Întrebări pentru un psiholog

Cititor Formula AS
Am citit cu mare atenție interviul despre di­vorț pe care l-ați publicat în unul dintre numerele trecute ale revistei.

Divorțul este un subiect oarecum la ordinea zilei, în sensul în care în presă, la televiziune, peste tot, cu tot felul de ocazii, se vehiculează numele unor persoane pu­blice, actori, artiști, care își schimbă partenerii după cum bate vântul. Jurnaliștii de ocazie, specializați în astfel de can-can-uri, vânători de senzațional, abia așteaptă un semn că într-o relație scârțâie ceva și se reped ca hienele, să fie primii care dau cele mai proaspete, inedite și aproape întotdeauna exa­gerate, chiar false, informații. Nu aceasta este miza scrisorii mele. Sigur că există suferință în orice despărțire. Și-atunci e mare nevoie de ajutor, mai ales de la cei apropiați. Dar dacă nu-i ai pe lângă tine sau dacă nu ai curajul să te dezvălui în fața lor, nu pentru că nu ai avea încredere în ei, ci pentru că încă nu ești tu însuți lămurit cu situația în care te afli, atunci ce e de făcut? Poate oare un străin, un psi­holog care-ți vorbește "ca din carte", complet din afară și neimplicat direct, să simtă mai bine de­cât tine și să-ți dea sfaturi cum să-ți salvezi relația, căsnicia, familia? Nu vreau să pară că sunt îm­potriva acestor persoane, care pot să fie niște buni sfătuitori și care pot, dacă-și cunosc bine meseria, să joace rolul unor "araci în vie", care susțin mlă­dițele mai fragile, până când își găsesc singure pu­terea de a crește într-o direcție sau alta. Cred că rolul lor este să te ajute să te cunoști pe tine însuți mai bine, să scoată din noianul întâm­plă­rilor pe care i le povestești pe acelea care sunt unite între ele printr-un înțeles anume, printr-o determinare comună, deși se găsesc la intervale mari de timp. Să pună lumină de reflector pe acele fapte sau gânduri care au dus la schimbările mari din viață și să le lege într-o explicație plauzibilă.
Problema mea este alta. Nu fac parte din gene­rația tânără, care una-două ajunge la psiholog în caz de nereușită sau de tulburări în viața personală. Aș începe cu formula "pe vremea mea", dar nu vreau să creadă cititorii dumneavoastră că sunt un personaj zaharisit, refractar la nou și tributar unor timpuri străvechi. Nu sunt nici o consumatoare de cărți și broșuri cu sfaturi motivaționale care au inundat piața. Mi s-a părut că ajutorul într-o situație sau alta îl pot găsi tot în mine și că am mai mari șanse de rezolvare a unei situații, chiar de criză, dacă nu aștept ajutor din afară, ci dacă îmi caut resurse în propriile gânduri. Nu întotdeauna am sprijin.
Așadar, pe vremea mea nu existau psihologi la fiecare colț de stradă, trăiau în schimb mari duhov­nici care știau să canalizeze gândurile împrăștiate, în așa fel încât ajungeai singur la concluzia că Adevărul, Binele și Împăcarea au un singur izvor - acela Divin. Am avut norocul de a-i întâlni pe câțiva dintre ei, atunci când în via­ța mea au apărut mari tulburări. Ei au fost aceia care m-au făcut să în­țeleg că viața ne este dictată, pla­ni­ficată cu mult înainte de nașterea noas­tră, și că este direcționată și in­fluențată - nu neapărat doar de fap­tele noastre, ci și de acelea ale îna­in­tașilor noștri. Că există o legătură fină și subtilă între viața genera­țiilor care alcătuiesc un neam. Pa­rabola părinților care mănâncă agu­ridă și ai căror fii și nepoți simt acrea­la acesteia, rămânând cu dinții stre­peziți, mi-a stat de multe ori în față, dar n-am vrut s-o cred sau s-o accept ca explicație e eșecurilor mele, până într-o zi, când băiatul meu mi-a spus că mai bine nu l-aș fi născut, ca să nu fie martor al vieții "penibile" pe care am dus-o.

Ușa închisă

Dar să recapitulez pe scurt, ca să înțelegeți, această viață, de care băiatul meu mă acuză. M-am căsătorit târziu, după treizeci de ani, cu un bărbat care părea cumsecade și îmi inspira încrederea că vom putea face casă bună, cum se spune, că vom avea o viață liniștită. La doi ani de la căsătorie, am născut un băiat. Eram ime­diat după revoluția din decembrie 1989 și anul care a urmat a fost greu, pentru că soțul meu și-a pierdut serviciul, fabrica la care lucra s-a închis. Vreo câțiva ani a găsit de lucru pe ici, pe colo, dar frustrările și stresul găsirii ba­nilor pentru viața famililială au fost tot mai mari. Din sa­lariul meu de învățătoare nu ne mai descurcam, și dacă n-ar fi fost părinții nu știu cum am fi scos-o la capăt. Relația dintre mine și bărbatul meu s-a deteriorat. Uzura momen­telor grele pe care trebuia să le depășim a in­fluențat în rău și dragostea noastră. El a suferit enorm că nu mai găsea de lucru conform pre­gătirii lui, era ab­solvent de politehnică și a fost silit să accepte tot felul de munci. O vreme a vândut în piață, apoi a fost agent de asigurări, după care șofer pe o mașină de apro­vizionare. Nu vă mai înșir alte "meserii" de ocazie și nu vă mai vorbesc despre umi­lințele pe care le-a trecut, închizându-se tot mai mult în tăcere și-n al­cool. La un moment dat, îm­pins de la spate de mi­ne, de mama lui și de un văr, a plecat la muncă în Spa­­nia. După primul an, a început să tri­mită bani aca­­să și a fost mai ușor. Am pus niște bani deoparte și într-o vacanță am plecat, împreună cu băiatul, la el. Am crezut că se va bucura să stăm împreună o vre­me și că va fi o sur­priză pentru el că duc și copilul.
(Cred că psihologii de azi ar avea suficient ma­terial să cerceteze ce se întâmplă în cuplurile silite să trăiască separat, așa cum au fost și sunt încă mii de cazuri în ultimii ani. Să vadă cum s-a schimbat viața de familie și cum ideea de căsătorie a pierdut tot mai mult teren în favoarea concubinajului și a relațiilor întâmplătoare, de mai lungă sau mai scurtă durată.) În concluzie, am ajuns în Spania după o călătorie foarte obositoare, cu un autocar prăpădit. Surpriza mea a fost groaznică. L-am găsit locuind cu o... "se?ora", o femeie care atunci când a aflat că sunt soția lui, m-a scos afară din casă, amenințându-mă și încuind ușa. Am sperat ca el să iasă, dar ușa a rămas închisă. Copilul a fost martor al acestei scene, pentru care, la cei câțiva ani ai lui, nu avea prea multe explicații, ci mai mult semne de întrebare, spre deosebire de mine, care am înțeles rapid și brutal că s-a încheiat o etapă din viața mea și că începea o alta, pentru care nu eram pregătită deloc.

Cenușa

M-am întors acasă și au urmat zile și ani grei. Nu puteam să uit ce s-a întâmplat, dar nici nu am pu­tut, de rușine, să povestesc părinților și cunoscu­ților scenele pe care le-am trăit. Grija mare a fost să-l menajez pe copil. Dar cum să-l scot din muțe­nie, după ce a priceput că s-a întâmplat ceva ire­ver­­sibil între mine și tatăl lui? Cum să-l fac să în­țeleagă și să accepte realitatea? Ce și cum să-i explic? De unde bani de psihologi care să mă ajute să descâlcesc firele nevăzute ale plasei în care că­zusem? Ca să mă salvez oarecum, am înțeles la un moment dat că trebuie să rup de tot cu trecutul. Dar, până când să am puterea să cer un divorț, au mai trecut niște ani, ani în care mi s-a părut că tot ceea ce a fost viața mea s-a transformat în cenușă.
Băiatul a crescut, a avut o adolescență furtu­noa­să, greu l-am dat pe brazdă, greu l-am scos dintr-un grup de tineri cu care se înhăitase și pierdea nop­țile. Nu și-a luat bacalaureatul, acum lucrează, dar este nemulțumit de tot ceea ce face, și la fiecare greu­tate sau insucces mă acuză. Îmi spune că eu sunt de vină pentru toate câte i se întâmplă, pentru că nu am știut să gestionez cum a trebuit criza aceea de atunci, din Spania. Că el a crescut cu această tra­u­mă provocată nu atât de ceea ce a făcut tatăl lui, ci mai degrabă de faptul că eu am ținut as­cunsă reali­ta­tea mulți ani și că nu am fost capabilă să reac­țio­nez mai repede și mai "demn", cerând di­vorțul. Poate că așa ar fi trebuit să fac, dar acum e târziu pentru regrete. Nu mai pot repara mare lucru. Poate că nu am reacționat potrivit la ce s-a întâm­plat și re­cunosc că mi-am trăit durerea ascunzând-o de alții, crezând că așa e mai bine, în loc să spun lucru­ri­lor pe nume. Am sperat că bărbatul meu se va în­toarce într-o zi și, mi-e rușine să recunosc, dar cred că dacă s-ar fi întors, l-aș fi iertat. Nu s-a în­tors, și anii de așteptare și de nesiguranță au zdrun­cinat echilibrul fragil în care m-am străduit să-l cresc pe băiat. El este neîmplinit, nu-și găsește ros­tul, trece de la un loc de muncă la altul, s-a des­părțit de prie­tena lui, și toate aceste eșecuri le pune pe seama neamului "blestemat" și "vi­no­vat", cum spune el, în care s-a năs­cut. Așa să fie oare? E-adevărat că tatăl meu s-a împotri­vit căsătoriei surorii lui, ca frate mai ma­re, după ce a murit bunicul. Din acest motiv, mătușa mea s-a sinucis, lăsând povara acestei mari vi­ni asu­pra tatălui meu. Eu am divor­țat, așa cum v-am povestit, băiatul meu e azi ne­fericit. Unde să caut explicații pen­tru toate acestea? În întâmplările triste din neam, în nepriceperea de a ges­tiona stă­rile de criză și senti­men­tele de fu­rie? Ce sfat mi-ar da oare un psi­holog, căruia i-aș povesti ce-am trăit, mereu cu grija de a-l pro­teja pe cel care îmi spune acum că mai bine nu l-aș fi năs­cut?
ELVIRA D.

Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU