"Tușă Evdochia, da' niști varză nu pui și matale la murat, pi lângă castraveții ăștia? Nimeni nu știi a-i pune așe gustoși, de-i mânci goi, nu alta, nu-ți mai trăbuie friptură ori alte cele pi lângă ei... Nu ti-ntreb cari-i sicretu, că nu mi l-oi spune, da' gândesc că tari bună-ar fi și niști varză murată făcută de matale, să-nvălim în ea găluștili la Crăciun ori la Paști!". Așa îi vor fi spus Tușii Evdochia Danileț din Milișăuții Sucevei, gospodinele ce cumpărau de la ea castraveți acri, prin piețele Moldovei. Au pus-o pe gânduri vorbele astea.
Întoarsă acasă de la târgul din Rădăuți, se așeză la sfat cu omul ei, Neculai, despre câte toate se-ntâmplară prin gospodărie în absența ei și despre cele ce sunt de făcut. "Măi, omule!", zise Evdochia, "i-auzi ce-mi spuseră doamnili celea di pi la oraș: că ar vre să cumpere di la noi și niști varză murată, că li lasă gura apă numa' gândindu-se ce bune-ar fi. Ia, da' de-om pune colea-n grădină și câțiva ari cu varză ș-apoi la toamnă om vide. Am gândit bini au ba?". Neculai nu zise nu. Gândi că munca-o fi cam tăt aceea, ba poate nițel mai simplă decât cea cu castraveții, și că n-ar avea nimic de pierdut de-ar încerca. S-a interesat de sămânță, și-a făcut singur răsadurile de varză, și toamna, deși sătul de lucru, se bucură de o recoltă bogată. Prin sat, oamenii cârcoteau încă de cu vară. Că aista nu-i pământ bun pentru varză, că nu s-o face, că n-are cum sta la murat așa cantitate mare, că o fi nevoit s-o arunce, că nimeni n-a cumpăra-o în piață... câte și mai câte. Oameni clevetitori și nepricepuți, își va fi zis Neculai, văzându-și de treabă, cu încredere în spusele nevestei.
Încet, încet, varza murată de Milișăuți a cucerit piețele din Moldova, dusă de tot mai mulți gospodari din sat, care văzuseră că drumul deschis de Evdochia și Neculai Danileț e unul bun și prosper. C-apoi, ce altă satisfacție să aibă omul în viață, dacă nu că munca nu i-i zadarnică și că truda de peste an îi aduce bucurie în casă, asigurându-i un trai liniștit, câștigat cinstit?
Butoaiele înfundate în iaz
Și Evdochia, și Neculai Danileț, au trecut de mult în lumea celor drepți. Povestea murăturilor ajunse celebre în întreaga țară mi-o deapănă fiul lor, Ioan, cel ce le-a moștenit nu numai secretul, ci și dragul de a munci. Ioan Danileț lucrează de la 16 ani. S-a dedicat în totalitate muncii în agricultură, puțin înainte de 1990, căci părinții săi erau în vârstă și naveta nu-i mai lăsa timp de prea multe în gospodărie. Acum are aproape 70 de ani și lucrează pământul cu soția, fiica și ginerele.
"Povestea a început în perioada interbelică, prin anii '30. Tata și cu un frate mai mare al său cultivau castraveți, pe care-i puneau la murat, în niște butoaie făcute de niște meseriași de la Clit. Unchiu avea două iazuri pe apă și țineau butoaiele înfundate acolo. Butoaiele, priponite în apă cu totul, sub niște lațuri lungi, puteau sta așa și doi ani, fără probleme, că temperatura era constantă în orice anotimp, izvoarele fiind aproape.
Prima dată, doar părinții mei se ocupau cu așa ceva. Vindeau castraveții murați, mai ales în partea Moldovei, unde puteau ajunge cu trenul: la Iași, Galați, Brăila, Constanța. Apoi, s-au dus tot mai departe, la București, la Ploiești, iar eu am ajuns, pot să spun, în toată țara. Părinții mei, umblând cu castraveți de-atâta vreme, știau deja ce se cere. Dar una e când cântă o vioară, și alta când mai e ceva lângă ea, altfel se-aude muzica. Când tata a pus, pentru prima dată, 25 ari de varză, oamenii ziceau că-i nebun, că nu e bun pământul pentru varză. Toate zonele-s bune dacă oamenii-s buni, iar acum se face și pe pietriș, dacă-i dai ce trebuie. Problema e să vrei și să muncești. Că dacă nu muncești și nu ai dragoste pentru ceea ce faci, n-ai să realizezi niciodată nimic. Cu lucrul făcut în scârbă nu ajungi nicăieri", afirmă Ioan Danileț.
