Întrebări pentru un psiholog

Am citit cu mare atenţie interviul despre di­vorţ pe care l-aţi publicat în unul dintre numerele trecute ale revistei.

Divorţul este un subiect oarecum la ordinea zilei, în sensul în care în presă, la televiziune, peste tot, cu tot felul de ocazii, se vehiculează numele unor persoane pu­blice, actori, artişti, care îşi schimbă partenerii după cum bate vântul. Jurnaliştii de ocazie, specializaţi în astfel de can-can-uri, vânători de senzaţional, abia aşteaptă un semn că într-o relaţie scârţâie ceva şi se reped ca hienele, să fie primii care dau cele mai proaspete, inedite şi aproape întotdeauna exa­gerate, chiar false, informaţii. Nu aceasta este miza scrisorii mele. Sigur că există suferinţă în orice despărţire. Şi-atunci e mare nevoie de ajutor, mai ales de la cei apropiaţi. Dar dacă nu-i ai pe lângă tine sau dacă nu ai curajul să te dezvălui în faţa lor, nu pentru că nu ai avea încredere în ei, ci pentru că încă nu eşti tu însuţi lămurit cu situaţia în care te afli, atunci ce e de făcut? Poate oare un străin, un psi­holog care-ţi vorbeşte "ca din carte", complet din afară şi neimplicat direct, să simtă mai bine de­cât tine şi să-ţi dea sfaturi cum să-ţi salvezi relaţia, căsnicia, familia? Nu vreau să pară că sunt îm­potriva acestor persoane, care pot să fie nişte buni sfătuitori şi care pot, dacă-şi cunosc bine meseria, să joace rolul unor "araci în vie", care susţin mlă­diţele mai fragile, până când îşi găsesc singure pu­terea de a creşte într-o direcţie sau alta. Cred că rolul lor este să te ajute să te cunoşti pe tine însuţi mai bine, să scoată din noianul întâm­plă­rilor pe care i le povesteşti pe acelea care sunt unite între ele printr-un înţeles anume, printr-o determinare comună, deşi se găsesc la intervale mari de timp. Să pună lumină de reflector pe acele fapte sau gânduri care au dus la schimbările mari din viaţă şi să le lege într-o explicaţie plauzibilă.
Problema mea este alta. Nu fac parte din gene­raţia tânără, care una-două ajunge la psiholog în caz de nereuşită sau de tulburări în viaţa personală. Aş începe cu formula "pe vremea mea", dar nu vreau să creadă cititorii dumneavoastră că sunt un personaj zaharisit, refractar la nou şi tributar unor timpuri străvechi. Nu sunt nici o consumatoare de cărţi şi broşuri cu sfaturi motivaţionale care au inundat piaţa. Mi s-a părut că ajutorul într-o situaţie sau alta îl pot găsi tot în mine şi că am mai mari şanse de rezolvare a unei situaţii, chiar de criză, dacă nu aştept ajutor din afară, ci dacă îmi caut resurse în propriile gânduri. Nu întotdeauna am sprijin.
Aşadar, pe vremea mea nu existau psihologi la fiecare colţ de stradă, trăiau în schimb mari duhov­nici care ştiau să canalizeze gândurile împrăştiate, în aşa fel încât ajungeai singur la concluzia că Adevărul, Binele şi Împăcarea au un singur izvor - acela Divin. Am avut norocul de a-i întâlni pe câţiva dintre ei, atunci când în via­ţa mea au apărut mari tulburări. Ei au fost aceia care m-au făcut să în­ţeleg că viaţa ne este dictată, pla­ni­ficată cu mult înainte de naşterea noas­tră, şi că este direcţionată şi in­fluenţată - nu neapărat doar de fap­tele noastre, ci şi de acelea ale îna­in­taşilor noştri. Că există o legătură fină şi subtilă între viaţa genera­ţiilor care alcătuiesc un neam. Pa­rabola părinţilor care mănâncă agu­ridă şi ai căror fii şi nepoţi simt acrea­la acesteia, rămânând cu dinţii stre­peziţi, mi-a stat de multe ori în faţă, dar n-am vrut s-o cred sau s-o accept ca explicaţie e eşecurilor mele, până într-o zi, când băiatul meu mi-a spus că mai bine nu l-aş fi născut, ca să nu fie martor al vieţii "penibile" pe care am dus-o.

Uşa închisă

Dar să recapitulez pe scurt, ca să înţelegeţi, această viaţă, de care băiatul meu mă acuză. M-am căsătorit târziu, după treizeci de ani, cu un bărbat care părea cumsecade şi îmi inspira încrederea că vom putea face casă bună, cum se spune, că vom avea o viaţă liniştită. La doi ani de la căsătorie, am născut un băiat. Eram ime­diat după revoluţia din decembrie 1989 şi anul care a urmat a fost greu, pentru că soţul meu şi-a pierdut serviciul, fabrica la care lucra s-a închis. Vreo câţiva ani a găsit de lucru pe ici, pe colo, dar frustrările şi stresul găsirii ba­nilor pentru viaţa famililială au fost tot mai mari. Din sa­lariul meu de învăţătoare nu ne mai descurcam, şi dacă n-ar fi fost părinţii nu ştiu cum am fi scos-o la capăt. Relaţia dintre mine şi bărbatul meu s-a deteriorat. Uzura momen­telor grele pe care trebuia să le depăşim a in­fluenţat în rău şi dragostea noastră. El a suferit enorm că nu mai găsea de lucru conform pre­gătirii lui, era ab­solvent de politehnică şi a fost silit să accepte tot felul de munci. O vreme a vândut în piaţă, apoi a fost agent de asigurări, după care şofer pe o maşină de apro­vizionare. Nu vă mai înşir alte "meserii" de ocazie şi nu vă mai vorbesc despre umi­linţele pe care le-a trecut, închizându-se tot mai mult în tăcere şi-n al­cool. La un moment dat, îm­pins de la spate de mi­ne, de mama lui şi de un văr, a plecat la muncă în Spa­­nia. După primul an, a început să tri­mită bani aca­­să şi a fost mai uşor. Am pus nişte bani deoparte şi într-o vacanţă am plecat, împreună cu băiatul, la el. Am crezut că se va bucura să stăm împreună o vre­me şi că va fi o sur­priză pentru el că duc şi copilul.
(Cred că psihologii de azi ar avea suficient ma­terial să cerceteze ce se întâmplă în cuplurile silite să trăiască separat, aşa cum au fost şi sunt încă mii de cazuri în ultimii ani. Să vadă cum s-a schimbat viaţa de familie şi cum ideea de căsătorie a pierdut tot mai mult teren în favoarea concubinajului şi a relaţiilor întâmplătoare, de mai lungă sau mai scurtă durată.) În concluzie, am ajuns în Spania după o călătorie foarte obositoare, cu un autocar prăpădit. Surpriza mea a fost groaznică. L-am găsit locuind cu o... "se?ora", o femeie care atunci când a aflat că sunt soţia lui, m-a scos afară din casă, ameninţându-mă şi încuind uşa. Am sperat ca el să iasă, dar uşa a rămas închisă. Copilul a fost martor al acestei scene, pentru care, la cei câţiva ani ai lui, nu avea prea multe explicaţii, ci mai mult semne de întrebare, spre deosebire de mine, care am înţeles rapid şi brutal că s-a încheiat o etapă din viaţa mea şi că începea o alta, pentru care nu eram pregătită deloc.

Cenuşa

M-am întors acasă şi au urmat zile şi ani grei. Nu puteam să uit ce s-a întâmplat, dar nici nu am pu­tut, de ruşine, să povestesc părinţilor şi cunoscu­ţilor scenele pe care le-am trăit. Grija mare a fost să-l menajez pe copil. Dar cum să-l scot din muţe­nie, după ce a priceput că s-a întâmplat ceva ire­ver­­sibil între mine şi tatăl lui? Cum să-l fac să în­ţeleagă şi să accepte realitatea? Ce şi cum să-i explic? De unde bani de psihologi care să mă ajute să descâlcesc firele nevăzute ale plasei în care că­zusem? Ca să mă salvez oarecum, am înţeles la un moment dat că trebuie să rup de tot cu trecutul. Dar, până când să am puterea să cer un divorţ, au mai trecut nişte ani, ani în care mi s-a părut că tot ceea ce a fost viaţa mea s-a transformat în cenuşă.
Băiatul a crescut, a avut o adolescenţă furtu­noa­să, greu l-am dat pe brazdă, greu l-am scos dintr-un grup de tineri cu care se înhăitase şi pierdea nop­ţile. Nu şi-a luat bacalaureatul, acum lucrează, dar este nemulţumit de tot ceea ce face, şi la fiecare greu­tate sau insucces mă acuză. Îmi spune că eu sunt de vină pentru toate câte i se întâmplă, pentru că nu am ştiut să gestionez cum a trebuit criza aceea de atunci, din Spania. Că el a crescut cu această tra­u­mă provocată nu atât de ceea ce a făcut tatăl lui, ci mai degrabă de faptul că eu am ţinut as­cunsă reali­ta­tea mulţi ani şi că nu am fost capabilă să reac­ţio­nez mai repede şi mai "demn", cerând di­vorţul. Poate că aşa ar fi trebuit să fac, dar acum e târziu pentru regrete. Nu mai pot repara mare lucru. Poate că nu am reacţionat potrivit la ce s-a întâm­plat şi re­cunosc că mi-am trăit durerea ascunzând-o de alţii, crezând că aşa e mai bine, în loc să spun lucru­ri­lor pe nume. Am sperat că bărbatul meu se va în­toarce într-o zi şi, mi-e ruşine să recunosc, dar cred că dacă s-ar fi întors, l-aş fi iertat. Nu s-a în­tors, şi anii de aşteptare şi de nesiguranţă au zdrun­cinat echilibrul fragil în care m-am străduit să-l cresc pe băiat. El este neîmplinit, nu-şi găseşte ros­tul, trece de la un loc de muncă la altul, s-a des­părţit de prie­tena lui, şi toate aceste eşecuri le pune pe seama neamului "blestemat" şi "vi­no­vat", cum spune el, în care s-a năs­cut. Aşa să fie oare? E-adevărat că tatăl meu s-a împotri­vit căsătoriei surorii lui, ca frate mai ma­re, după ce a murit bunicul. Din acest motiv, mătuşa mea s-a sinucis, lăsând povara acestei mari vi­ni asu­pra tatălui meu. Eu am divor­ţat, aşa cum v-am povestit, băiatul meu e azi ne­fericit. Unde să caut explicaţii pen­tru toate acestea? În întâmplările triste din neam, în nepriceperea de a ges­tiona stă­rile de criză şi senti­men­tele de fu­rie? Ce sfat mi-ar da oare un psi­holog, căruia i-aş povesti ce-am trăit, mereu cu grija de a-l pro­teja pe cel care îmi spune acum că mai bine nu l-aş fi năs­cut?
ELVIRA D.

Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU