ro­şiatică, sau boabe de po­rumb, care dau o culoare gălbuie. Lu­crăm cu butoaie de brad sau plastic, dar mu­ră­turile sunt mai bune în butoaie de brad. Bradul absoarbe apa, se umflă, se închide ermetic. E bun şi stejarul, dar taninul pe care-l conţine, în contact cu aerul, înne­greşte castraveţii, iar la vânzare nu le place oa­menilor", spune Ioan Danileţ.
Vorbeşte hotărât şi fără inutile figuri de stil. Ştie că aici, în Milişăuţi, sunt produse cele mai bune murături din ţară şi cele mai sănătoase. Iar succesul de care se bucură în rândul clienţilor îi confirmă strădania. "Pe vremuri, era mai simplu, căci în pieţe găseai doar butoaie cu murături şi, poate, o băbuţă-două, vânzând câte ceva de prin grădină. Acum, în pieţe nu prea mai ai acces, decât dacă moare cineva, că tarabagiii sunt veşnici. Ar trebui să stai tot timpul acolo, dar atunci nu mai eşti pro­ducător, ci comerciant. Iar dacă vreţi să ştiţi ade­văratul secret al murăturilor de Milişăuţi, am să vi-l spun pe cel transmis de părinţii mei: când mergi la piaţă, să nu furi la cântar, să nu minţi şi să nu înşeli. Niciun ban pe lumea asta nu poate cum­păra liniştea de care n-ai mai avea parte, da­că minţi, furi sau înşeli", conchide Ioan Danileţ.