Divorțul este un subiect oarecum la ordinea zilei, în sensul în care în presă, la televiziune, peste tot, cu tot felul de ocazii, se vehiculează numele unor persoane publice, actori, artiști, care își schimbă partenerii după cum bate vântul. Jurnaliștii de ocazie, specializați în astfel de can-can-uri, vânători de senzațional, abia așteaptă un semn că într-o relație scârțâie ceva și se reped ca hienele, să fie primii care dau cele mai proaspete, inedite și aproape întotdeauna exagerate, chiar false, informații. Nu aceasta este miza scrisorii mele. Sigur că există suferință în orice despărțire. Și-atunci e mare nevoie de ajutor, mai ales de la cei apropiați. Dar dacă nu-i ai pe lângă tine sau dacă nu ai curajul să te dezvălui în fața lor, nu pentru că nu ai avea încredere în ei, ci pentru că încă nu ești tu însuți lămurit cu situația în care te afli, atunci ce e de făcut? Poate oare un străin, un psiholog care-ți vorbește "ca din carte", complet din afară și neimplicat direct, să simtă mai bine decât tine și să-ți dea sfaturi cum să-ți salvezi relația, căsnicia, familia? Nu vreau să pară că sunt împotriva acestor persoane, care pot să fie niște buni sfătuitori și care pot, dacă-și cunosc bine meseria, să joace rolul unor "araci în vie", care susțin mlădițele mai fragile, până când își găsesc singure puterea de a crește într-o direcție sau alta. Cred că rolul lor este să te ajute să te cunoști pe tine însuți mai bine, să scoată din noianul întâmplărilor pe care i le povestești pe acelea care sunt unite între ele printr-un înțeles anume, printr-o determinare comună, deși se găsesc la intervale mari de timp. Să pună lumină de reflector pe acele fapte sau gânduri care au dus la schimbările mari din viață și să le lege într-o explicație plauzibilă.
Problema mea este alta. Nu fac parte din generația tânără, care una-două ajunge la psiholog în caz de nereușită sau de tulburări în viața personală. Aș începe cu formula "pe vremea mea", dar nu vreau să creadă cititorii dumneavoastră că sunt un personaj zaharisit, refractar la nou și tributar unor timpuri străvechi. Nu sunt nici o consumatoare de cărți și broșuri cu sfaturi motivaționale care au inundat piața. Mi s-a părut că ajutorul într-o situație sau alta îl pot găsi tot în mine și că am mai mari șanse de rezolvare a unei situații, chiar de criză, dacă nu aștept ajutor din afară, ci dacă îmi caut resurse în propriile gânduri. Nu întotdeauna am sprijin.
Așadar, pe vremea mea nu existau psihologi la fiecare colț de stradă, trăiau în schimb mari duhovnici care știau să canalizeze gândurile împrăștiate, în așa fel încât ajungeai singur la concluzia că Adevărul, Binele și Împăcarea au un singur izvor - acela Divin. Am avut norocul de a-i întâlni pe câțiva dintre ei, atunci când în viața mea au apărut mari tulburări. Ei au fost aceia care m-au făcut să înțeleg că viața ne este dictată, planificată cu mult înainte de nașterea noastră, și că este direcționată și influențată - nu neapărat doar de faptele noastre, ci și de acelea ale înaintașilor noștri. Că există o legătură fină și subtilă între viața generațiilor care alcătuiesc un neam. Parabola părinților care mănâncă aguridă și ai căror fii și nepoți simt acreala acesteia, rămânând cu dinții strepeziți, mi-a stat de multe ori în față, dar n-am vrut s-o cred sau s-o accept ca explicație e eșecurilor mele, până într-o zi, când băiatul meu mi-a spus că mai bine nu l-aș fi născut, ca să nu fie martor al vieții "penibile" pe care am dus-o.
Ușa închisă
Dar să recapitulez pe scurt, ca să înțelegeți, această viață, de care băiatul meu mă acuză. M-am căsătorit târziu, după treizeci de ani, cu un bărbat care părea cumsecade și îmi inspira încrederea că vom putea face casă bună, cum se spune, că vom avea o viață liniștită. La doi ani de la căsătorie, am născut un băiat. Eram imediat după revoluția din decembrie 1989 și anul care a urmat a fost greu, pentru că soțul meu și-a pierdut serviciul, fabrica la care lucra s-a închis. Vreo câțiva ani a găsit de lucru pe ici, pe colo, dar frustrările și stresul găsirii banilor pentru viața famililială au fost tot mai mari. Din salariul meu de învățătoare nu ne mai descurcam, și dacă n-ar fi fost părinții nu știu cum am fi scos-o la capăt. Relația dintre mine și bărbatul meu s-a deteriorat. Uzura momentelor grele pe care trebuia să le depășim a influențat în rău și dragostea noastră. El a suferit enorm că nu mai găsea de lucru conform pregătirii lui, era absolvent de politehnică și a fost silit să accepte tot felul de munci. O vreme a vândut în piață, apoi a fost agent de asigurări, după care șofer pe o mașină de aprovizionare. Nu vă mai înșir alte "meserii" de ocazie și nu vă mai vorbesc despre umilințele pe care le-a trecut, închizându-se tot mai mult în tăcere și-n alcool. La un moment dat, împins de la spate de mine, de mama lui și de un văr, a plecat la muncă în Spania. După primul an, a început să trimită bani acasă și a fost mai ușor. Am pus niște bani deoparte și într-o vacanță am plecat, împreună cu băiatul, la el. Am crezut că se va bucura să stăm împreună o vreme și că va fi o surpriză pentru el că duc și copilul.
