Şoseaua a urcat drept şi lin dinspre Reghin, până în culmea dealului, dar acum, intrând în judeţul Bistriţa-Năsăud, coboară abrupt, în serpentine, pe versanţii ridicaţi ca nişte contraforturi deasupra câmpiei.
O uimitoare schimbare de relief, de perspectivă terestră, dar şi de peisaj agricol. Pe versanţi, în locul arăturilor, se ivesc postaţe mari cu viţă-de-vie, coaste haşurate cu maroniul coardelor şi griul spalierilor din metal. Jos, pe firul văii, ivite după deal, sunt nu mai puţin de şapte turle de biserici. E Teaca Bistriţei, satul pivniţelor bătrâne şi al cramelor noi, moderne, parte a marii podgorii a Lechinţei.
Tradiţia familiei ZaigCu ani în urmă, viile Tecii începuseră să se părăginească. Mâinile care ar fi trebuit să le îngrijească au ajuns să lucreze prin alte părţi sau să se odihnească pe piept, în cimitirele satului. Neîngrijite, piereau sub bălării, în locul lor creşteau tufe de mărăcini. Rar mai vedeai vreun sătean urcând în deal să taie coardele sau să dea cu sapa. Saşii plecaţi în Germania mai întrebau din când în când pe câte unul rămas acasă cum mai arată via lor, apoi au dat-o şi ei uitării. Părăsirea viilor făcea ravagii mai mari decât filoxera. Teaca poate ar fi dispărut de pe harta viti-vinicolă a judeţului Bistriţa-Năsăud, dacă nu ar fi început să vină de la Bruxelles banii europeni destinaţi dezvoltării agriculturii. Fondurile europene i-au fost de mare folos lui Eckehardt Zaig, născut aici, în sat. Părinţii lui nu au plecat în Germania, nici el nu a emigrat. A studiat în ţară şi s-a stabilit la Cluj-Napoca. După revoluţie, când proprietatea de stat s-a destrămat, localnicii rămaşi s-au dus la primărie să-şi ceară pământul înapoi. Familia Zaig a redevenit proprietarul viilor pe care le stăpâniseră câteva generaţii, înainte să fie naţionalizate. Fac din nou vin, ca altădată, şi-l ţin în butoaie din lemn, cu vechi ştampile. "Pe vremuri, vinurile din Teaca ajungeau la Viena, pe masa împăraţilor", îmi spune Eckehardt, în timp ce ridică obloanele grele şi coborâm în pivniţă.
Aici ţine câteva butoaie cu Fetească Albă, unul dintre vinurile reprezentative ale regiunii. "După ce am recuperat via, am început să vin mai des la Teaca. Toamna îmi aduceam prietenii la cules, beam must, mai mult ne distram. Apoi, un amic mi-a spus că există fonduri europene pentru înfiinţarea de plantaţii de viţă-de-vie. Am făcut proiectul, i-am convins pe funcţionari că am nevoie de aceşti bani, i-am primit şi m-am apucat de treabă. Am înfiinţat câteva hectare de vie nobilă", îmi povesteşte viticultorul. Hectarele acelea de vie nouă sunt chiar lângă şoseaua care coboară în serpentine către Teaca. Vinul este obţinut acum cu echipamente moderne, de mare precizie. Oenolog la Crama Zaig este o tânără originară din oraşul Edineţ, din Republica Moldova. Cristina Carazan a absolvit facultatea la Cluj-Napoca şi nu a ezitat să se angajeze la crama din Teaca. "Mă simt bine aici, îmi place să obţin vinuri bune. Sunt vinuri acide, datorită calităţii solului", îmi spune, în timp ce clatină paharul cu vin şi-l miroase, ca pe o floare.
Valea ascunsăDrumul de ţară care urcă spre Valea ascunsă a fost asfaltat recent, lucrările fiind finanţate tot cu bani europeni. La capăt, după o distanţă de câţiva kilometri, se află un adevărat domeniu viticol, între un lac şi o pădure. E domeniul familiei Munteanu, care a investit la rândul ei în producţia de vinuri, contribuind astfel la reînvierea viticulturii din Teaca. Sunt vreo 20 de hectare de vie nouă, pe spalieri, dominante fiind soiurile albe. E aproape incredibil că în fundătura asta îi merge bine viţei-de-vie, dar şi saşii, în vremurile de demult, chiar aici, în marginea pădurii, au cultivat-o, reuşind să câştige bani buni şi să-şi clădească locuinţele lor solide. Acum, vinurile obţinute aici ajung la târguri de turism. Nimeni nu s-ar fi gândit la asta acum câţiva ani. Zeci de mii de sticle ies anual din acest domeniu viticol, vecin cu pădurea.
Vechile vii ale Tecii nu au dispărut chiar cu totul. Pe coasta unui deal, destul de înclinată, e o vie pe araci, aşa cum nu mai prea vezi prin Ardeal. Stăpânul viei e Borsos Laszlo, care cu mustaţa lui stufoasă şi albă arată ca un bunic dintr-un basm unguresc. Nenea Loţi, cum îi spun consătenii, mai taie via după străvechea metodă numită "cercul ardelenesc". Adică, păstrează câteva coarde pe care le îndoaie, le leagă în josul parului şi obţine nişte cercuri prin care ar putea sări un iepure.
Viticultorul urcă destul de sprinten panta dealului: "Uite, butucii sunt vechi de aproape o sută de ani. Prin tăiere, eu întineresc via în fiecare an. Coardele sunt tinere, chiar dacă butucul e bătrân. Via asta a fost plantată în 1923 de bunicul meu, care ducea vin cu carul cu boi peste câmpie, la Cluj. Am şi acum butoaie de-ale lui, cu ştampila Finanţelor". Nenea Loţi a lucrat mai de mult într-o fabrică din oraşul Bistriţa, şi-a pierdut locul de muncă şi, fiind încă în putere, s-a întors la ocupaţia bunicului său, viticultura. A fost la tăiat de vie şi în Austria, dar nu şi-a neglijat nici via lui: "Când e de lucru, eu sunt în vie dimineaţa la şapte. Mă odihnesc la prânz o oră, apoi lucru iar până seara. Rar găsesc un tânăr să mă ajute. Au plecat la oraş". Ajunşi în vârful dealului, vedem Teaca în deplinătatea ei. Bătrânul îşi întinde mâna şi numeşte fiecare biserică din sat. Apoi, plimbându-şi mâna prin aer, îmi arată versanţii pe unde au fost viile de odinioară, acum o sută de ani, dar şi în timpul colectivizării: "Munceam şi atunci, când eram copil, în viile colectivului, fiindcă aveam nevoie de bani să-mi cumpăr încălţări când mergeam la şcoală". O lumină străvezie umple valea. Parcă ar fi vin într-o cupă uriaşă de pământ. Spre răsărit, se văd munţii, iar spre apus, câmpia înaltă, vălurită, seamănă cu spinările unei cirezi de bivoli.
O biserică în suferinţăTeaca e aşezată la hotarul dintre câmpie şi munţi, dintre judeţele Bistriţa-Năsăud şi Mureş. Lucruri care au supravieţuit unor timpuri apuse fac casă bună cu lucruri moderne. La capătul unei străzi, întâlneşti o casă săsească veche de peste o sută de ani. Lângă zidul ei, te simţi transportat într-un alt veac. În centru, însă, sunt vile noi, cu nimic mai prejos decât o vilă dintr-un cartier rezidenţial. Pe deal, via lui nenea Loţi creşte pe arac, întocmai ca odinioară. La Valea ascunsă şi în via familiei Zaig, via e întinsă pe sârmă, aliniată geometric pe pantele dealurilor. Teaca e o poartă prin care intri nu numai pe un alt teritoriu, ci pătrunzi şi într-un alt timp, într-un spaţiu-timp dominat de turnul înalt al bisericii evanghelice, veche de sute de ani. E chiar în marginea şoselei, edificiu construit din piatră în 1332, otrăvit acum zilnic de gazele de eşapament ale maşinilor. Zidurile sunt scorojite, cariate, date pe răzătoarea vremii. E una dintre cele mai vechi biserici din Ardeal. Cu numai doi ani în urmă, primarul Damian Iustin Munteanu a încercat să obţină sprijin financiar pentru consolidarea şi renovarea bisericii declarate monument istoric, dar nu a reuşit. "Este o neîmplinire a mea, recunosc, dar nu mă dau bătut. Încerc şi la Ministerul Culturii, poate obţin banii necesari", îmi spune primarul, care a reuşit să atragă fonduri europene de milioane de euro pentru alte proiecte de interes public. În sat au fost înfiinţate reţele de apă, de gaz, de canalizare, au fost renovate instituţiile publice, au fost deschise crame cu echipamente noi. Primarul şi viticultorii se gândesc serios să dezvolte şi turismul la Teaca, să-i aducă pe turişti în crame. Un lucru bun, dar ar fi şi mai bine dacă turiştii aceia care vor bea vinuri din viile noi ar putea admira şi biserica renovată, mai ales că unii dintre ei sunt chiar saşi care au emigrat în Germania şi se întorc în vizită, răzbiţi de nostalgie. Valoarea investiţiei e mare, aproape 2 milioane de euro. Resursele financiare ale comunei sunt limitate. Mâna întinsă trebuie să vină din partea statului român.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