Despăgubiri de război murate
Înainte de al Doilea Război Mondial, mulți dintre marii comercianți din țară cumpărau, la propriu, vagoane întregi de castraveți murați de la Milișăuți. "Cântăreau vagonul întâi gol, apoi plin, și socoteau la preț, jumătate castraveți, jumătate ambalajul și apa. După o vreme, trimiteau banii și butoaiele goale. Când toate astea au dispărut, părinții mei și ceilalți au început să umble singuri prin țară, să-și vândă marfa".
După 1945, țăranii din Milișăuți au fost nevoiți să dea rușilor câteva vagoane cu murături, drept despăgubiri de război. Numai familia Danileț avea producție de aproximativ 100 de butoaie de murături anual. Asta, cam până la colectivizare, în 1962. "Aveam vreo 11 ani. Îmi amintesc lumea adunată în curtea primăriei și pe gospodarii satului, scoși și lăudați în fața oamenilor, pentru înscrierea în colectiv. «De bună voie», spuneau activiștii, dar ei, săracii, luaseră la pumni și la picioare, în clădirea primăriei, de nu mai știau de ei", își amintește, cu năduf, Ioan Danileț.
În timp, tradiția murăturilor din zonă s-a extins și în satele învecinate, Iaslovăț, Bădeuți, Grănicești. Acum se cultivă mai mult varză. Castraveții s-au împuținat, căci sunt o cultură pretențioasă, e multă mană, din cauza poluării, e mai mult de muncă. "Sunt ani în care merge bine, alții în care nu scoți nici cheltuielile, dar mergi înainte. Trebuie să știi cum să rotești culturile, cum să le pui... Nu cultivăm doar varză și castraveți. Avem și ceapă, cartofi, morcovi, porumb, pe care le vindem la piața de en-gros. Dacă ai câștig, trebuie să ai și pagubă, altfel nu se poate", spune Danileț.
Secretul desecretizat
Și, totuși, care e secretul murăturilor de Milișăuți? Oare chiar să existe? Unii afirmă că trebuie înțepați castraveții cu acul, ca să-i pătrundă mai bine aromele condimentelor ce sunt adăugate în apă, alții că sarea de Cacica, din apropiere, e cea care le dă acel gust inconfundabil. Ioan Danileț îmi spune că, și de-ar fi vreun secret, nu e unul pe care el să-l știe păstra. A dat cu bucurie rețeta oricui l-a întrebat, fără a considera că, astfel, pierde ceva. "Noi nu lucrăm cu saramură de la Cacica. Punem apă de izvor rece, sare brută, neiodată, căci iodul nu e bun deloc la murături, și condimente, mai ales cimbru și busuioc, și hrean, care ține castraveții tari. Dacă pui ce trebuie în butoi, n-ai cum să greșești. La varză punem doar apă și sare, cimbru și mărar. Dacă ai astea, restul nu-ți mai trebuie. Cine vrea, mai pune sfeclă roșie, să dea o culoare roșiatică, sau boabe de porumb, care dau o culoare gălbuie. Lucrăm cu butoaie de brad sau plastic, dar murăturile sunt mai bune în butoaie de brad. Bradul absoarbe apa, se umflă, se închide ermetic. E bun și stejarul, dar taninul pe care-l conține, în contact cu aerul, înnegrește castraveții, iar la vânzare nu le place oamenilor", spune Ioan Danileț.
Vorbește hotărât și fără inutile figuri de stil. Știe că aici, în Milișăuți, sunt produse cele mai bune murături din țară și cele mai sănătoase. Iar succesul de care se bucură în rândul clienților îi confirmă strădania. "Pe vremuri, era mai simplu, căci în piețe găseai doar butoaie cu murături și, poate, o băbuță-două, vânzând câte ceva de prin grădină. Acum, în piețe nu prea mai ai acces, decât dacă moare cineva, că tarabagiii sunt veșnici. Ar trebui să stai tot timpul acolo, dar atunci nu mai ești producător, ci comerciant. Iar dacă vreți să știți adevăratul secret al murăturilor de Milișăuți, am să vi-l spun pe cel transmis de părinții mei: când mergi la piață, să nu furi la cântar, să nu minți și să nu înșeli. Niciun ban pe lumea asta nu poate cumpăra liniștea de care n-ai mai avea parte, dacă minți, furi sau înșeli", conchide Ioan Danileț.