(Cred că psihologii de azi ar avea suficient material să cerceteze ce se întâmplă în cuplurile silite să trăiască separat, așa cum au fost și sunt încă mii de cazuri în ultimii ani. Să vadă cum s-a schimbat viața de familie și cum ideea de căsătorie a pierdut tot mai mult teren în favoarea concubinajului și a relațiilor întâmplătoare, de mai lungă sau mai scurtă durată.) În concluzie, am ajuns în Spania după o călătorie foarte obositoare, cu un autocar prăpădit. Surpriza mea a fost groaznică. L-am găsit locuind cu o... "se?ora", o femeie care atunci când a aflat că sunt soția lui, m-a scos afară din casă, amenințându-mă și încuind ușa. Am sperat ca el să iasă, dar ușa a rămas închisă. Copilul a fost martor al acestei scene, pentru care, la cei câțiva ani ai lui, nu avea prea multe explicații, ci mai mult semne de întrebare, spre deosebire de mine, care am înțeles rapid și brutal că s-a încheiat o etapă din viața mea și că începea o alta, pentru care nu eram pregătită deloc.
Cenușa
M-am întors acasă și au urmat zile și ani grei. Nu puteam să uit ce s-a întâmplat, dar nici nu am putut, de rușine, să povestesc părinților și cunoscuților scenele pe care le-am trăit. Grija mare a fost să-l menajez pe copil. Dar cum să-l scot din muțenie, după ce a priceput că s-a întâmplat ceva ireversibil între mine și tatăl lui? Cum să-l fac să înțeleagă și să accepte realitatea? Ce și cum să-i explic? De unde bani de psihologi care să mă ajute să descâlcesc firele nevăzute ale plasei în care căzusem? Ca să mă salvez oarecum, am înțeles la un moment dat că trebuie să rup de tot cu trecutul. Dar, până când să am puterea să cer un divorț, au mai trecut niște ani, ani în care mi s-a părut că tot ceea ce a fost viața mea s-a transformat în cenușă.
Băiatul a crescut, a avut o adolescență furtunoasă, greu l-am dat pe brazdă, greu l-am scos dintr-un grup de tineri cu care se înhăitase și pierdea nopțile. Nu și-a luat bacalaureatul, acum lucrează, dar este nemulțumit de tot ceea ce face, și la fiecare greutate sau insucces mă acuză. Îmi spune că eu sunt de vină pentru toate câte i se întâmplă, pentru că nu am știut să gestionez cum a trebuit criza aceea de atunci, din Spania. Că el a crescut cu această traumă provocată nu atât de ceea ce a făcut tatăl lui, ci mai degrabă de faptul că eu am ținut ascunsă realitatea mulți ani și că nu am fost capabilă să reacționez mai repede și mai "demn", cerând divorțul. Poate că așa ar fi trebuit să fac, dar acum e târziu pentru regrete. Nu mai pot repara mare lucru. Poate că nu am reacționat potrivit la ce s-a întâmplat și recunosc că mi-am trăit durerea ascunzând-o de alții, crezând că așa e mai bine, în loc să spun lucrurilor pe nume. Am sperat că bărbatul meu se va întoarce într-o zi și, mi-e rușine să recunosc, dar cred că dacă s-ar fi întors, l-aș fi iertat. Nu s-a întors, și anii de așteptare și de nesiguranță au zdruncinat echilibrul fragil în care m-am străduit să-l cresc pe băiat. El este neîmplinit, nu-și găsește rostul, trece de la un loc de muncă la altul, s-a despărțit de prietena lui, și toate aceste eșecuri le pune pe seama neamului "blestemat" și "vinovat", cum spune el, în care s-a născut. Așa să fie oare? E-adevărat că tatăl meu s-a împotrivit căsătoriei surorii lui, ca frate mai mare, după ce a murit bunicul. Din acest motiv, mătușa mea s-a sinucis, lăsând povara acestei mari vini asupra tatălui meu. Eu am divorțat, așa cum v-am povestit, băiatul meu e azi nefericit. Unde să caut explicații pentru toate acestea? În întâmplările triste din neam, în nepriceperea de a gestiona stările de criză și sentimentele de furie? Ce sfat mi-ar da oare un psiholog, căruia i-aș povesti ce-am trăit, mereu cu grija de a-l proteja pe cel care îmi spune acum că mai bine nu l-aș fi născut?
ELVIRA D.
Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU