Arta însingurării

- Poveste despre Maria -

Crăciunul care tocmai a trecut l-am petre­cut în familie şi am avut un singur mu­safir: un vechi şi bun prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Îl cheamă Raul Baz, are 58 de ani, e profesor de mate­matică şi autor a patru volume de poezii minunate. Numele lui poate să vă sune cunoscut, în 2010, co­legul meu de redacţie, Valentin Ia­cob, a scris despre el un articol care se numea "Când matema­ti­cienii scriu poveşti". Era vorba despre o carte de poveşti pe care Raul Baz tocmai o publicase ("Po­veştile Mariei") şi care cuprindea şapte texte pline de gingăşie, în care Maria, eroina lor, era chiar fetiţa lui, pe-atunci de şapte, opt ani. Cartea asta era un legământ pe care el i-l făcuse Mariei, după ne­nu­mărate seri în care îi spunea la culcare fel de fel de poveşti minu­nate, ticluite cu multă graţie. I-a promis atunci, într-o seară, că va scrie o carte cu poveşti în care ea va fi eroina principală. N-a trecut mult timp şi legământul lui s-a împlinit. Nici nu se putea altfel. Raul îşi iubeşte fetiţa într-un fel cum rar mi-a fost dat să văd. După ce s-a născut, s-a ocupat zi de zi de ea, cu o grijă aproape maternă. El îi făcea baie, el o culca, el îi dădea să mănânce, el a învăţat-o să citească, să scrie, cu el îşi făcea temele în primii ani de şcoală. Făcea toate astea cu o dăruire şi-o tandreţe uimitoare, părea că e singura grijă care mai conta pentru el.
Astăzi, Maria are 16 ani, cât au şi băieţii mei gemeni. În seara de Ajun, ea nu era însă acolo, cu noi, iar Raul îi simţea enorm lipsa. Am observat asta în ochii lui, de cum a intrat în casă şi m-a văzut pe mine alături de copii. De aceea se poate spune că eram într-o situaţie oarecum delicată, în care bucu­ria mea de a fi împreună cu toată familia putea să-i stârnească şi mai tare dorul de Maria. Am ales atunci o soluţie conciliantă, preferând să îmi petrec aproape toată seara ascultându-l pe el cum vorbeşte despre acele lucruri care îi fac plăcere, în speranţa că în felul acesta mai uită de singurătatea care îl tulbură. Şi mi-a făcut plăcere să fac asta. Raul este un excelent povestitor, te poartă cu mult har şi cu multă tandreţe printre amintirile lui. I-am spus chiar că mă gândesc să scriu în Formula AS despre el şi despre seara asta de Ajun petrecută împreună. Mi-a zâmbit bucuros, mărturisindu-mi că una dintre dorin­ţele lui mai vechi este aceea de a putea să scrie şi el în revista noastră. "Am atâtea poveşti frumoase de spus!", îmi zice uşor emoţionat. "Sunt sigur că le-ar citi multă lume."

Copilăria Mariei

De câte ori vorbeşte despre Crăciun, o face cu o fervoare aparte şi mereu cu o lacrimă abia ţinută în colţul ochilor. Pentru el, e cel mai frumos moment al anului, nimic nu e mai viu şi mai încărcat de emoţie. Când avea vreo şase ani, în seara de Ajun, a fost martorul unui miracol. S-a petrecut la Si­naia, în casa lui frumoasă, de la poalele munţilor. Moş Crăciun stătea pe un jilţ de lemn, în faţa lui, şi îl asculta recitând poezia. Nu mai ştie ce poezie a zis, îşi aminteşte doar că era în sufragerie, lângă un brad înalt până la tavan, alături de părinţii lui, şi că, de-atâta emoţie, s-a încurcat şi a uitat vreo două, trei versuri. Şi-a luat apoi ruşinat cadoul, s-a întors la locul lui, l-a despachetat repede, iar atunci când a întors privirea să-i mulţumească moşului, jilţul era gol. Aşa, în câteva secunde, cât s-a uitat el la cadou, Moş Crăciun dispăruse. Nici astăzi nu înţelege cum s-a putut să dispară atât de repede cineva, de parcă s-ar fi evaporat, iar de atunci, miracolul ăsta i-a păstrat pentru totdeauna credinţa că Moş Crăciun există cu-adevărat. Cu aceeaşi cre­dinţă a crescut-o şi pe Maria. Cu aceleaşi obiceiuri, emoţii şi bucurii. De fapt, s-a străduit din răsputeri să-i facă o copilărie frumoa­să, să o ţină departe de noile deprinderi ale copiilor de azi, de telefoane, calculatoa­re, tablete, să trăiască din plin adevărata joacă şi bucuria ei. O lua cu el prin toate locurile în care a copilărit, o purta printre amintirile lui, îi spunea toate poveştile şi legendele munţilor care îi străjuiau casa din Sinaia. Totul, până într-o zi când viaţa lor a luat o în­torsătură neaşteptată.
În 2012, soţia lui a primit de la multinaţionala la care lucra propunerea de a pleca în Germania, la o filială de-acolo a firmei. Era o provocare uriaşă pe care nu o putea rata, mai ales că era vorba de o mutare definitivă. Raul a acceptat imediat ideea, gândindu-se, în primul rând, la un viitor mai promi­ţător pentru Maria. Aşadar, au purces la acest drum fără nici o ezitare, deşi ştiau că la început nu le va fi prea uşor, mai ales pen­tru că Maria şi Raul nu cu­noşteau o iotă germana. Pentru Maria şi mama ei, adaptarea a venit însă destul de repede. "Ma­ria şi-a făcut imediat prietene", povesteşte Raul. "Se invitau în­tre ele acasă şi rămâneau peste noapte să doarmă împreună. Am aflat că asta era la mare modă acolo, în Germania, şi că dis­trac­ţia asta se numea «sleep­over». Dorinţa lor pentru ase­menea distracţii era maximă, numai că cei mai mulţi dintre părinţi planificau la întâlnirile astea până şi joaca copiilor. Adică, le făceau program, de la şase la şapte joc de cărţi, la şapte şi jumătate cina, la opt o scurtă plimbare, şi tot aşa. Iar copiii nu erau prea încântaţi de programul ăsta impus. Doar atunci când prietenele Mariei veneau la noi, se pare că erau fericite, pentru că doar atunci aveau parte de libertate. Ţin minte că într-o după-amiază, când ploua destul de tare, au vrut să iasă afară în ploaie. Le-am lăsat. Au mers într-o pădure din apropiere şi s-au întors după vreo jumătate de oră ude fleaşcă dar vesele, ca nişte vrăbiuţe. Altă dată au mers într-o poiană şi au stat acolo, întinse pe iarbă, până noaptea târziu, să vadă dacă vin lupii, căci auziseră ele o legendă în care se spunea că locul acela a fost cândva bântuit de haite de lupi. Atunci mi-am dat seama că poveştile pe care i le tot spusesem Mariei rodiseră cumva în ea şi că acum abia aştepta mo­mentul să poată face şi ea ceea ce-i povestisem din copilăria mea. Am simţit-o cât de dornică era de aventură şi cât de dezamăgită că ceilalţi copii se tem să iasă din regulile stricte şi absurde impuse de părinţii lor. Îmi amintesc cum într-o zi, întorcân­du-ne de la şcoală, am găsit străzile inundate, la intrarea în orăşelul în care locuiam. Aveam să aflu mai târziu că asta se întâmpla periodic, zona fiind înconjurată de lacuri. De fiecare dată, poliţia venea şi punea indicatoare care ne obligau să facem nişte ocoluri foarte mari. Eu însă n-am ţinut cont de indicatoarele astea şi-am luat-o cu maşina prin apă. Nu era deloc mare, abia dacă acoperea roţile, iar la un moment dat, Maria m-a rugat s-o las să coboare. Am lăsat-o, ştiam că nu e nimic rău sau periculos dacă face asta.S-a descălţat şi a mers aşa, prin apă, pe lângă maşină, până acasă. Ţin minte că din când în când se întorcea spre mine şi-mi zicea râzând: «Tată, nu-mi vine să cred că fac asta! Parcă e un vis!». Nu o să uit niciodată chipul ei atât de fericit de atunci".
Raul rămâne o vreme tăcut, cu ochii pierduţi. La uşă tocmai a sunat cineva. E chiar Moş Crăciun. Îl invităm în casă şi îi oferim un scaun, să-şi tragă sufletul. Are o barbă mare şi albă, poţi să juri că e naturală, şi un costum roşu, foarte larg, care îi acoperă ochii. Alma, fetiţa mea de şase ani, nu îşi dă seama că e chiar vecinul nostru. Pentru ea, el este Moş Crăciun în persoană. Copiii spun poezii, cântăm câteva co­linde, Moş Crăciun cu plete dalbe, O brad frumos, moşul împarte cadourile, apoi pleacă cu sacul gol, mulţumit că şi-a făcut treaba, aducând bucurie şi în casa noastră. Raul asistă la toate astea cu un zâmbet uşor melancolic. Îi e dor de Maria, foarte dor, văd asta în fiecare moment pe chipul lui. Când erau împreună, la fel decurgeau lucrurile şi la ei, în seara de Ajun. Venea Moş Crăciun, îi cântau colinde, îi spu­neau poezii... Acum, vorbeşte destul de rar cu Maria. Ar fi vrut să vorbească şi-acum, în seara asta, dar ea are telefonul închis. Doar atât ar fi vrut, să o întrebe ce face, ce i-a adus Moşul, şi s-o audă cum râde. Tot încearcă s-o sune, dar robotul ăla nemernic îi spune mereu că are telefonul închis.

Întoarcerea acasă

Traiul de-acolo, din Germania, nu i-a priit deloc. A trecut un an, au trecut doi, şi el nu reuşea cu nici un chip să se adapteze cu locurile acelea şi cu oa­menii reci de-acolo. Continua să se ocupe cu aceeaşi meticulozitate şi dragoste de Maria, chiar dacă asta însemna să stea aproape tot timpul acasă şi să se izoleze tot mai mult de lume. În plus, dorul de casă, de România, începuse să-l macine tot mai mult, fără însă a pomeni cuiva despre asta. De altfel, nici nu prea mai avea cui să facă o asemenea măr­turisire. Din motive despre care nu se poate vorbi întotdeauna cu uşurinţă, relaţia cu soţia lui începuse să scârţâie tot mai rău, ajungând să trăiască în aceeaşi casă ca doi străini care nu mai au nimic să-şi spună. "Totul a apărut aşa, dintr-odată, aproape pe nesimţite", îmi spune cu glas moale şi monoton. "Fără nicio explicaţie, fără nicio avertizare. Deo­dată s-a aşternut tăcerea şi, gata, a venit sfârşitul". Toate încercările lui disperate de a discuta despre criza relaţiei lor se loveau invariabil de un zid. Pen­tru Raul a fost cea mai neagră perioadă a vieţii, zi de zi simţea cum toată vlaga şi bucuria de a trăi i se sting uşor, singurul lui rost în casa aceea rămânând grija pentru Maria. "Ţin minte că uneori, după ce o duceam pe Maria la şcoală, plecam aşa, cu ma­şina, fără o ţintă precisă. Mă simţeam tot mai sin­gur, iar condusul îmi făcea bine. Străbăteam sate care semănau unele cu altele şi mereu mă uimea faptul că străzile erau pustii. Nici urmă de om nu vedeai. Totul părea un fel de butaforie, doar fumul care ieşea uneori din hornuri era singurul semn că acolo există viaţă. Nici în localitatea noastră nu era altfel. Vecinii abia dacă îmi răspundeau la salut, iar odată, când l-am invitat pe unul dintre ei la o bere, s-a uitat la mine mirat şi m-a refuzat politicos. Totul era foarte apăsător şi începuse să-mi fie un dor insuportabil de acasă".
Atunci a fost momentul în care a scris primele lui poezii. La început, a fost aşa, ca un strigăt de disperare, ca o pornire aproape organică prin care îşi mai amorţea durerea care îl chinuia. Cu timpul însă, tot recitindu-şi poeziile, a început să ia lucru­rile mai în serios, întrebându-se dacă nu cumva tot ce scrisese el avea şi o oarecare valoare artistică. A tri­mis poeziile unor prieteni, unii dintre ei chiar poeţi consacraţi, aşteptând apoi reacţiile lor. Ţin minte că mi-a trimis şi mie atunci una dintre poezii. Se numea "Centaur" şi am regăsit-o într-unul din volumele de mai târziu, publicate de el. "Mâine e vineri,/ ai grijă că vin gunoierii./ Ia o pungă din cele pentru resturi/ şi scoate inima mea la poartă./ Vezi că e tot acolo, în spatele chiuvetei,/ unde ai aruncat-o a doua zi/ după ce ne-am jurat că vom fi împreună/ la bine şi la greu./ A stat vie, a naibii, toţi anii ăştia.../ chiar mă gândeam că s-o fi uscat/ ca inimile mumiilor/ dar văd că încă se ţine bine./ (...) Du-o la poartă şi las-o pe caldarâm/ am auzit că unii gunoieri se pricep/ să facă din inimile aruncate/ mici figurine în formă de cal înaripat,/ care de îndată îşi iau zborul/ în direcţia constelaţiei Centaurus."
Nu mai ştiu ce i-am răspuns atunci, după ce-am citit-o, ţin minte doar că m-a impresionat tare mult, ştiind de la el de atmosfera apăsătoare de-acasă. Însă răspunsurile pe care le-a primit de la alţi prie­teni mai pricepuţi decât mine la capitolul poezie au fost pentru el neaşteptat de încurajatoare. A conti­nuat să scrie, iar în 2014, a reuşit să publice primul lui volum de poezie, "Arta însingurării", cu care, în anul următor, avea să câştige primul lui premiu la un concurs de poezie. După încă un an, a publicat al doilea volum, "Cartea pedepsirii", obţinând la Du­blin, în Irlanda, premiul întâi la un concurs pen­tru poeţii români din diaspora, organizat de Aso­ciaţia Culturală Itaca. A avut parte, aşadar, de un debut glorios, cu cronici elogioase şi reacţii admi­rative.
Din păcate, nimic din toate astea nu a reuşit să învioreze atmosfera de-acasă, ba dimpotrivă, răcea­la şi tăcerile erau tot mai sufocante. Niciodată nu a existat nici măcar un gest, o reacţie, din partea so­ţiei, un mic semn de bucurie pentru reuşitele lui, la fel cum n-a existat niciun semn că ar interesa-o vreodată să-i răsfoiască volumele ori să-i citească măcar o poezie. Pesemne că, pentru ea, toate astea nu erau decât pierdere de vreme, atâta timp cât nu aduceau niciun folos concret în casa lor. Atunci a fost mo­mentul în care Raul a luat decizia să plece, să se întoarcă singur în România. A fost cel mai dureros moment din viaţa lui. Ştia că va plăti cu multă suferinţă decizia asta, că se va zvâr­coli zi de zi şi noapte de noapte de dorul Ma­riei. N-avea însă de-ales, traiul în asemenea condiţii devenise de nesuportat chiar şi pentru fata lui, care avea aproape 14 ani. "Mi-am dat seama că lucrurile nu pot merge mai departe aşa. Drama tăcerilor continua neabătut şi asta nu avea cum să nu aibă urmări şi asupra Mariei. Exista riscul ca ea să-şi formeze con­vingerea că asta înseamnă familie: doi oa­meni care stau împreună, deşi nu au nimic de împărţit. Şi m-am tot întrebat ce e mai bine pentru Maria, să ştie că undeva, pe pământ, are un tată care o iubeşte şi pe care îl poate vedea de două ori pe an, sau să aibă un tată acolo, lângă ea, păr­taş la un simulacru de familie? A fost o deci­zie în­grozitor de grea. Am plecat într-o dimineaţă fru­­moasă de vară, cu maşina plină de cărţi şi discuri cu muzică. Îmi amintesc şi acum momentul, vedeam casa prin oglinda retrovizoare cum rămâne tot mai în urmă, până când a dispărut printre copaci. Totul era înflorit, tufe co­lorate peste tot, iar eu alunecam încet, cu viteza întâi, şi-atunci am izbucnit în plâns. Era aşa, ca o sfâ­şiere. Îmi spu­neam că până la ur­mă o să renunţ şi o să întorc maşina, dar în tim­pul ăsta mai mer­geam nişte kilome­tri, şi tot aşa, până când lacrimile mi s-au uscat şi am trecut de acel punct, dinco­lo de care nu mai exis­tă întoar­cere".
De-atunci, din 2016, Raul trăieşte singur în România. Nu mai avea casă, pe cea de la Sinaia o vânduse, aşa că a stat cu chirie în casa unei bătrâne din Po­iana Ţapului. Trăia în condiţii minimale, însă nu mai avea niciun fel de preten­ţii. "Toată vara am făcut mici plimbări prin pădure, pe la Cascada Urlătoa­rea, am primit vizite, am scris. Dar viaţa mi se părea tot mai fără sens. Simţeam lipsa Mariei, îmi era dor de discuţiile cu ea, de râsul ei, îmi era tare dor. Îmi doream să o ajut la matematică, şi asta chiar se întâmpla uneori, atunci când avea tes­te de dat şi mă apela pe Skype să o ajut. Dar la Po­ia­na Ţapului internetul nu funcţiona prea bine, aşa că era foarte dificil să comunicăm. Când a venit iarna, gazda mea a început să facă economie la gaze, aşa cum fac bătrânii mai nevoiaşi. Stăteam mai mult în frig, nu puteam să-mi încălzesc apa la baie, aşa că m-am hotărât să mă mut de acolo. Îmi părea rău doar din­tr-un singur motiv: din curtea casei de-aco­lo aveam o perspectivă incredibilă a Bucegilor, şi vara îmi plăcea să stau pe o băncuţă, între florile pe care le îngrijea tanti Dorina, gazda mea, să beau un pahar cu vin, să privesc munţii şi să-mi imaginez că sunt cu Maria acolo, prin pădu­rile alea minuna­te. Însă nu mai puteam să rezist o iarnă întreagă în frig. Cineva mi-a oferit o cameră la Câmpina, într-un bloc vechi, de nefamilişti. Am acceptat fără ezitare. Camera avea 11 metri pătraţi, aveam o masă, un pat şi un dulap. Am stat acolo un an fără să fac nimic. Mă gândeam la viaţa pe care o duse­sem, la Dumnezeu, care poate că avea un plan cu mine şi mă punea la încercare. Mă gân­deam la Ma­ria şi, pentru că acolo aveam internet bun, pu­team să vor­besc cu ea mult mai des. Apoi, după un an de stat în acea chiţimie dostoievskiană, m-am mutat la Ploieşti, într-un apartament cu două came­re. A fost schimbarea care m-a pus iar pe pi­cioare".
Aici, la Ploieşti, Raul a reuşit să obţi­nă o catedră de mate­matică la o şcoală foarte bună din oraş. A continuat să scrie şi a publicat a patra car­te, "Cu faţa la pă­mânt", în care sunt versuri cu un pu­ter­nic caracter religios. Câteva din poeziile lui au fost in­cluse în­tr-o anto­lo­gie biling­vă editată simultan la Sidney, Australia, şi Bucu­reşti. Publică frec­­vent în reviste literare din ţară, scrie proză scur­tă, nişte povestioare minu­na­te, şi, mai nou, lu­crea­ză la un roman pe care ar vrea să-l ter­mine anul ăsta. Cu Maria se vede în va­canţe, când ea vine singură în România şi pleacă împreună în lungi călătorii prin ţară sau străinătate. Sunt zilele lui cele mai luminoase, pe ca­re le aşteaptă me­reu cu sufletul la gu­ră, ca pe unicele mo­mente din an care îi mai aduc bucurie. "Pentru mine, Maria înseamnă totul", îmi zice cu glasul uşor tremurat. "Şi singura dorinţă pe care o mai am este să ştiu că m-a iertat şi că a înţe­les pe deplin de ce am ales să trăiesc departe de ea."
Am stat la poveşti aproape toată noaptea de Ajun. A râs cu noi, s-a amuzat de ghiduşiile co­piilor, am sporovăit pe tot felul de subiecte, am ascultat mu­zică veche, ne-a spus poveşti despre mama lui, Svet­­lana, o eminentă profesoară de română, care s-a stins din viaţă acum câţiva ani, apoi ne-a vorbit des­pre Germania, despre oamenii reci şi neprietenoşi de-acolo, ne-a arătat poze din telefon, ne-a spus câte ceva despre romanul la care lucrează acum, despre planurile lui literare, şi-am tot stat aşa, la vorbe, până când am văzut că se făcuse aproape dimineaţă. Doar când şi când se oprea din povestit, scotea din buzunar telefonul şi o suna iar pe Maria. Aştepta aşa, puţin, cu telefonul la ureche şi privirea încordată, după care îl închidea din nou, pentru a nu ştiu câta oară, mereu cu-aceeaşi furie, şi-apoi cu îngrijorare şi durere pe chip.