O uimitoare schimbare de relief, de perspectivă terestră, dar și de peisaj agricol. Pe versanți, în locul arăturilor, se ivesc postațe mari cu viță-de-vie, coaste hașurate cu maroniul coardelor și griul spalierilor din metal. Jos, pe firul văii, ivite după deal, sunt nu mai puțin de șapte turle de biserici. E Teaca Bistriței, satul pivnițelor bătrâne și al cramelor noi, moderne, parte a marii podgorii a Lechinței.
Tradiția familiei Zaig
Cu ani în urmă, viile Tecii începuseră să se părăginească. Mâinile care ar fi trebuit să le îngrijească au ajuns să lucreze prin alte părți sau să se odihnească pe piept, în cimitirele satului. Neîngrijite, piereau sub bălării, în locul lor creșteau tufe de mărăcini. Rar mai vedeai vreun sătean urcând în deal să taie coardele sau să dea cu sapa. Sașii plecați în Germania mai întrebau din când în când pe câte unul rămas acasă cum mai arată via lor, apoi au dat-o și ei uitării. Părăsirea viilor făcea ravagii mai mari decât filoxera. Teaca poate ar fi dispărut de pe harta viti-vinicolă a județului Bistrița-Năsăud, dacă nu ar fi început să vină de la Bruxelles banii europeni destinați dezvoltării agriculturii. Fondurile europene i-au fost de mare folos lui Eckehardt Zaig, născut aici, în sat. Părinții lui nu au plecat în Germania, nici el nu a emigrat. A studiat în țară și s-a stabilit la Cluj-Napoca. După revoluție, când proprietatea de stat s-a destrămat, localnicii rămași s-au dus la primărie să-și ceară pământul înapoi. Familia Zaig a redevenit proprietarul viilor pe care le stăpâniseră câteva generații, înainte să fie naționalizate. Fac din nou vin, ca altădată, și-l țin în butoaie din lemn, cu vechi ștampile. "Pe vremuri, vinurile din Teaca ajungeau la Viena, pe masa împăraților", îmi spune Eckehardt, în timp ce ridică obloanele grele și coborâm în pivniță. Aici ține câteva butoaie cu Fetească Albă, unul dintre vinurile reprezentative ale regiunii. "După ce am recuperat via, am început să vin mai des la Teaca. Toamna îmi aduceam prietenii la cules, beam must, mai mult ne distram. Apoi, un amic mi-a spus că există fonduri europene pentru înființarea de plantații de viță-de-vie. Am făcut proiectul, i-am convins pe funcționari că am nevoie de acești bani, i-am primit și m-am apucat de treabă. Am înființat câteva hectare de vie nobilă", îmi povestește viticultorul. Hectarele acelea de vie nouă sunt chiar lângă șoseaua care coboară în serpentine către Teaca. Vinul este obținut acum cu echipamente moderne, de mare precizie. Oenolog la Crama Zaig este o tânără originară din orașul Edineț, din Republica Moldova. Cristina Carazan a absolvit facultatea la Cluj-Napoca și nu a ezitat să se angajeze la crama din Teaca. "Mă simt bine aici, îmi place să obțin vinuri bune. Sunt vinuri acide, datorită calității solului", îmi spune, în timp ce clatină paharul cu vin și-l miroase, ca pe o floare.
Valea ascunsă
Drumul de țară care urcă spre Valea ascunsă a fost asfaltat recent, lucrările fiind finanțate tot cu bani europeni. La capăt, după o distanță de câțiva kilometri, se află un adevărat domeniu viticol, între un lac și o pădure. E domeniul familiei Munteanu, care a investit la rândul ei în producția de vinuri, contribuind astfel la reînvierea viticulturii din Teaca. Sunt vreo 20 de hectare de vie nouă, pe spalieri, dominante fiind soiurile albe. E aproape incredibil că în fundătura asta îi merge bine viței-de-vie, dar și sașii, în vremurile de demult, chiar aici, în marginea pădurii, au cultivat-o, reușind să câștige bani buni și să-și clădească locuințele lor solide. Acum, vinurile obținute aici ajung la târguri de turism. Nimeni nu s-ar fi gândit la asta acum câțiva ani. Zeci de mii de sticle ies anual din acest domeniu viticol, vecin cu pădurea.
Vechile vii ale Tecii nu au dispărut chiar cu totul. Pe coasta unui deal, destul de înclinată, e o vie pe araci, așa cum nu mai prea vezi prin Ardeal. Stăpânul viei e Borsos Laszlo, care cu mustața lui stufoasă și albă arată ca un bunic dintr-un basm unguresc. Nenea Loți, cum îi spun consătenii, mai taie via după străvechea metodă numită "cercul ardelenesc". Adică, păstrează câteva coarde pe care le îndoaie, le leagă în josul parului și obține niște cercuri prin care ar putea sări un iepure.
Viticultorul urcă destul de sprinten panta dealului: "Uite, butucii sunt vechi de aproape o sută de ani. Prin tăiere, eu întineresc via în fiecare an. Coardele sunt tinere, chiar dacă butucul e bătrân. Via asta a fost plantată în 1923 de bunicul meu, care ducea vin cu carul cu boi peste câmpie, la Cluj. Am și acum butoaie de-ale lui, cu ștampila Finanțelor". Nenea Loți a lucrat mai de mult într-o fabrică din orașul Bistrița, și-a pierdut locul de muncă și, fiind încă în putere, s-a întors la ocupația bunicului său, viticultura. A fost la tăiat de vie și în Austria, dar nu și-a neglijat nici via lui: "Când e de lucru, eu sunt în vie dimineața la șapte. Mă odihnesc la prânz o oră, apoi lucru iar până seara. Rar găsesc un tânăr să mă ajute. Au plecat la oraș". Ajunși în vârful dealului, vedem Teaca în deplinătatea ei. Bătrânul își întinde mâna și numește fiecare biserică din sat. Apoi, plimbându-și mâna prin aer, îmi arată versanții pe unde au fost viile de odinioară, acum o sută de ani, dar și în timpul colectivizării: "Munceam și atunci, când eram copil, în viile colectivului, fiindcă aveam nevoie de bani să-mi cumpăr încălțări când mergeam la școală". O lumină străvezie umple valea. Parcă ar fi vin într-o cupă uriașă de pământ. Spre răsărit, se văd munții, iar spre apus, câmpia înaltă, vălurită, seamănă cu spinările unei cirezi de bivoli.
O biserică în suferință
Teaca e așezată la hotarul dintre câmpie și munți, dintre județele Bistrița-Năsăud și Mureș. Lucruri care au supraviețuit unor timpuri apuse fac casă bună cu lucruri moderne. La capătul unei străzi, întâlnești o casă săsească veche de peste o sută de ani. Lângă zidul ei, te simți transportat într-un alt veac. În centru, însă, sunt vile noi, cu nimic mai prejos decât o vilă dintr-un cartier rezidențial. Pe deal, via lui nenea Loți crește pe arac, întocmai ca odinioară. La Valea ascunsă și în via familiei Zaig, via e întinsă pe sârmă, aliniată geometric pe pantele dealurilor. Teaca e o poartă prin care intri nu numai pe un alt teritoriu, ci pătrunzi și într-un alt timp, într-un spațiu-timp dominat de turnul înalt al bisericii evanghelice, veche de sute de ani. E chiar în marginea șoselei, edificiu construit din piatră în 1332, otrăvit acum zilnic de gazele de eșapament ale mașinilor. Zidurile sunt scorojite, cariate, date pe răzătoarea vremii. E una dintre cele mai vechi biserici din Ardeal. Cu numai doi ani în urmă, primarul Damian Iustin Munteanu a încercat să obțină sprijin financiar pentru consolidarea și renovarea bisericii declarate monument istoric, dar nu a reușit. "Este o neîmplinire a mea, recunosc, dar nu mă dau bătut. Încerc și la Ministerul Culturii, poate obțin banii necesari", îmi spune primarul, care a reușit să atragă fonduri europene de milioane de euro pentru alte proiecte de interes public. În sat au fost înființate rețele de apă, de gaz, de canalizare, au fost renovate instituțiile publice, au fost deschise crame cu echipamente noi. Primarul și viticultorii se gândesc serios să dezvolte și turismul la Teaca, să-i aducă pe turiști în crame. Un lucru bun, dar ar fi și mai bine dacă turiștii aceia care vor bea vinuri din viile noi ar putea admira și biserica renovată, mai ales că unii dintre ei sunt chiar sași care au emigrat în Germania și se întorc în vizită, răzbiți de nostalgie. Valoarea investiției e mare, aproape 2 milioane de euro. Resursele financiare ale comunei sunt limitate. Mâna întinsă trebuie să vină din partea statului român.