OLIMPIA MELINTE - "Când iubeşti, nu mai vezi tentaţiile"

Şi-a dorit dintotdeauna să fie actriţă şi, fi­ind­că în tot ce a făcut a aplicat per­se­verenţa unui Scorpion, Olimpiei Melinte i-a şi ieşit. Azi, numele ei e pe afişele româneşti de teatru şi film, dar şi pe cele ale unor lungme­traje produse în Spania sau Statele Unite. Am găsit-o dimineaţa, la schi, bucuroasă de prima zăpadă. Amazoana cu păr roşu, capabilă de duplicităţi şi făţărnicii în faţa camerei de filmat, e în viaţa de zi cu zi cel mai devotat familist.

- Bună dimineaţa Olimpia, ce faci?

- Bună dimineaţa, Dia, sunt în vacanţă, în munţi, la schi. După un 2018 în care am muncit enorm şi după un ianuarie foarte plin şi intens, am simţit nevoia să iau o pauză.

- Cu ce proiecte ai încheiat anul trecut?

- Am filmat timp de şase luni pentru serialul "Vlad", regizat de spaniolul Jesus del Cerro, pentru Pro TV. Jesus a mai făcut "Un pas înainte" şi "Băieţi buni", care amândouă au avut mare suc­ces.

- E mult şase luni de filmări!

- Una e când ai şase luni de filmări şi filmezi trei zile din săptămână şi alta când filmezi şase zile din şase, de di­mineaţa până seara, timp de şase luni. A fost multă acţiune, filmam câte cinci sec­venţe pe zi, din cinci episoade dife­rite, trebuia să ne întoarcem mereu la scenariu, ca să pu­tem face trecerile. Am filmat iarna sce­ne de vară şi am în­durat frig zdravăn cu toţii. A fost greu şi pentru că e un se­rial de 13 episoade, care au aproape 80 de minute. Practic, în şase luni, am fil­mat cât pen­tru vreo nouă lungmetraje. Ne-a epuizat pe toţi. Am şi slăbit, fetele de la costume râ­deau de mine, îmi tot strâmtau pan­ta­lonii, le era teamă că mă topesc cu totul. (râde)

- Cum faci să nu te pierzi de la atâ­­ta stres şi oboseală, când filmezi?

- Îmi pun căştile şi ascult muzică. Încerc să mă închid în universul meu. Pe set e foarte multă lume, foarte multă agitaţie, e gălăgie, mai apare câte o problemă tehnică, fiecare are o dramă. Nu poţi sta să glumeşti cu fiecare, să te implici în fiecare situaţie. Ca actor, ai nevoie să te auto­con­servi. Toa­te orele alea petrecute în pregătire, la machiaj, nu sunt ore de odihnă, din contră, e o aş­tep­tare într-o ten­siune permanentă. Pe mine mu­zica mă salvea­ză, şi când simt că obosesc, şi îna­inte de secvenţele grele.

- Ai vreo melodie preferată?

- E piesa cântată de Lady Gaga, cu care se încheie "A Star Is Born". Mi-a plăcut mult filmul ăla. Ceva din atmosfera lui şi a piesei m-a ajutat să o construiesc pe Eliza, personajul din "Vlad".

- În filmul "Vlad", joci o trădătoare...

- Eliza nu trădează pentru că îi place, ci pentru că e forţată să facă nişte alegeri. E adevărat, e foarte diferită de mine. Pentru mine, familia e to­tul, e echilibrul, locul în care mă regăsesc. Fără fa­milie nu cred că aş putea juca.

- Dar există multe tentaţii şi presiuni în meseria voastră, în care sunt adesea privilegiaţi cei singuri şi disponibili. Tu cum le faci faţă?

- Habar n-am, când iubeşti, nu prea mai vezi tentaţiile. Sau chiar dacă le observi, îţi spui: "Da, dar eu am ceva mult mai bun, ceva ce n-aş vrea să pierd pentru o clipă de bucurie în altă parte". Am văzut multe feluri de a trăi de când fac me­seria asta, sunt actori care se încarcă din aven­turile pe care le au, alţii care se încarcă din clipele petrecute acasă, cu copiii. Eu fac parte din a doua categorie, dar nu vreau să judec pe nimeni. Sun­tem cu toţii diferiţi, şi important e să trăim cum ni se potriveşte, ca să ne simţim bine şi să putem da ce avem mai bun de dat. Fiecare om are ritmul lui. De pildă, soţul meu se dă cu schiurile mai tare ca mine. Acum, n-o să-i tai bucuria să-i spun: "Stai şi aş­teap­tă-mă şi pe mine!". Chiar dacă o ia îna­intea mea, important e să ne întâlnim jos în ace­laşi punct şi să ur­căm înapoi îm­pre­ună. Uite, mă uit la el şi râde...

- ... că ne-ai dez­văluit secretul!

- (râde) Ei, a­vem şi noi furtu­nile, chiar uraga­ne­le noastre, ca toate cuplurile. Dar trec întotdeauna, pentru că ştim să ne as­cul­tăm şi pentru că avem nevoie unul de altul. Şi unii de alţii, că acum sun­tem trei.

- Olimpia, unde eşti tu, de fapt?

- Sunt în Bul­garia, la Borovets, chiar la baza pâr­tiei. Am schiurile în picioare, casca pe cap şi aş­tept să urc la 1600 m să-mi dau drumul cu poftă la vale. E minunat afară. E soare, plăcut, n-am răbdat ger. Iar peisajul e fabulos, cu munţi de jur împrejur şi nişte brazi încărcaţi de conuri îngheţate, parcă ar fi pomi de Crăciun.

- Schiezi de mică?

- Doar de şase ani. Mi-am luat inima în dinţi într-o zi şi am plecat pe pârtie cu prietena mea, care a avut răbdare să-mi arate ce şi cum. A fost greu la început, am căzut de multe ori. Acum a de­venit o pasiune pe care nu o ratez în nicio iarnă.

- Ce simţi când îţi dai drumul pe pârtie?

- E toată adrenalina asta, vântul îmi şuieră prin cască. Şi mai e şi fâşâitul de zăpadă proaspătă, fi­indcă îmi place să mă trezesc la 7 şi să "încep" eu zăpada. Fâşâitul ăla mă face să mă simt copil din nou.

- Tu ai copilărit în munţi?

- Nu, am copilărit la Iaşi, pe un deal, dar am avut parte de ierni cu foarte multă ză­pa­dă, până la genunchi, cu şcoli închise, cu zile întregi în care stăteam numai la săniuş. Şi-acum mă întorc acolo cu drag, nicăieri nu-i ca la Iaşi.

- Simt în tine un soi de me­lancolie după perioada aia.

- Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de familia de atunci, de cum eram noi toţi, de ai mei tineri, de tot entuziasmul pe care-l aveau. Din fericire, de când sunt mama lui Sasha, retrăiesc o mare par­te din emoţiile vârstei. Sasha are acum patru ani, patru ani care m-au umplut de bucurie.

- Tu ce fel de copil erai la vârsta lui?

- Eram vulcanică, băgăcioasă, voiam să aflu absolut tot. Eram şi foarte curajoasă, probabil dato­rită faptului că am un frate mai mare şi că am copilărit şi crescut printre băieţi. Jucam fotbal, mă jucam cu maşinuţele şi ştiam să mă apăr în caz de pericol. Ai mei aveau mereu probleme cu mine la şedinţele cu părinţii.

- Nu e chiar un portret de viitoare actriţă.

- Dorinţa asta a mea de a face teatru s-a născut datorită buni­cului meu, care în copilărie îmi arăta multe fotografii cu fosta lui soţie, care lucra la Opera din Iaşi. Era superb îmbrăcată, mă fasci­nau rochiile ei fastuoase. De la el am înţeles că, dacă vreau şi eu acelaşi lucru, trebuie să mă fac ori solistă, ori actriţă. De teatru m-am îndrăgostit tot atunci, când m-au dus ai mei prima oară. Ac­torii vorbeau cu vorbe, nu cântau. Aşa că din gră­diniţă ştiam deja ce am să fac mai târziu.

- Eşti un om norocos, n-ai bâjbâit să găseşti drumul.

- Mă bucur că mi-a ieşit. Putea să nu-mi iasă şi să trebuiască să fac cu totul altceva.

- Olimpia, mai ai şi alte planuri pentru azi, sau rămâi toată ziua pe pârtie?

- Până pe la 6 nu ne mişcăm de-aici. Poate doar să facem o pauză, să mâncăm cu prietenii, să ne povestim aventurile de pe pârtie şi să ne văi­tăm de picioare. Diseară, o să intre la fix o saună. Şi dacă nu cădem răpuşi de oboseală, poate ne uităm şi la un film.

- Ce întâmplare iei cu tine, în bagaj? Ce ţi-a plăcut cel mai mult de când eşti acolo?

- Un peisaj văzut de sus, din telecabină, plin de urme de vietăţi. Urme de iepuri, de veveriţe, urme de râşi sau de lupi - şiruri care duceau din­tr-o parte într-alta printre brazi, care m-au făcut să mă gândesc la vieţile lor printre co­paci şi la faptul că, deşi nu le ve­dem, pădurea asta e totuşi a lor.